13 feb. 2017

Dan Byron - Priveşte cerul...

                                           

Cineva spunea la un moment dat că „un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat“. Desigur, acel cineva era unul din cei mai mari gânditori ai acestei lumi, Immanuel Kant. Mi-am amintit de această zicală din cauza piesei „O clipă de tăcere“, melodia care deschide primul album solo al solistului formaţiei Byron, unde se face o referire la citatele celebrului filozof. Trecând peste chestiunea aceasta cât se poate de adecvată vremurilor tulburi pe care le trăim în ţărişoara noastră, muzichia din „Priveşte cerul“ se învârte destul de pregnant în linia aranjamentelor cu care ne-a obişnuit această gaşcă. Un alt aspect care se vede cu ochiul liber de la mare distanţă este predilecţia lui Dan Byron pentru cuvinte alese. Texte care îţi pun creierul la „muncă“, care nasc „filme“ şi idei de bun augur, care creează vibe-uri pozitive. Printre cele 12 piese incluse pe acest disc se regăsesc şi momentele atât de cunoscute de flaut, care colorează izbutit piesa „Hoinar“, de exemplu. Printre piesele „cu lipici“ de aici e musai să remarc „De dor“, o melodie în care o clapă care te duce cu gândul la vremurile bunme ale celor de la Coldplay se mulează la fix peste o instrumentaţie simplistă. E genul acela de piesă care te vrăjeşte din prima. Unde mai pui şi faptul că e dedicată oameilor frumoşi: „O dimineaţă banală /Fără Minuni/La ştiri se învârteau/ Stoluri de minciuni/ Dar nu conta/ Oamenii-s frumoşi, spuneai/Chiar şi aşa“. 

 „Să fie veselie“ este piesa în care nu ai cum să nu te gândeşti la cei de la Queen, iar „Obosit“ are un soi de „nervozitate“ muzicală care mi l-aş fi dorit să-l descopăr în mai multe track-uri de aici.  Niscaiva influenţe latino îşi fac prezenţa în „Ţara asta“ (care face referire şi la Copacabana), iar în piesa „Încet, încet“ artistul cochetează cu un soi de reggae undeva între UB40 şi Patrice. Piesa asta este cea mai „radio – friendly“ şi datorită textului „aprozăresc“:  „Oricine are mai mult de douăzeci de ani /A început deja să se decompună/ La treizeci de ani eşti la fel de expirat ca Adam/ După care n-are rost să-ţi spun – eşti un fel de legumă“. Am remarcat şi una bucată groove de chitară inspirată în „Lumi paralele“, dar şi un alte text reuşit la „Origami“.  Ultima piesă de aici începe cu un sound de chitară scos parcă din celebrele show-uri MTV Unplugged cu Nirvana. Sau Pearl Jam, dacă vă coafează mai bine. Delicioase sunt şi „clopotele“ din background care sunt mai apoi colorate cu o secţiune de „strings“ care dau întregii piese un aer de Angelo Badalamenti meets Ennio Morricone.




După cum spuneam într-o cronică anterioară a albumului Eternal Return, Byron acordă multă importanţă detaliilor. Discul acesta vine însoţit de o cărticică . Nimic spectaculos, până aici. Fiecare imagine „ataşată“ la cele 12 track-uri este aleasă „corect“, chestiune care se poate atribui şi „master“-ului. Deşi muzica de acest gen e prea „cuminte“ pentru urechile subsemnatului, piesele din discul de debut Dan Byron au substanţă şi „curg bine“. Poate, pe viitor, solistul trupei Byron îşi va da şi mai mult frâu laturii „mai agresive“. Până una alta, în scurt timp ne putem aştepta şi la alte albume solo ale membrilor Byron. Discul se găseşte aici.



30 ian. 2017

I’m the Trip - A True Strory About Vampire Love

                                              
Unul din primele lucruri remarcabile care-ţi „piuie“ în urechi după ce îi asculţi pentru prima oară pe sibienii care alcătuiesc trupa I’m the Trip este faptul că băieţii ăştia sunt cât se poate de „nervoşi“ în exprimare şi nu „merg“ pe linia „soft“ adoptată de multe găşti de rock din noul val românesc. Este oarecum şi de înţeles, fiindcă oamenii se învârt undeva în zona celor de la Queens of the Stone Age. Dealtfel, cu ocazia lansării acestui album care a avut loc la Manufactura în Timişoara, trupa şi-a încheiat recitalul cu un cover după gaşca lui Josh Homme. Un alt plus al trupei sibiene este acela că compoziţiile lor „împrumută“ diverse stiluri muzicale, dincolo de desert – rock fiind perceptibile şi accente de hard, grunge şi chiar şi elemente cinematice folosite cu precădere în zona rockabilly.

„Este o poveste despre vampirism, despre cum viața poate să absoarbă în tine tot ce e mai bun, până rămâi a sad and lonely man, iar iubirea este singura care poate schimba realitatea care se așează în fața ușii, într-un realism magic, unde Ursula își scutură cearșaful pe balcon iar praful schimbă în culori, blocuri anoste. Culorile sunt, în cazul nostru, dinamica și energia transmise de chitară, de bas, de percuție, iar vocea lui Gabriel, un mix soft între Nick Cave și Michael Gira“, spun membrii trupei în descrierea acestui album de debut. .

Chiar dacă e cât se poate de ciudat să-ţi deschizi un disc de debut cu „Never ending“, melodia care dă startul acestui periplu are toate elementele care-ţi atrag atenţia într-un mod plăcut, desele schimbări de ritmuri şi riff-urile „murdare“ alternându-se la fix cu vocea inspirată a solistului Gabriel Bucurstan. Debutul piesei „Blind Date“ te duce cu gândul la Nick Cave şi Grinderman, dar odată cu refrenul compoziţia devine mai „cuminte“. Acest lucru nu e deloc un minus, căci în unele momente ascultătorul are parte de idei desprinse parcă din visteria celor de la Monster Magnet, iar alternanţa asta de „rough“ versus „tender“ este cât se poate de simpatică. Nu ştiu dacă sibienii de la  I’m the Trip au ascultat vreodată Hanni El Khatib, dar melodia lor „Love Jones“ mi-a adus aminte de sound-ul americanului care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. O explozie inspirată de blues şi distors-uri produse în deliciosul stil „retro“, care pe plan autohton aminteşte oarecum şi de zona în care se situează Burning Table. Unul din cele mai inspirate momente ale acestui debut. Play şi I just want continuă seria pieselor „cu cohones“ în care desele ruperi de ritm creează o atmosferă „tripy“. Primul videoclip al trupei – la „The Things you do for the last time“ –nu reuşeşte să surprindă energia pe care o degajă membrii trupei, fiind o alegere neinspirată în opinia subsemnatului, pentru „promo“. Ultimele trei piese ale discului aduc multă măiestrie artistică în „Kill Buzz“, momente mai puţin inspirate în „Try“ şi un final „meseriaş“ cu „Done“, unde pe alocuri chitara îţi poate aduce aminte de vremurile bune ale celor de la Red Hot Chilli Peppers, printre altele.


Şi fiindcă nu e frumos să amintim doar laudele,  unul din minusuri ale acestui album de debut îl reprezintă „sound“-ul. Masterul. „Şlefuirea“ inginerilor de sunet, dacă vreţi. Spun asta pentru că în 2017 (sau mă rog, sfârşitul anului 2016, când a apărut acest disc) sound-ul unei trupe rock ar trebui să sune updatat la vremurile noastre. Cam la fel cum face Dan Auerbach, de exemplu. Desigur, problema asta se regăseşte la foarte multe trupe din România. Un şi mai mic minus ar fi faptul că discul are doar 38 de minuţele şi 47 de secunde. Dincolo de asta, băieţii de la  I’m the Trip au ieşit cu capul în lume cu un album surprinzător de satisfăcător, plin de idei şi cu multe compoziţii adorabil de întortocheate. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Gabriel Bucurstan, Adrian Ban, Dragoș Zaplitnei și Sardaki Gabriel, iar pe băieţi îi găsiţi aici.



10 ian. 2017

Karpov Not Kasparov - Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)





                                            

Atenţie! E cât se poate de aiurea să treci pe lângă acest album „en passant“. Şi asta pentru că cele 12 track-uri incluse pe albumul celor de la Karpov Not Kasparov numit „Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)“ sunt de efect în special atunci când sunt devorate la căşti, departe de vuietul de zi cu zi. Sau pe un sistem stereo. Şi musai, cap – coadă, căci cei doi componenţi ai acestui proiect autohton oferă tuturor urechilor destupate o porţie de synth – pop burduşit cu stiluri mişto, made in Romania.

Istoria jocului de şah sonor între sintetizator şi percuţie (cum îşi alintă muzica cei doi componenţi i proiectului) a început încă din toamna anului 2011 cu un E.P. care a fost urmat la doi ani diferenţă de un altul şi un album apărut numai pe vinil undeva prin 2015. După cum era de aşteptat, piesele scoase la lumină de Valeriu şi Eduard au reuşit să facă furori prin cotloanele underground-ului românesc. Adevăratul „boom“ vine însă cu aceste „vocal edits“. Dincolo de vocile care adesea ţin loc de instrumente, aluatul muzical Karpov Not Kasparov ne arată o trupă matură, cu un sound bine închegat. Chiar dacă niciuna din piesele incluse aici nu e noutate pentru fanii vechi ai proiectului, există o mare diferenţă între variantele vechi şi bogăţia de reverii sonore care se revarsă din acest „update“. Poate ar mai fi de notat că live-urile lor sunt  mereu altfel şi de multe ori includ numere de dans contemporan, proiecţii cu şah între voluntari, figuri de balet, ore de aerobic sau coloane sonore în timp real pentru filme mute. Dacă mai amintesc şi că unele dintre aceste spectacole s-au întâmplat în locaţii neaşteptate, frizerii, azile de bătrâni, magazine de pantofi sau toalete de restaurant, e cât se poate de clar: băieţii ăştia n-au rămas repetenţi la orele de „inovaţie“.





Exact ca şi-n şah, discul începe cu o deschidere „neutră“, menită parcă a tatona „terenul“. Poate fi un soi de de Gambit Evans sau Deschiderea Ponziani, cert este că cele aproape două minuţele ale piesei „Opening“ reuşesc să creeze o stare de „aşteptare“. Care este răsplătită pe deplin, căci „Pawn Storm“ te transportă imediat într-o galaxie cu sunete ciudate, care aminteşte oarecum de piesele create de Gesaffelstein. Mai puţin „nervoase“ dar la fel de inspirate. Chiar dacă în primele secunde ale piesei  „Mechanical Turk“ ai vaga impresie că vei asista la un moment Underworld, pe parcurs melodia evoluează spre alte zări sonore, iar synth-ul se mulează perfect peste instrumentaţia mega – inspirată. Odată ce păşeşti în zona piesei „Kaissa“ lucrurile devin şi mai interesante, căci întreaga structură a piesei este pur şi simplu „adorable“. E un amestec ce te duce cu gândul la MGTM, Kavinsky sau Justice. Câte puţin din fiecare, în cantităţile ideale pentru a oefri un amalgam delicios. Printre momentele de remarcat se numără cele două variante ale piesei „Nothing is as healing as the human touch” (mai ales în varianta de final) sau „Choose your colour/Gipsy Dark”, aceasta din urmă având parte de un topping sonor din zona muzicii pe care ne place să o considerăm ca fiind „world de România“. Una din piesele cele mai cunoscute ale celor de la Karpov Not Kasparov este cea dedicată celebrei Elisabetha Polihroniade, care demonstrează că băieţii se ştiu bine de tot şi cu incursiunile în free – jazz şi experimental music. Un alt moment care va fi apreciat aşa cum se cuvine de amatorii de muzici „mai puţin pop“ este „The Trouble with time“, care pare a fi o melodie scrisă special pentru un soundtrack de desene animate din anii 80, într-un subsol tapetat cu postere din revista Bravo, în care synth-urile pur şi simplu o iau razna. În cel mai frumos chip cu putinţă. 

Nu ştiu exact care a fost strategia celor de la Karpov Not Kapsparov cu acest joc de şah sonor dar certific faptul că „partida“ asta e una care emană gânduri pozitive. Cu siguranţă este unul din discurile care merită să prindă un loc în topul celor mai bune apariţii româneşti din 2016, chiar dacă în clasamentul subsemnatului nu a figurat, graţie faptului că discul a apărut la sfârşitul anului trecut. Karpov Not Kasparov îmbină într-un mod radios sound-urile 80s cu electro – pop – ul francez al unor Justice sau General Eletricks peste care se aude un clipocit fin de Dâmboviţa. E un soi de „chessmaster“ de România pentru care s-a inventat neaoşa expresie „marfă“.


13 dec. 2016

Implant Pentru Refuz - Acustic (Live@Unirii5)

                                                      




Cea mai cunoscută trupă de hardcore din România, IPR, a apelat la unul din cele mai mişto „trucuri“ popularizate la nivel mondial de MTV, pentru a oferi fanilor un nou material discografic. Ca o mică paranteză, deşi în accepţiunea generală seria de concerte MTV Unplugged a „revoluţionat“ muzica, e bine de ştiut că primul recital de această factură a avut loc prin 1968 când Elvis Presley a apărut la TV în faţa unui public restrâns în cadrul unui eveniment numit '68 Comeback Special. Indubitabil, în ultima vreme a devenit oarecum „trendy“ ca formaţiile „supărate“ să abordeze şi seturi „liniştite“. IPR nu a marşat prea mult pe această idee. Dealtfel în cariera lor începută în 1995, trupa a cântat de foarte puţine ori în această variantă, prima lor „încercare“ de acest fel petrecându-se prin 2012 la clubul Daos din Timişoara în cadrul unui eveniment şugubăţ denumit „Transplant acustic“, repetat mai apoi şi-n clubul Fabrica din Bucureşti.

Ceea ce se aude pe acest nou disc este înregistrarea unui concert  susţinut în luna octombrie a anului 2015, care s-a desfăşurat în curtea interioară a cafenelei D’arc din Timişoara, în spaţiul numit Unirii 5. De aici vine şi titulatura discului, o precizare cât se poate de esenţială pentru cei care n-au fost atât de norocoşi să participe la acel recital. Cele opt piese incluse pe acest material discografic au fost extrase din două discuri emblematice ale Implanţilor: Oameni fără fetze ( „În interior“, „Subzero“ , „Eutro“, „Simplu şi greu“ si „Rezist“) şi Monolith („Sidef“, „Apus“ şi „În soare deschis“). Nu ştiu care a fost motivaţia pentru care băieţii au ales piese doar de pe aceste două albume din discografia lor, dar rezultatul este unul cât se poate de corect. Probabil că unii şi-ar fi dorit şi alte „perle“ din cele şapte L.P.-uri ale Implanţilor, dar există o vorbă cât se poate de percutantă care spune că nemulţumitului i se ia darul. Până una alta, ne consolăm cu gândul că vom auzi în concerte „Tăcere şi resemnare“, „Să curgă bere pe Bega“, „Incolor“ sau „Seven Shades“. Sau poate chiar pe viitoare albume acustice ale trupei.

Este surprinzător şi faptul că băieţii au optat să nu includă nicio piesă de pe „Cartography“, album apărut ca şi acesta la Viniloteca. Dar, gata cu lamentările, hai să vedem ce fel de bere curge pe Bega în Acustic (Live@Unirii5). Combinaţia dintre sound-urile surprinzător de „calde“ instrumentale şi vocea „tăioasă“ pe alocuri a lui Vita asigură un şarm deosebit pieselor. Ar fi de-a dreptul crud să nu remarci şi publicul care se aude pe ici pe colo. Şi chiar şi mulţumirile lui Vita. E de apreciat faptul că discul acesta este audio. Şi asta pentru că ascultând în tihnă cele opt piese pur şi simplu „zbori“ în mijlocul concertului. Nu e nevoie de un DVD pentru asta. E nevoie doar de muzica IPR care te catapultează pe tărâmuri magice. Alături de „suspecţii uzuali“ (în speţă membrii Implant Pentru Refuz), avem parte şi de două figuri interesante pe „Apus“. E vorba de Lelia Nicolaiciuc şi Gabriel Almaşi. Chiar dacă tema duetelor „boy meets girl“ a mai fost abordată de Implanţi în trecut, piesa „prinde“ magie şi de această dată, iar tereminul lui Almaşi pur şi simplu detonează o bombă. Astfel, „Apus“ iese din matca de live – acustic – cu accente de hardcore şi prinde arome de Led Zeppelin, Dmitri Shostakovich sau Jean Michel Jarre, dacă e să luăm la întâmplare trei nume celebre care au folosit din plin tereminul. Aripa radicală a fanilor IPR ar putea observa  faptul că piesele sună mult mai „mellow“. Nici vorbă de aşa ceva. IPR-ul nu începe să se „moaie“, fiindcă melomanii open – minded vor remarca faptul că în cei 21 de ani de când curge Bere pe Bega alături de Implant, trupa s-a maturizat. În discul ăsta, IPR reuşeşte să amestece cu succes „urletele“ cu „fineţurile acustice“. Fără îndoială, discul reprezintă un alt pilon în istoria formaţiei. Iar dacă e să ne gândim că acesta vine numai la un an diferenţă după „Cartography“, ne putem aştepta ca de acum încolo Implanţii să se mişte ceva mai alert în privinţa apariţiilor discografice.


7 dec. 2016

Coma - Orizont

                                           


Aparent, zece ani e o perioadă cât se poate de lungă atunci când vorbim de muzică. Chiar şi-n ciudata industrie muzicală de pe meleagurile noastre într-un deceniu s-au schimbat destul de multe. Mai ales la dance şi pop, unde deşi versurile unor piese sunt cât se poate de handicapate, sound-ul este totuşi accaptabil. Din păcate, scena hardcore – metal – rock românească nu a trecut prin schimbări spectaculoase în ultimul deceniu. E drept, au apărut multe festivaluri unde se ascultă riff-uri agresive, au apărut şi câteva trupe din aşa numitul alternativ – rock, dar la „agresivităţi“ situaţia nu e cu mult diferită de cea din trecut. Trupele din această „ciorbă“ care au ţinut pasul cu vremurile sunt destul de puţine, iar la capitolul „sound“ ar mai fi multe lucruri de îmbunătăţit. 

Carevasăzică, la zece ani de pauză de la ultimul album Coma, aşteptările visavis de acest disc erau în funcţie de perspectiva fiecăruia. Din capul locului trebuie menţionat că albumul celor de la Coma nu e deloc încadrabil în categoria „spectaculos“.  Printre compoziţiile care se regăsesc pe Orizont se numără şi câteva piese bineştiute deja de fanii trupei: Un semn (2011), Vezi (2012), Chip (2014) sau Document (2015). Melodia care deschide albumul – şi care totodată stabileşte numele acestui material discografic – are un şarm aparte fiind totodată unul din cele mai interesante piese din disc. E un semn clar că oamenii au rămas ancoraţi în „rădăcini“. E drept, piesa asta (şi nu numai) are destule similitudini cu muzica timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Înainte de a mă acuza de „provincialism“ daţi – mi voie să remarc faptul că şi IPR-ul sună „a multe altele“ de afară. Principalul este că muzica asta are cojones“. Unul din motivele pentru care Coma este o apariţie interesantă pe spectrul autohton este faptul că muzicienii navighează destul de abil între apele „zgomotoase“ de hardcore – metal şi inflexiunile mai „liniştite“ ale rock-ului, acest aspect fiind unul cât se poate de vizibil şi-n piesa „Delicii“. Un alt moment reuşit este Montagne Russe, unde armoniile agresive se contopesc într-un mod fericit cu accentele lirice. Un alt plus al compoziţiilor semnate Coma sunt textele care adesea au „mii de metafore“ (vorba piesei „Cel mai frumos loc de pe pământ“). Printre momentele izbutite ale albumului se numără şi piesa care încheie acest disc, care oferă şi câteva armonii post – rock dar şi un text „corect“: „Vrei să povestim…Ia loc şi-adu-ţi si un pahar…Pândeam demult să prindem noaptea la hotar /Dar ne-am dat de gol cum nimeni nu se aştepta¬¬¬ Şi am dat să fugim, dar ne-a ţinut în loc o stea, Acolo totu-aşa-ncepea…“.

Dincolo de nenumăratele puncte pozitive, un ascultător atent poate să descopere şi chestiuni mai puţin reuşite. Mi-aş fi dorit de exemplu ca printre textele izbutite ale celor de la Coma să găsesc şi piese cu mesaj social. E drept, muzica autohtonă duce mare lipsă de texte de atitudine, dar la o trupă cu cojones cum e Coma n-ar strica niscaiva implicare în chestiunile din categoria „take action against“...Un alt minus este „masterul“, care nu se ridică la sound-ul metal – hardcore pe care îl găsim la trupele de afară. Revenind la bilele albe, e de apreciată lejeritatea cu care Coma oscilează între armoniile „dure“ şi cele „de rock pentru mase“. Se simte faptul că trupa a juns la o maturitate artistică şi cele zece piese de aici sunt cât se poate de închegate. Având în vedere că trăim într-o ţărişoară unde rock-ul e cât se poate de marginalizat de mass – media, apariţia acestui disc la Universal Music este de aplaudat. Avem nevoie de cât mai multe trupe de genul Coma, care să contrabalanseze cumva tonele de muzici insipide care se revarsă la posturile de radio sau TV. De apreciat este şi faptul că albumul ăsta va avea parte şi de o apariţie pe vinil. Una peste alta, un disc corect, bine executat, care „alunecă“ bine în urechile celor obişnuiţi cu muzici rock sănătoase.