18 iul. 2016

Petre Ionutescu - Maria Radna Live

                                          

De-a lungul anilor, timişoreanul (născut în Lipova) Petre Ionuţescu a fost implicat în multe „nebunii“. Mă refer aici strict la muzică, biensur. Fie că a apărut alături de Blazzaj, Alexandrina, Negură Bunget sau cu maeştrii muzicii IDM care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento, muzicianul a reuşit să surprindă de fiecare dată, cu faţete artistice ieşte din tipar. La fel stau lucrurile şi cu discul de faţă. Cele aproape 50 de minute comprimate în şapte piese care alcătuiesc „Maria Radna Live“ oferă o audiţie interesantă şi reconfortantă, cu subtilităţi de mare rafinament, care merită savurate de melomanii care nu caută hituri cu orice preţ. Printre surprizele care aşteaptă să fie devorate de melomanii deschişi la noi orizonturi muzicale se numără şi „Şapte“, un omagiu adus compozitorului de muzică contemporană György Ligeti, cel care a „năşit“ celebra piesă Atmospheres inclusă în filmul lui Stanley Kubrik „2001, Odiseea spaţială“. Sau finalul „Strărăsunări“ cu grandiose sound-uri de orgă şi aplauzele de la sfârşitul acestui concert de poveste. Desigur, atmosfera care emană din piesele acestui album se învârte în jurul conceptului de „muzică ambientală“. Nu este însă acea muzică care este greşit  etichetată cu acest nume în zilele noastre şi care se lăfăie pe nenumărate compilaţii gen Buddha Bar sau Hotel Costes. E un melanj între străvechi şi cotidian, o combinaţie de instrumente arhaice şi exprimări stilistice moderne, toate îmbibate cu bun gust. Piesele au fost înregistrate în vara anului 2015, în cadrul manifestărilor dedicate inaugurării bisericii reabilitate de la Mănăstirea Maria-Radna din Lipova. Artiștii reuniți în jurul proiectului Trompetre au concertat aici pe 14 august 2015. Cavalul, fluierul, tulnicele, trompeta, tuba și psalterionul au dat evenimentului pete de culoare autohtone străvechi. Înregistrarea concertului de la Lipova s-a materializat într-un album.

Maria Radna Live conține 7 piese – compoziții originale, toate având ca punct de inspirație natura. Lansarea materialului s-a făcut printr-un concert tot într-un spațiu ecleziastic din Timişoara, la  Domul din Piața Unirii. Trompetre şi prietenii săi  oferă melomanilor o excursie pe tărâmuri de poveste, muzical-magice: „prin codrii umbroși, prin peșteri cu răsunări sticloase, să dea de știre la toată lumea de susurul izvoarelor, de foșnetul frunzișului, de tânguitul crestelor și câte și mai câte or întâlni”. Albumul are şi o poveste de zile mari, care se regăseşte pe coperta acestuia. Alături de Petrică Ionuţescu „Petre“ în această călătorie sonoră se mai regăsesc Andra Ioanaş „Vulpea“ (voce), Mihai Bogdan „Copilu“ (tiulnic), Matei Ionuţescu „Vede Ciobanu“ (tulnic), Gabriel Almaşi „Gabriel“ (chitară, electronice), Sergiu Cătană „Prăvale Piatra“(instrumente percuţie, shakuhachi, bansuri), Marius Iuga „Boieru“ (tulnic),. Marian Ciuma „Mărin Mărinimosu“ (pensulă), Arthur Balogh „Vîslea“ (contrabas) şi Mihai Piroi „Gornaşu din Pădure“ (tubă). Nu am să stric surpriza poveştii care se regăseşte în interiorul copertei discului, dar am să menţionez cuvintele din final: „În drumul lor mulţi Hăruiţi au întâlnit şi multe întâmplări de care nu’ţi mai zic acum, că timpu’i scurt şi lung deopotrivă. Dar poate dă norocul peste tine şi’ ţi ies şi ţie’ n cale şi când o fi să ţi se’întâmple ia loc aşează’teş’ascultă...“. Dacă aveţi norocul să vă iasă acest disc în cale, e rost de o audiţie interesantă, căci Maria Radna Live e un album care te linişteşte şi îţi face ziua mai frumoasă. Apăi, am încalecat p-o şa şi v-am zis aşe: Have a nice. day! Apropos, discul se găseşte aici.

16 iun. 2016

The Different Class - Drop of Rock

The Different Class- Drop Of Rock
                                                  

Albumul de debut al celor de la The Different Class demonstrează că muzica românească are toate şansele să-şi revină din letargia în care se zbate de mai mult timp. Mai exact, vorbim de rock-ul autohton. Ceea ce cântă omuleţii aceştia poartă numele de groove – rock, în accepţiunea lor. Simplificând, e rock cu cojones. În bucătăria internă a celor de la The Different Class se regăsesc o serie de arome interesante: niţel stoner, oleacă grunge, niscaiva punk şi iz de power – rock. Judecând strict după spectrul muzical timişorean, băieţii sunt o combinaţie reuşită între The Egocentrics şi Burning Table. Iar dacă e să privim mai departe, influenţele lor sunt multe şi numeroase: de la Tool la MC5, trecând prin Pearl Jam şi înfruptându-se şi din The Stooges. Sau chiar The Doors, căci există pe acest album destule pasaje care amintesc de celebra trupă.



Şi fiindcă în zilele noastre etichetele muzicale au un rol determinant, băieţii reuşesc să „rezolve problema“ într-un mod cât se poate de elegant. Şi asta pentru că prima piesă a albumului. „Problem Solved“ nu lasă loc de interpretări: băieţii ăştia sunt cantonaţi într-un rock îmbibat cu valuri uriaşe de energie, sound-ul lor fiind unul care nu rămâne „fidel“ niciunei direcţii stilistice anume, dar care „te prinde“. „Blues Draft“ , următoarea piesă din disc, mută centrul de greutate al albumului spre influenţele clasice ale muzicii rock, melomanii regăsind aici destule pasaje din compoziţiile unor nume ca Led Zeppelin, The Doors, sau chiar Kula Shaker. Unul din cele mai reuşite momente ale acestui debut este Boots And Cats, o excursie de peste şapte minute în lumea „murdară“ a riff-urilor pline de şarm „culese“ din diverse subgenuri ale rock-ului modern. Melodia are parte de „up and down“-uri cât se poate de şarmante, desele schimbări de „mood“ fiind de bun augur. Surprizele nu se opresc aici, căci pentru piesa „Innuendo“ băieţii „întorc foaia“ oferind publicului o compoziţie „mult mai liniştită“ dar care cucereşte încă din primele acorduri. Pentru „Inbeetweners“, The Different Class fac din nou un slalom între punk şi groove, piesa oferind şi multe momente care oferă urechilor avizate solo-uri bine „ticluite“. Piesa care dă titlul albumului propune preţ de şapte minute o altă excursie în lumea plină de tenebre muzicale ale celor de la The Different Class. Melodia asta a fost inclusă şi pe coloana sonoră a filmului britanic The Antwerp Dolls, regizat de Jack L. Reid. „New Found Way“ alternează foarte izbutit între energie şi momente lente şi aduce în „aluat“ şi o voce feminină, foarte bine închegată în ecuaţia compoziţiei. Instrumentala „The Monkey Jump“ nu reuşeşte să se ridice la înălţimea celoralte piese de aici, dar finalul „Sunwise“ încheie albumul într-o notă de mister. 

Fiindcă trăim în România, trebuie să remarcăm şi un amănunt care într-o ţară civilizată nu-şi prea mai are rostul. E vorba de „sound“-ul albumului, care se ridică la standardele „de afară“. Am menţionat acest aspect, fiindcă din păcate, multe trupe autohtone au imaginaţie dar „pierd“ destul de mult la capitolul mastering şi mixaj. Nu e cazul la The Different Class. Fie că o numeşti blues, funk, stoner sau psychedelic, muzica celor de la The Different Class provoacă stări de bine rockerilor. E un disc ce poate fi ascultat lejer atât de cei care-şi poartă cu mândrie tricoul cu Led Zeppelin sau Pink Floyd, dar şi de cei cantonaţi pe sound-uri mai moderne. Cris Paul, Seian Scorobete şi David Rogojan au toate motivele de mândrie, căci debutul lor „groove – rock“ e unul din cele mai interesante albume de această factură apărut în 2016 în ţărişoara noastră. Discul se poate asculta aici.

31 mai 2016

Zucchero- Black Cat


Zucchero - Black Cat




Chiar dacă blogul de faţă nu este concentrat în mod uzual pe apariţiile din zona muzicală botezată „pop“, din când în când semnatarul acestor cronici mai „apleacă“ câte o ureche şi prin apariţiile din acest gen. Iar atunci când vine vorba de Zucchero, e musai să încep cu cuvinte de laudă. La şase ani distanţă faţă de ultimul său album Zucchero a revenit în lumina reflectoarelor cu un material discografic căruia cu greu poţi să îi găseşti vreun cusur. Şi asta, în mare parte fiindcă absolut toate piesele incluse pe Black Cat au substanţă. Fiindcă albumul acesta e o întoarcere la rădăcinile blues – rock ale italianului. Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce Springsteen, Pearl Jam sau Bob Dylan) şi Don Was (cunoscut din opera unor The Rolling Stones, Iggy Pop sau Bob Dylan). Dacă peste toate acestea mai punem şi faptul că unul din oamenii care apar aici se numeşte Mark Knopfler (pe piesele “Streets of Surrender (SOS)” şi “Ci Si Arrende”, cred că alte explicaţii nu-şi mai au rostul. Şi ca un plus la toate acestea ar mai fi interesant de adăugat şi faptul că printre colaboratorii acestui disc este şi Măria Sa Bono, care a scris împreună cu Zucchero textul piesei Streets of Surrender, după tragedia din luna noiembrie a anului trecut din Bataclan Paris.



Prima piesă a albumului "Partigiano Regiano", are un debut cât se poate de surprinzător, cu un sound electronic izvorât parcă din visteria muzicii EDM. Din fericire e un start fals, căci în următoarele secunde un pian puternic se instalează la conducere. Şi fiindcă absolut toate compoziţiile incluse aici sună fără cusur, e clar ca lumina zilei că fiecare ascultător de pop – rock music va găsi ceva pe placul său pe Black Cat. Inevitabil, atunci când asculţi Zucchero, nu ai cum să nu te întrebi care e faza cu pop – ul imbecil care se promovează în neştire pe la noi. De ce la alţii se poate şi la noi nu? Şi dacă aveţi impresia că cei care ascultă aşa ceva nu mai ţin „pasul“ cu topurile actuale, vă înşelaţi oleacă. Şi asta pentru că albumul acesta a staţionat mai multe săptămâni pe poziţia întâi a clasamentului italian de vânzări de albume. Da, în 2016. E dovada că există muzică pop decentă şi acum.

10 mai 2016

Baby Elvis - White Elephant

                                        
Albumul de debut al formaţiei Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Formaţia din Oradea pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker. Răspunzător printre altele de materiale discografice editate de Tears For Fears, The Damned, Julian Cope, The Saw Doctors sau Doves. În ultimii ani, britanicul care s-a stabilit la noi în ţară a „periat“ sonor şi alte găşti autohtone, printre care amintim Grimus sau Omul cu Şobolani. Sound-ul „complet“ al acestui White Ellephant este unul cât se poate de „meseriaş“ şi cred că multe trupe de pe plaiurile danubo – carpatin ar face bine să aplece urechea la acest disc.


Oamenii care alcătuiesc trupa Baby Elvis nu irosesc deloc „peliculă“, aruncând încă din primele secunde ale piesei care deschide albumul lor de debut un hotărât „one two three four, I got a situation / without an explanation“. Piesa care dă şi titlul albumului, White Elephant conturează cât se poate de exact atmosfera care se revarsă pe majoritatea celor 12 compoziţii de aici. Spre deosebire de multe alte formaţii din aşa numitul val „alternativ“ românesc, Baby Elvis merg mai mult pe sound-urile „murdare“ de chitară şi reuşeşsc să transmită un feeling de „rock n roll“ supărat, fabricat mai degrabă pentru a distruge geamuri într-o sală de concerte decât pentru a fi cântat la un foc de tabără alături de hipsteri corproratişti în căutare de „orice altceva în afară de mainstream“. Majoritatea pieselor din album sunt cât se poate de „nervoase“, dar din peisaj nu lipsesc nici porţiunile de virtuozitate, cele două aspecte reuşind să creeze un tot unitar deosebit. După cum era de aşteptat, dincolo de „„pandalii“, trupa ajunge niţel şi în porţiunile mai melancolice. La acest capitol, piesa „Stay“, pusă strategic exact la mijlocul albumului, reuşeşte să creeeze un „boom“ aparte. Dincolo de compoziţia cu mult bun simţ şi felul în care se completează instrumentele pe finalul acesteia, melodia are acel ceva care cerne grâul de neghină. Printre momentele remarcabile se mai numără şi Move Away, Plonk sau Annie Thing, fiecare dintre ele având arome cât se poate de sănătoase de nebunie şi melodicitate. Avem aici şi un Hey Joe, care din fericire nu este un cover, deşi printre versurile ei băieţiii ne oferă câteva trimiteri la celebra compoziţie cu acelaşi titlu care a devenit cunoscută prin interpretarea lui  Jimi Hendrix. Desigur, piesele au influenţe diverse şi fiecare meloman poate sesiza arome de surf, garage sau chiar punk. „I got you“, de exemplu, poate să-ţi creeze un deja – vu în care asculţi o combinaţie de The Troggs cu Sex Pistols, iar în primele momente ale piesei de încheiere „Rosie“ ai impresia că tocmai ai dat peste o piesă inclusă în celebrul disc Sandinista al celor de la The Clash. Peste care s-au adăugat arome de The Pogues şi chiar niţel The Kooks. Ultima piesă a discului, Rosie, poate fi considerată o surpriză. Şi asta pentru că în mod normal te-ai aştepta ca finalul să fie unul cât se poate de experimental. Când colo, e unul din momentele „light“ ale celor de la Baby Elvis. Una peste alta, trupa Baby Elvis a reuşit să scoată un disc cu cojones, care nu are cum să îi dezamăgească pe cei care apreciează muzica plină de adrenalină.


3 mai 2016

Otherside - Neverending


                                          


Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor produse în ţărişoara noastră au un sound aparte. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Chiar şi piesele produse în România cu texte în limba engleză sună într-un anumit fel. Există desigur excepţii, iar cele zece piese incluse pe debutul bucureştenilor se numără cu siguranţă printre momentele alea în care eşti nevoit să exclami „aşa da“. Desigur, nu trebuie să uităm că sound-ul Otherside e unul fresh pentru piaţa românească de muzică pop. În momentul când e să compari materialul acesta cu ceea ce se face afară în acest domeniu, desigur lucrurile sunt un pic mai nuanţate. Dar hai să revenim la oile noastre şi la Otherside, fără îndoială una din cele mai plăcute surprize din zona muzicii „pop“ din ultima vreme. 

E foarte facil să afirmi că succesul se datorează vocii inconfundabile a la Weeknd a solistului Viky (cunoscut unora datorită fostului său proiect Viky Red). E un amestec de factori pentru care chestia asta sună bine. E mişto graţie felului în care se amestecă influenţele. Fie ele nu soul, funk, bass music sau altele. Compoziţiile au acel vino-ncoa necesar pentru ca piesele astea să îţi gîdîle plăcut urechile. Mai trebuie amintit şi masteringul. Aici, trupa stă din nou foarte bine, căci Neverending sună într-un mare fel, fără cusur. Dincolo de piesele care au fost promovate ca single-uri, printre surprizele acestui disc se numără „December“, o melodie unde apare şi Helen, un alt proiect autohton care promite cât se poate de mult pentru viitorul apropiat sau „No diggity“, unica compoziţie din repertoriul „evergreen“ de aici, care este o reorchestrare ingenioasă a celebrului hit cântat odinioară de Blackstreet, în special datorită acelei linii de bass care pur şi simplu te cucereşte din prima. Există şi momente mai „electronice“ unde băieţii folosesc sound-uri făcute celebre de Flume (de exemplu) şi per total acest „ghiveci“ cât se poate de trendy afară este cât se poate de gustos. Nu mai e un secret pentru nimeni că în vremurile noastre un remix bun la o piesă îţi poate aduce o bază de fani nebănuită. Ca o constatare, în timp ce video-urile de tip live session postate de cei de la Otherside pe Youtube au parte de câteva mii de vizualizări, remixul lui Pascal Junior la „Neverending“ are parte de aproape o sută de mii de vizualizări. Semn că piesele lor prind bine şi la segmentul de populaţie care consumă în cantităţi mari aşa numitul „deep house“ de pe la noi. Într-o ţară mai normală, Otherside ar avea parte de un exposure mult mai mare în mass – media. Binemeritat, dealtfel. La noi, treaba e alta, din varii motive. Ceea ce este important este că Otherside merg pe drumul lor. Şi o fac foarte bine. Chiar zilele acestea, vor scoate o piesă nouă, care nu e inclusă pe album. Albumul poate fi descărcat pe gratis, aici. Dar, dacă e să ascultaţi un sfat, mergeţi să îi vedeţi şi live. Concertul lor de zilele trecute din La Căpiţe,(în Timişoara) a demonstrat că Otherside poate fi un nume big pentru România. Poate cu niscaiva noroc şi pentru afară, unde băieţii îşi doresc să se lanseze cu adevărat.