Junior Boys - Big Black Coat

                                        

Având în vedere faptul că în zilele noastre trendurile în materie de electronic – pop se schimbă cu o rapiditate alarmantă, cinci ani de pauză în acest domeniu pot fi fatali. Canadienii de la Junior Boys nu ar trebui să fie o noutate pentru cei care digeră sound-urile electronice, căci începând din 1999 au reuşit să creeze oareşce „valuri“ în acest domeniu, iar cele patru materiale discografice editate până în 2011 le-au conferit o aură „specială“ printre fani. Chiar dacă „Big Black Coat“ vine după cinci ani de pauză de la precedentul It's All True, piesele astea „prind“ foarte bine încă de la prima audiţie şi reuşesc să surprindă cât se poate de veridic noile tendinţe în materie de electronic – pop. Jeremy Greenspan şi Matt Didemus oferă un synth – pop cât se poate de solid, îmbibat din belşug cu influenţe din Detroit Teechno, Kraftwerk, arome de Pet Shop Boys dar şi „nebunii“ din gama Caribou, acesta din urmă remixând dealtfel şi una din piesele lor de la începuturi..

Aromele de 90s electronica se fac prezente din plin în prima piesă a discului „You say that“, după care ascultătorul e tratat cu unul din cele mai reuşite momente pop de aici, „Over it“, cu un ritm care pur şi simplu te face să te zbenguieşti. E genul acela de electronic – pop cu suflet care nu prea se mai practică în zilele noastre, dar care e de-a dreptul euforic. C'mon Baby e un alt exemplu în care influenţele „tradiţionale“ se împletesc cu sound-urile moderne. "Baby Give Up On It"' are serioase accente de electro – funk fiind parcă un remix după hiturile anilor 90 editate de Prince. Unicul moment mai neinspirat de aici este "No One's Business" , un midtempo care nu reuşeşte să transmită eenergia celorlalte piese incluse aici. Una din cele mai mari surprize ale acestui disc este „What You Won't Do For Love“ un remake de mare clasă după hitul lui Bobby Caldwell apărut în 1978. Varianta canadienilor păstrează cât se poate de exact vibe-ul original dar adaugă sound-uri cât se poate de actuale. Sunetele devin cât se poate de techno pe "Love Is A Fire," o piesă care s-ar potrivi de minune celor de la Pet Shop Boys în zilele noastre. Discul se încheie cu cele şapte minute ale piesei care dă titlul acestui material, piesa aceasta redând din plin şarmul de experiment versus pop cu care canadienii jonglează din plin pe parcursul celor 50 de minute cât însumează acest disc. Chiar dacă Junior Boys înoată în etichtetele electronic şi pop – music, Big Black Coat e cu totul altceva faţă de tonele de muzici made in 2016 care apar cu aceste particule. Carevasăzică, avem de-a face cu muzică compusă atât pentru creier cât şi pentru trup. E de ascultat cu atenţiune sporită. 

Christine and the Queens - Chaleur Humaine

                                          

„Chaleur Humain este antidotul perfect împotriva conservatorismului muzicii pop“, remarca cât se poate de corect Alexis Petridis în cronica dedicată acestui album care a apărut zilele trecute în ziarul britanic The Guardian. În spatele numelui Christinne And The Queens se află  o singură persoană, Héloïse Letissier, cea care în ţara ei natală a devenit în ultimii doi ani o adevărată vedetă mainstream. A ocupat poziţii fruntaşe în topuri şi a cucerit o serie de premii (inclusiv două distincţii la Victoires de la musique 2015) cu acest material de debut care a apărut în Franţa în 2014. Între timp albumul a fost lansat şi în America în toamna anului trecut şi a fost scos şi pe cea mai importantă piaţă de discuri din lume, cea britanică, zilele trecute. Desigur, genul acesta de synth – pop care se amestecă invariabil şi cu componenta „queer“ a artistei franceze, nu e pentru toată lumea. Probabil că fredonatorii de servici ai hiturilor semnate Adele sau rockerii care se delectează cu „Its my life“-ul celor de la Bon Jovi nu vor găsi prea multe ingrediente gustoase printre compoziţiile care alcătuiesc acest debut. Dar pentru urechile care vibrează pe sound-uri ieşite din „turma“ pop – ului creat pe acelaşi calapod, piesele Christine And The Queens au o rezonanţă aparte.

Încă din primele armonii ale piesei de deschidere „iT“, ascultătorul e avertizat că lucrurile nu-s deloc „ordinare“, atât datorită construcţiei sonore cât şi graţie versurilor care ies din traiectoria pop- ului care ne inundă în clasamentele din zilele noastre: „She is a man now, and there’s nothing you can do to make her change her mind,”. Spre deosebire de artiştii care se chinuie să „provoace“ cu orice preţ, artista nu încearcă să demonstreze nimic, textele fiind de un hedonism pur, cât se poate de „lovely“. Varianta franceză a discului cuprinde excelenta piesă „Christine“, iar momentele mai „slow“ ale albumului – cum ar fi de exemplu Paradis Perdus – au un rafinament aparte fiind un amestec genial între muzica chanson din Franţa şi acordurile unor artiste din zilele noastre cum ar fi Lorde. Dealtfel „Paradis perdus“ este o îmbinare genială între un hit din 1973 cântat de Christophe şi un sample scos din unul din hiturile lui Kanye West. Un 70s meets zilele noastre – dacă vreţi - cu topping de creativitatea aceea specifică perioadei muzicale din anii 80. „Science Fiction“ posedă arome de Depeche Mode, iar „Half Ladies“ îţi poate aminti pe alocuri de începuturile Madonnei. Şi chiar niţel de Laura Pausini, în caz că asculţi exclusiv vocea. Versiunea originală (din 2014) a discului nu cuprinde excelenta „Jonathan“, adusă la lumină alături de Perfume Genius. Printre momentele de reală graţie se numără şi Saint Claude, iar lista momentelor reuşite poate fi extinsă practic la fiecare track al discului. Puţine discuri apărute în ultima vreme în muzica pop internaţională oferă atâtea motive de satisfacţie melomanilor care nu caută banalitatea. Din acest motiv, Chaleur Humaine merită toată atenţia, fiindcă e un pop colorat cu multă fantezie. E un disc care merită patru stele şi jumătate. Şi audiţii multiple.

Essaie Pas - Demain Est Une Autre Nuit

                                         

Scena canadiană de muzică reflectă cât se poate de exact diversele influenţe care au cizelat naşterea acestei ţări. Alături de rădăcinile americane şi franceze, aici se regăsesc o sumedenie de alte „arome“, iar de-a lungul vremurilor acest fapt a fost demonstrat de o serie de nume care au devenit cunoscute worldwide, cum ar fi Guy Lombardo, Paul Anka, Neil Young, Rush, Celine Dion sau Michael Bubble. Dincolo de scena „mainstream“, Canada oferă o serie de delicatese sonore şi-n zone mai puţin vizibile la export, dar care alcătuiesc o scenă underground cât se poate de solidă. Alături de Austra sau Trust, scena „electro“ din această ţară e reprezentată şi de Essaie Pas, un nume relativ nou pentru melomanii europeni, dar care a editat în ultimii cinci ani câteva release-uri remarcabile. Marie Davidson şi Pierre Guerineau au debutat pentru DFA Records cu acest material discografic care nu trebuie să lipsească din colecţia niciunui meloman îndrăgostit de soundscape-uri post – industrial şi cold – synth – wave. Desigur, posibilele etichete care se pot lipi de acest produs sunt multiple. Aş putea spune că familia Essaie Pas (cei doi sunt căsătoriţi) compune o filă aparte în minimalismul muzicii electronice. Sau că unele piese amintesc de electro – disco sau de frumuseţea beat-urilor etalate printre alţii de Factory Floor. Frumuseţea pieselor este completată şi de armonii care amintesc pe alocuri de synth – pop –ul anilor 80, atât de bine creionat de Human League, de exemplu.

Discul acesta este unul remarcabil mai ales datorită faptului că încalcă cu bună ştiinţă graniţele stilistice ale muzicii. Are porţiuni de EBM, nebunii din epoca „early techno“, picături de post – industrial şi doze serioase de muzici de film specifice producţiilor „noir“. „Demain Est Une Autre Nuit“ deschide acest material cu o odisee spaţială care îţi aminteşte de filmele lui Stanley Kubrick sau Andrei Tarkovsky. Următorul moment al acestui disc “Depassee par le fantasme” continuă linia „rece“ a synth-urilor care îţi provoacă fiori, dar adevăratul moment de graţie în această primă parte a albumului este Retox, unde vocea solemnă a lui Pierre reuşeşte să creeze o atmosferă cât se poate de interesantă. Sound-ul este completat cu vocea solistei şi piesa „prinde“ încă de la prima audiţie. „Carcajou“ - prima piesă compusă de cei doi artişti - are un groove cât se poate de cosmic şi arome de Vangelis pe alocuri. Cu totul alte sound-uri apar în „Le Port du Masque Est de Rigueur“, un electro – pop hipnotizant. Diversitatea influenţelor este prezentă şi în Facing The Music, cea mai experimentală piesă a albumului, o combinaţie superbă între minimalismul celor de la D.A.F. şi experimentele celor de la LCD Soundsystem. Revenind la momentele niţel mai catchy, merită să amintim debordanta Lights Out, care te cucereşte din prima. Şi pentru că orice disc „misterios“ trebuie să beneficieze de un final aprte, piesa „La Chute“ are menirea să te teleporteze într-o cameră unde diapozitivele de pe ecran îţi creează un sentiment aparte. „Demain Est Une Autre Nuit“ este un disc de colecţie, care constituie un adevărat tiramisu pentru urechile celor care gustă synth-urile minimale. Singurul minus al acestui album este faptul că cele opt piese însumează numai 36 de minute de audiţie.

GoGo Penguin - Man made object

                                         

Deşi numele celor de la GoGo Penguin ar putea concura lejer într-un top al celor mai neinspirate alegeri pentru un „band“, muzica reuşeşte să surclaseze banalitatea titulaturii. După ce au editat albumele Fanfares şi V20, cei trei muzicieni care alcătuiesc acest proiect au scos Man Made Object la cea mai faimoasă casă de discuri de jazz din lume, Blue Note. Înainte de toate, e musai de remarcat că piesele astea nu pot fi încadrate în ceea ce înţelegem de obicei prin această particulă. Majoritatea pieselor sunt construite în jurul pianului lui Chris Illingworth, sound-ul acesta fiind dealtfel un trade mark al trupei. Acest fapt nu ştirbeşte cu nimic prestaţia lui Nick Blacka al cărui bass contribuie din plin la dezvoltarea construcţiilor sonore, iar  percuţia - pe alocuri extrem de viguroasă – realizată de Rob Turner adaugă stropi de inspiraţie pieselor. Unul din motivele pentru care acest disc merită ascultat cu urechile ciulite este acela că oferă destule răsturnări de situaţie. 

Pe alocuri tobele sunt cât se poate de înşelătoare, căci dacă faci abstracţie de restul instrumentelor poţi avea impresia că tocmai asculţi un disc de drum and bass. Ba chiar ceea ce numim „club music“, în „Smarra“, fără îndoială unul din highlight-urile albumului. Piesa asta e un hibrid între jazz şi efecte electronice, mai ales pentru faptul că sound-urile din ambele tabere sunt întrebuinţate într-o cantitate bine dozată. Piesele oscilează destul de mult şi transmit stări complexe: de la porţiuni liniştite care te fac să te gândeşti la veşnicia satului românesc la bucăţi nervoase care-ţi induc în subconştient nebunia cotidiană palpabilă în marile metropole. Discul te captivează din start şi până la ultima clipă, iar momente ca „Wild Cat“ , „Quiet Mind“ sau „All Res“ merită ascultate la volum maxim. Dacă iubiţi crescendo-uri măreţe, explozii demenţiale, jazz de mare clasă şi puţintele efecte electronice, Go Go Penguin şi noul lor disc e musai de ascultat.

JazzyBIT - Horizon

                                         

Jazz-ul românesc suferă de aceleaşi „hibe“ pe care le întâlnim la tot pasul în aşa zisa industrie muzicală românească. Graţie faptului că dintotdeauna genul acesta de muzică a fost unul de nişă, în „felia“ asta s-au cuibărit de-a valma talente inconstestabile dar şi o sumedenie de oameni caracterizaţi printr-un snobism feroce. Dacă e să analizăm strict apariţiile discografice din această zonă, situaţia reflectă cât se poate de fidel „bubele“ prezente în activitatea concertistică. Din păcate, numărul artiştilor din noua generaţie care se încumetă să intre-n acest „angrenaj“ este cât se poate de micuţ. Din fericire, Timişoara a reuşit în ultima vreme să intre-n „hora“ asta cu două nume care în ultimii ani au demonstrat multe. Dincolo de premii, laude şi apariţii concertistice pe la cele mai importante festivaluri de profil din România şi-n alte locuri, tinerii artişti care alcătuiesc formaţiile JazzyBIT şi Sebastian Spanache Trio au reuşit să molipsească publicul mai mult sau mai puţin avizat cu un sentiment cât se poate de plăcut, care ar trebui să se regăsească la majoritatea oamenilor care activează într-un fel sau altul în arta numită muzică. E vorba de acel feeling care nu poate fi exlicat prin teoreme dar care te face să simţi pur şi simplu că oamenii CRED în ceea ce fac. Cel de-al doilea album al celor de la JazzyBIT oferă pe larg acest sentiment. Discul a fost scos pe piaţă exact la doi ani după apariţia albumului de debut numit Touch The Sky şi la patru ani de la primul concert al trio-ului timişorean. Decizia timişorenilor de a înregistra piesele incluse aici la un studio din Budapesta, alături de oameni „profi“ a fost de bun augur, căci sound-ul prezent în cele şapte compoziţii este fără cusur. Şi-n jazz, lucrurile de acest gen contează foarte mult. Un alt element care merită toate laudele este faptul că albumul Horizon are o poveste. Nu mă refer aici la incursiunile pline de farmec ale celor trei muzicieni pe parcursul celor şapte piese care alcătuiesc story-ul muzical, ci la imagine. Da, imaginea contează şi-n jazz-ul modern, iar cărticica de 16 pagini ce cuprinde ilustrații grafice deosebite, reuşeste să completeze percepţia ascultătorului visavis de acest produs.

În ceea ce priveşte muzica, madame et messieurs, lucrurile sunt cât se poate de clare: JazzyBIT oferă o excursie atractivă, în care sound-urile de orgă ale lui Teodor Pop îţi inspiră reverii mirifice. Meniul e completat de basul pe alocuri „rock“ a lui Mihai Moldoveanu şi percuţia „ceas“ executată de Szabó Csongor-Zsolt. E destul de greu să alegi un „highlight“ între cele şapte compoziţii de aici, în ciuda faptului că în opinia celor de la JazzyBIT cea mai catchy piesă de aici este „Remember“. Şi asta pentru că Horizon merită să fie savurat ca un tot întreg. În opinia subsemnatului, cele mai drăgălaşe piese de aici ar fi Le Tunk şi Equilibrium, dar sunt sigur că fiecare meloman va găsi momente de real desfăţ sonor printre toate compoziţiile. „Probabil că jazz-ul nostru e mai digerabil decât cel cântat de alte trupe“, îmi mărturisea Mihai Moldoveanu în cadrul unui interviu, adăugând faptul că în decursul activităţii lor băieţii au avut surpriza să beneficieze la concerte de oameni care nu sunt pasionaţi neapărat de  jazz. Poate într-adevăr aceasta e reţeta de succes a celor de la JazzyBIT, faptul că nu se adresează neapărat acelei nişe de oameni care „respiră“ jazz de dimineaţa până seara. Da, compoziţiile lor pot fi savurate lejer şi de cei mai puţini „connaiseurs“ în ale jazz-ului. Da, s-ar putea ca această constatare să fie interpretată în fel şi chip de „nucelul dur“ al jazziştilor. Dar, asta nu are cum să-i afecteze pe cei trei muzicieni, care au un background de influenţe foarte variate. Căci, chiar şi acel „bit“ (pic) din titulatura trupei sugerează că oamenii aceştia nu sunt cantonaţi în conservatorismul care emană adesea din muzicienii de jazz care se iau prea în serios. Horizon „curge“ cât se poate de „domol“ şi e „uşurel“, dar deloc frugal. Trupa asta „oleacă jazz“ („kicsit jazz, dacă vreţi) pleacă în turneu de lansare. Merită să vedeţi pe viu care este orizontul JazzyBIT. În 4 martie la Timişoara, 6 martie la Sighişoara, 11 martie la Oradea, 12 martie la Sibiu şi 24 mai la Bucureşti. Iar dacă vreţi să gustaţi din Horizon, puteţi să facţi acest lucru aici.