Teo Milea - Open Minds

Teo Milea a reuşit să devină în scurt timp o figură aparte în muzica românească. Deşi şi-a început cariera solistică doar în luna aprilie a anului 2012, artistul timişorean născut în Chişineu Criş a reuşit să creeze vâlvă, fiind invitat la evenimente cu ştaif desfăşurate în sediul Comandamentului NATO din Bruxelles, pe scena Operei din Dortmund sau în cadrul celei mai mari expoziţii mondiale de produse ecologice din lume, la Nurnberg. 

Primul său disc numit „Pe clape albe şi negre“ a „prins“ binişor într-o industrie muzicală românească caracterizată cât se poate de bine de expresia „alandala“ şi cu ajutorul unui marketing cât se poate de adaptat  vremurilor moderne, Teo Milea a devenit un produs „pop“. Nu acel „pop“ care caracterizează muzica difuzată la posturile de radio româneşti, ci acel pop britanic care în româneşte e echivalent cu „popular“. O chestie de apreciat mai ales pentru faptul că ne referim la un artist care în România anului 2015 apare în faţa publicului cântând la pian. E drept, între piese mai spune şi glume şi povestiri haioase, dar asta intră deja la capitolul marketing. În luna martie a anului 2014, timişoreanul a reuşit să umple până la refuz Filarmonica Banatul din Timişoara. Faima lui Teo Milea s-a clădit „brick by brick“ şi desigur, rând pe rând au apărut şi cârcotaşii. Formaţi din colegi de breaslă invidioşi pe succesul „peste noapte“ al artistului sau diverse persoane încătuşate în gândiri nedemne de secolul în care trăim şi otrăviţi de sentimente negative.

Open Minds, cel de-al doilea album semnat Teo Milea, este un disc mult mai matur decât debutul de acum trei ani. E şi normal să fie aşa, căci pe parcursul acestei perioade artistul a avut ocazia să „testeze“ publicul. Peste influenţele strict din muzica clasică, artistul a presărat pe ici colo şi artificii sonore „melodioase“ folosite de mulţi artişti contemporani din această breaslă de dincolo. Nu e un secret pentru nimeni faptul că la concertele susţinute de Teo Milea au participat destui oameni care au recunoscut faptul că a fost primul prilej în care au luat contact cu muzica clasică. Iar acest amănunt este unul de admirat, indiferent de ce gândesc „puriştii“ care blamează acest fenomen de contopire a mentalităţilor străvechi cu cele moderne. Stilistic, compoziţiile din Open Mind, au rămas în zona Mozart, Chopin, Rachmaninoff, Einaudi sau Esbjorn Svensson. Pe ici pe colo cu niscaiva topping de Volker Bertelmann sau Nils Frahm. Eventualele influenţe pot curge mai departe, dar esenţialul este că cele şase compoziţii incluse aici totalizează aproape 57 de minuţele de balsam sonor. 

Pentru a înţelege discul, e nevoie să te deconectezi complet de la orice altă ocupaţie. E genul acela de disc care nu are „highlight-uri“, ci „curge“ lin şi fermecător. Poate fi comparat cu starea pe care o ai când te afli în faţa unui izvor de apă de munte şi priveşti la susurul apei. Se prea poate ca pentru cineva care trece pe acolo întâmplător, priveliştea asta să fie una „de suprafaţă“. Dar, cu cât  admiri mai mult izvorul, descoperi amănunte complexe. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Pentru partea grafică a albumului Lucian Tidorescu a realizat două tablouri, pentru videoclipul Silence artistul a apelat la Amalia Gaiţă, care a contribuit şi la diverse visualus-uri, iar pentru înregistrarea acestui disc Teo a petrecut câteva săptămâni la DS Pro Studio. Aşa s-au născut Cathedral, Streets in crayon, 1st Sun, Forever Yours, Silence şi Journey, cele şase track-uri care se regăsesc pe Open Minds. Mi-aş fi dorit ca CD-ul să conţină şi o cărticică, în care ascultătorul să fie „îndrumat“ în povestea fiecărei piese. Şi mai frumos ar fi fost ca albumul acesta să apară şi pe suport de vinil. Dar haideţi să lăsăm utopiile deoparte, căci într-o lume muzicală românească în care artiştii consacraţi nu mai scot albume din cauza faptului că „nu se mai rentează“, apariţia unui asemenea album este o sărbătoare. E bine ştiut faptul că peste doar câteva zile, Teo Milea părăseşte definitiv România, urmând să-şi continue cariera în îndepărtele ţinuturi ale Canadei. Nu putem decât să-i urăm succes pe mai departe. Chiar dacă nu e revoluţionar în sensul strict al cuvântului, Open Minds e un must – have pentru melomanii care apreciează lucrurile simple şi spuse din inimă. Piesele din Open Minds scot la iveală o muzică  sensibilă, care smulge câte puţin din latura pozitivă a fiecărui omuleţ de pe planeta asta. Chapeau bas!

Empress Of - Me

Doamnelor şi domnilor, Lorely Rodriguez promite multe. Artista care şi-a luat numele de scenă Empress Of a reuşit să ajungă în atenţia melomanilor din întreaga lume graţie unui E.P. apărut în luna aprilie a anului 2013, în urma căruia a fost invitată să evolueze în deschiderea unor nume ca Jamie Liddell, Jungle, Kimbra sau Florence and The Machine. Şi asta, înainte de a scoate vreun disc! Albumul ei de debut intitulat cât se poate de simplu „Me“ este una din cele mai interesante apariţii în domeniul „pop music“ pentru anul de graţie 2015. Pentru realizarea pieselor care alcătuiesc tracklist-ul acestui excelent debut, artista americană cu rădăcini în Honduras a hotărât să petreacă cinci săptămâni undeva departe de „lume“, în Mexic. Alegerea a fost cât se poate de inspirată, căci cele zece piese incluse aici sunt pline de substanţă. 

Nu doar pe palierul instrumentaţiilor, care sunt pline de elemente neprevăzute, ci şi din perspectiva versurilor. Care, previzibil, se învârt în jurul sentimentelor umane. Fără înflorituri şi elemente artificiale, textele melodiilor demonstrează faptul că artista americană este cât se poate de sinceră. Iar acest feeling transcende din plin urechilor care ascultă piesele. Empress Of nu iroseşte pelicula cu elucubraţii despre sistemul solar sau minioni, ci amestecă adesea alandala sentimentele umane care converg în jurul noţiunii de dragoste. Fie că e vorba de stări care se ivesc atunci când te-ai despărţit de o persoană dragă sau fluturii din stomac care îşi fac apariţia atunci când cineva ţi-a picat cu tronc, dacă asculţi textele pieselor vei avea un sentiment de feeling good.
 

Printre atu-urile pentru care recomand acest disc cât se poate de călduros se numără faptul că Empress Of nu se cantonează într-un stil anume. Etichetele cu care adesea însoţim o audiţie muzicală nu-şi au rostul aici, căci urechile atente vor descoperi o sumedenie de influenţe. Începând de la Kate Bush până la Bjork, dar lista poate continua desigur cu multe alte „bunătăţuri“. Piesa care deschide albumul „Everything is you“ reuşeşte să deschidă apetitul pentru devoratorii de sound-uri interesante, fiind un amestec interesant de vocalize şi synth-uri care aduc aminte de Robyn, printre altele. Lucrurile se schimbă destul de radical în „Water, Water“, care e o incursiune în latura unor instrumentaţii care se regăsesc prin discurile lui Caribou, iar „Standard“ merge şi mai departe şi ne oferă o excursie sublimă în care naturaleţea vocii solistei este transpusă pe câteva sound-uri care ar putea fi încadrate şi-n „bass music“. 

„How do you do it“ readuce în atenţie sound-urile mai pop, iar „Kitty Kat“ subliniează din plin latura experimentală a artistei. Un alt punct interesant al discului este „Make Up“ care oscilează undeva într-o zonă a new wave-ului peste care s-au aruncat din belşug influenţe moderne. Practic, niciuna din cele zece piese nu e de umplutură, unicul regret al ascultătorului fiind acela că cele zece piese se termină neaşteptat de repede. Poate nu ar fi lipsit de importanţă de subliniat faptul că absolut toate instrumentaţiile şi textele albumului au fost realizate în totalitate de Lorely Rodriguez. Odată cu aceste clarificări, nu-mi rămâne decât să vă invit să ascultaţi unul din cele mai interesante albume pop ale anului 2015.

Disclosure - Caracal

În cazul în care numele de Disclosure nu vă spune nimic, e necesar să facem câteva precizări: avem de-a face cu un duo britanic format din fraţii Howard şi Guy Lawrence, care cu albumul lor de debut „Settle“ apărut în vara anului 2013 au fost nominalizaţi la premiile Grammy. La secţiunea Best Dance-Electronica, dacă v-aţi întrebat. Fiindcă în zilele noastre nu există practic nicio zi fără ca vreun pasionat de muzică să scoată ceva care poartă eticheta „dance“ sau „electronica“, este tot mai greu să filtrezi adevăratele talente de „restul lumii“. Disclosure face parte din prima categorie şi acest al doilea album al britanicilor vine să dovedească acest fapt, fiind unul din discurile actuale din genul „dance – pop“ care merită ascultat. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea debutului, un disc care i-a făcut pe critici să-i numească pe Disclosure adevăraţi trendseteri, Caracal are momente interesante şi are un vibe pozitiv.


Spre deosebire de oraşul Caracal (al cărui nume este inspirat după un turn care a fost atribuit de folclor împăratului roman Caracalla), britanicii şi-au ales numele acestui material discografic după o specie de pisici sălbatice. Dincolo de amănunte, discul ăsta e unul „de ascultat“ fiindcă conţine beat-uri dance combinate cu influenţe R&B şi pop cât se poate de lovely. Deşi generic chestia asta e încadrată în „dance“, piesele incluse aici au o aură cât se poate de proeminentă de „pop music“. Sau cel puţin ceea ce înţelege subsemnatul prin pop în anul de graţie 2015. Un alt amănunt care aduce un plus de magie, e faptul că Disclosure au parte de o serie de invitaţi de marcă. Încă de la prima piesă, Nocturnal, care beneficiează de vocea inconfundabilă a canadianului Abel Tesfaye (przenet în topuri sub numele de The Weeknd), seria de colaboratori adaugă sare şi piper pieselor. Alte momente care ies în evidenţă sunt Magnets (în care apare Lorde), Good Intentions (cu Miguel) sau Hourglass (cu Kwabs).

Desigur, cârcotaşii ar putea remarca că graţie lungului şir de colaboratori albumul ăsta ar putea fi numit şi un soi de best of the tops. Dar, sincer, cui îi pasă? Căci atunci când asculţi superbul amestec de dance cu vocea celebrului jazzman Gregory Porter - în piesa Holding on – nu ai cum să nu te înconjori cu sentimente pozitive. Un alt moment de remarcat este apariţia lui Sam Smith pe piesa Omen. Şi pentru ca lista să fie completă trebuie să mai amintim şi apariţiile semnate Nao, Brendan Reilly sau Jordan Rakei. Desigur, dincolo de voci şi aranjamente fără cusur, există şi momente în care sound-ul pare pe alocuri niţel repetitiv. Din fericire, plusurile eclipsează micile momente lipsite de inspiraţie (cum ar fi Echoes sau Molecules), iar rezultatul final este decent. Caracal are acel „ceva“ care separă muzica de duzină de cea care merită ascultată. Desigur, „ceva“-ul ăsta este diferit în funcţie de individ, dar important este că există. Carevasăzică, Caracal merită ascultat, şi-n Timişoara, şi-n Iaşi şi-n Bucureşti.

New Order - Music Complete

Fac parte din omuleţii care au prins din plin magia celebrei piese Blue Monday. Care între timp a devenit oficial cel mai bine vândut 12 inch single din toate vremurile. Lăsând vremurile de demult deoparte, e clar pentru toată lumea de ce New Order este considerat de specialişti unul din grupurile care au schimbat din plin muzica. Trupa „rock“ formată după sinuciderea lui Ian Curtis (Joy Division) a evoluat mai apoi într-o direcţie post punk amestecată din belşug cu elemente de muzică electronică şi a ajuns la cel de-al zecelea album de studio (aici există câteva controverse, unii fani susţinând că e doar al 9-lea disc!), apărut la nu mai puţin legendara casă de discuri Mute Records. Albumul care vine la doi ani distanţă de precedentul „Lost Sirens“ are toate ingredientele unui disc de neratat al anului 2015, din mai multe motive. În primul rând, gaşca a optat pentru mai multe efecte electronice decât pe precedentele două albume, dar nu a neglijat deloc rădăcinile „dark“. Apoi, spre deosebire de multe albume apărute anul acesta, albumul ăsta are diversitate: nu e o înşiruire de idei muzicale transpuse pe principiul „hai să mai scoatem ceva“. Desigur, mai există multe alte motive pentru care discul ăsta e de colecţie. Inclusiv acela că discul acesta are 65 de minute de madness muzical  cu New Order. Punct.

Încă de la primele acorduri ale single-ului Restless, urechile ascultătorului sunt delectate cu sound-uri simple dar mega – elegante, track-ul fiind unul care aduce aminte de vremurile când oamenii ăştia scoteau capodopere de genul Regret. Din fericire, pe lângă nostalgii, New Order face loc şi sound-urilor fresh. Acest fapt se datorează desigur şi graţie colaboratorilor care au pus umărul la realizarea acestui disc. Cum ar fi Tom Rowland din The Chemical Brothers, care îşi pune amprenta cât se poate de meseriaş în piesa Singularity, o melodie care reuşeşte să îi ancoreze pe veteranii de la New Order în sound-urile moderne ale anului 2015. Lucrurile merg cât se poate de bine mai departe, căci următorul track„Plastic“ e de mare angajament, sau dacă e să ne luăm după refrenul acesteia, e „so iconic“. Iar versurile, de ţinut minte: „Cause you're like plastic, you're artificial/You don't mean nothing, baby, so superficial„ Chitările atât de binecunoscute din piesele trupei sunt ingenios „urcate“ pe câteva beat-uri moderne, iar „Tutti Frutti“ e unul din cele mai reuşite momente ale acestui disc. Şi pentru că pe parcursul piesei avem parte de vocea solistei Elly Jackson (La Roux), care alături de Bernard Sumner face o treabă cât se poate de magnifică. Desigur, magia e desăvârşită de ucigătorul beat italo – disco care pur şi simplu te face să dansezi ca un nebun la auzul sound-urilor, indiferent de locul unde te afli. 

O altă surpriză este apariţia lui Iggy Pop pe piesa Stray Dog, care dincolo de toate are un  sound niţel mai puţin electronic decât restul suratelor sale de pe acest album. Există însă şi momente mai puţin reuşite, dar din fericire butonul fast forward îşi face efectul. Când spun mai puţin reuşite, mă refer la faptul că unele piese din a doua jumătate a discului seamănă destul de tare cu câteva din melodiile care au mai apărut pe precedentele discuri ale englezilor. Adică, suferă niţel de originalitate. 

Chiar şi aşa, piesele astea demonstrează faptul că New Order fac muzică de efect. Finalul discului e şi el surprinzător, căci pe Superheated apare nimeni altul decât Brandon Flowers. Spre deosebire de multe alte piese de aici, bucata asta e mega – orientată spre pop – music şi are un refren cât se poate de previzibil, dar care te acaparează încetul cu încetul. Înainte de final de mai multe ori poţi auzi "Now that it's over...", cântat de Sumner şi Flowers. Fapt care în opinia unora înseamnă practic că excursia New Order e gata pe bune. Ar fi mare păcat, fiindcă New Order merită să meargă mai departe. Dacă au reuşit după 35 de ani de carieră să scoată aşa un album, e clar că oamenii ăştia sunt nişte maeştri, care merită aplauze furtunoase.

Ratatat - Maginifique

Nu e un secret pentru nimeni faptul că semnificaţia cuvântului „electronica“ ataşat artei numite muzică are conotaţii diferite. Începând de la Kraftwerk şi terminând cu „nebuniile“ muzicii din 2015, „plaja“ de muzică electronică are aspecte diverse. E o mare diferenţă şi între continente căci americanii percep în general altfel muzica. E şi cazul acestui duo din Brooklyn, care se află la al 5-lea material discografic şi se numeşte Ratatat. Magnifique este un album care vine la cinci ani după precedentul „LP4“ şi dincolo de toate menţine oarecum vie ideea noţiunii de Long Play. Nu doar fiindcă conţine un intro şi un outro, ci în special graţie faptului că track-urile acestea au noimă în cazul în care le asculţi ca un tot unitar, nefiind vorba de single-uri concepute în ideea de a fi difuzate non – stop la radiourile comerciale. 

Faptul că piesele astea nu conţin voci e un alt plus, căci adeseori mesajele transmise de „electronişti“ sunt atât de puerile încât sunt depăşite şi pentru nişte puştani care încep şcoala în luna septembrie. Primul moment de reală desfătare auditivă este “Cream On Chrome“, în care bass-ul hipnotic te cucereşte din primele secunde. “Abrasive” este o altă confirmare a talentului celor doi americani, care oscilează între armonii de chitară absolut „loveable“ şi elemente de percuţie presărate fix în locurile unde e enevoie de ele. Chiar dacă la prima audiţie piesa “Pricks of Brightness” îţi sună oarecum deja – vu, felul în care oamenii ăştia combină sound-urile „oldies“ este cât se poate de magnific, iar amestecul de chitări a la Queen cu beat-uri din era LCD Soundsystem e pur şi simplu genial. 

Printre cele mai nebune momente ale acestui material discografic se numără Nightclub Amnesia, care se vrea o parodie mega – reuşită a muzicii EDM din zilele noastre. Supreme în schimb ne loveşte cu un sound de chitară cât se poate de clasic, iar una din suprizele de aici este I will return. Nu doar pentru că este primul cover scos de Ratatat din cariera lor (melodia fiind un remake după piesa cu acelaşi titlu a grupului Springwater), ci şi pentru că are un vibe deosebit. Evan Mast şi Mike Stroud au creat aici un disc de ascultat pe repeat. Nu îl recomand celor care sunt îndrăgostiţi de şlagăre. Şi nici celor care dintr-un motiv sau altul sunt cantonaţi într-un anumit gen de muzică. Magnifique are sound-uri drăgălaşe pentru urechile ale căror posesori au mintea deschisă.