19 mai 2015

Robin and the Backstabbers - Arhangelsk

După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“. Şi asta pentru că atâta timp cât gaşca lui Andrei Robin Proca rămâne în coordonatele rock-ului în care navighează, nu contează ce scrie pe coperta discului. Iar dacă pe viitor RATB – prin absurd – ar scoate un featuring cu Antonia, ar fi bine să ascultaţi piesa. Şi numai apoi să vă daţi cu părerea. Desigur, consideraţiile astea sunt cât se poate de filozofice, căci nu trebuie să uităm nicio clipă în ce ţară trăim. Una în care haterii au ajuns să îşi reverse năduful pe toate canalele media posibile, în timp ce oamenii cerebrali preferă să se retragă fiecare în carapacea lui, evitând amestecul cu elementele „noroioase“.

Revenind la Arhangelsk, albumul acesta nu e nici genial, dar nici varză. E un disc decent, care deşi nu rupa gura târgului, îi aşează pe cei de la RATB în linia trupelor care au ceva de spus în rock-ul românesc. Nu am folosit nici underground şi nici alternative în deplină cunoştinţă de cauză, căci muzica asta e rock. Cu influenţe diverse. La capitolul lucruri plăcute nu am cum să nu menţionez conceptul albumului. Se ştie, Arhanghel’sk e a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive începută atât de bine cu Stalingrad. Avem 14 piese despre scafandri, mirese şi îngeri, case în flăcări şi cântece duse de vânt. Un alt lucru de apreciat la băieţii ăştia este acela că oamenii nu merg pe idea altor trupe din branşă, care fac băşcălie de unele lucruri care merg anapoda în ţara noastră. Nu cad în derizoriu cu texte scrise pentru indivizii care şi-au format IQ-ul în urma talk – show-urilor geniale ale vedetelor TV din ţara noastră, dar nici nu forţează nota, inventând compoziţii din seria „atât de complicate încât numai noi le înţelegem“.

După cum îi şade bine unui disc cu cojones, prima piesă a albumului, Scafandru, are toate ingredientele unei compoziţii solide, atât la capitolul versuri cât şi la instrumentaţie. Pe nişte sound-uri a la Smashing Pumpkins pe alocuri, aflăm că „liniştea nu înseamnă lipsa muzicii/să ai umor nu înseamnă să spui bancuri/dragostea nu înseamnă flori şi mai târziu copii“. Track-ul următor, Regizor nu reuşeşte să se ridice la înălţimea debutului de disc, dar „Cosmonaut“ emană din nou porţiuni de explozie asezonate cât se poate de şugubăţ cu momente calme, iar pentru „Eu fac brazii tu faci apa“, băieţii o dau pe ceva sound-uri mai puţin „agresive“ optând pentru o compoziţie oarecum mai „comercială“ în care aflăm că „facem numai ce vrem în intimitatea ţării noastre“. Desigur, rupt din context acest citat ar putea fi straniu pentru unii cârcotaşi, dar trebuie să recunoaştem că oamenii ăştia şi-au creat o „potecă“ în care adeseori textele lor te pun pe gânduri. O chestiune cât se poate de pozitivă, if you ask me. Una din surprizele plăcute ale acestui disc este „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“, un interludiu de vreo 70 de secunde care demonstrează că RATB ar putea evolua pe viitor şi undeva în zona experimentală a celor de la Radiohead, de exemplu, lucru care n-ar fi deloc rău, în opinia subsemnatului. De foarte bun simţ este şi cover-ul la piesa La Domenica Delle Salle. Pentru cei care ştiu originalul acestei compoziţii italiene, reorchestrarea celor de la RATB li se va părea cât se poate de interesantă. Restul, pot rămâne cu impresia că băieţii nu au avut destule compoziţii pentru acest disc. Varianta corectă e cea cu orchestraţia izbutită. O spun asta chiar dacă nu sunt adeptul cover-urilor. Dar, chestiile astea făcute cu bun simţ şi cu măsură pot fi mega – interesante. Cum este cazul aici. Chiar dacă pe plan instrumental, „Minciună mai mare nu am“ nu spune mare lucru, piesa e salvată din nou de versurile extrem de izbutite ale lui Robin: „Generaţia mea e-o statuie furioasă/Dacă-ncerci să mişti, se complică tot/ Generaţia mea e-o minciună frumoasă/Dacă-ncepi să crezi, ţi se iartă tot/Mi-am pus costumul de scafandru, m-am aruncat în patul tău“. Iar acel „boierule“ aruncat undeva la refren e din categoria zicalelor cu tâlc. Imperatrix e un alt moment reuşit al acestui disc. Nu am înţeles raţiunea pentru care „Muzică în cântece“ a devenit single-ul care beneficează şi de un videoclip oficial, căci există cel puţin alte 3-4 piese de aici care ar fi meritat mult mai mult să fie „ancora“ acestui disc. Din păcate, hidden – track – ul de la final nu reuşeşte să fie atât de interesant precum ar fi trebuit. Era mult mai bine ca băieţii să opteze pentru o nebuneală experimentală, poate chiar de genul interludiului „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“.

Una peste alta, cu bune şi rele, discul numărul doi al celor de la RATB e decent. Nu sunt de acord cu atât de uzitata sintagmă a „sindromului albumului numărul doi“. Discul ăsta nu e mai prejos decât debutul băieţilor. E mai degrabă sindromul cu muzica românească. Desigur, se putea şi mai mult. Dacă aş fi fost producătorul celor de la RATB aş fi insistat ca instrumentaţiile să sune niţel mai updatate la anul 2015. Clapa aş fi văzut-o cu un rol mult mai pregnant (poate chiar niţel a la Django Django style), iar unele efecte de chitară le-aş fi scos niţel din aria grunge. Dincolo de toate,  albumul ăsta e unul important pentru muzica rock românească. Pentru muzica românească actuală, Arhangelsk e un album reuşit. Ştiu, sună patetic veşnica lamentare cu „muzica românească“, dar ăsta e adevărul gol – goluţ...

6 mai 2015

Cloud 9+ - Supernova

După ce ai ascultat cu atenţie cele 15 piese incluse pe albumul de debut al băieţilor care alcătuiesc formaţia Cloud 9+, nu ai cum să nu rămâi cu oareşce îndoieli. Băieţii ăştia chiar sunt din Ungaria? Răspunsul este cât se poate de afirmativ, deşi nimic din produsul ăsta nu aminteşte de ţara vecină. În primul rând absolut toate piesele sunt în limba engleză. Dar nu asta e motivul pentru care albumul ăsta e pur şi simplu „lovable“. Atât construcţia pieselor cât şi sound-ul (şi aici mă refer inclusiv la producţie, master şi toate chichiţele) e impecabil şi nu trădează nicio clipită faptul că albumul ăsta a fost fabricat în Ungaria. Invariabil, începi să te întrebi, „oare de ce nu avem şi noi aşa o trupă“? 

Desigur, răspunsurile pot fi variate şi multiple, dar ideea este că albumul acesta nu sună cu nimic mai prejos decât producţiile unor superstaruri la modă, care au avantajul că nu s-au născut în partea de Est a Europei. Şi mai e ceva. Discul ăsta ne arată încă o dată (dacă mai trebuia) faptul că producţiile româneşti de gen sunt la distanţe astronomice de discurile de profil de afară. Chiar şi cele produse la câteva sute de kilometri de noi. Dar, gata cu lamentările. Discul începe cu un intro şi are parte şi de patru remixuri cât se poate de inspirate. Ca şi stil, oamenii ăştia navighează în aşa numitul drum and bass combinat cu atitudine rock. Piesele „merg“ pe calapodul Pendulum sau Chase And Status. 

Prima lor piesă din carieră, Supernova, a reuşit să creeze ceva vâlvă prin ţara vecină, iar discul ăsta n-a rămas mai prejos, ocupând locuri fruntaşe în clasamentele din Ungaria. Dacă e să dau crezare articolelor scrise în ţara vecină, concertele lor sună mult mai rock decât sound-ul pe care îl are acest disc, dar acest amănunt e oarecum normal pentru o trupă tânără care vrea să-şi facă un nume în anul 2015. Prima piesă a acestui disc, Dirty Century are un iz pregnant de Black Sun Empire, în timp ce pe track-ul numit Amsterdam, oamenii încearcă şi reuşesc să amestece cu succes arome de EDM şi drum and bass. Nimic nu e aici în plus, fiecare piesă sună fresh şi energic, iar single-urile lor scoase la piesele The Way You Are, Lights sau I.N.Y.T. şi-ar găsi oricând locul în topurile din ţări cu tradiţie în aceste genuri muzicale. 

Alături de nelipsitele influenţe dubstep şi drum and bass, ungurii ăştia reuşesc să amestece cu succes şi porţiuni de rock „supărat“, de genul Bring Me The Horizon, formaţie din a cărui repertoriu băieţii cântă în concerte şi un cover, dealtfel. Una peste alta, Cloud9+ sună bine de tot. În plus, mă face să mă gândesc tot mai serios la cuvintele alea cu care aş vrea să nu mai încep niciodată o recenzie, de genul „pentru muzica românească, cutărescu sună bine“. Mi-aş dori sincer ca exprimarea asta să iasă din vocabularul uzual. Căci, se poate bine de tot şi prin zonă.

4 mai 2015

Songhoy Blues - Music in Exile





Să tot fie câţiva ani de când amatorii de rock din întreaga lume au fost cuceriţi de aşa numitul desert blues. Poate cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestui curent care a reuşit să „prindă“ bine de tot în rândul posesorilor de urechi bine spălate sunt cei de la Tinariwen. Songhoy Blues demonstrează că lucrurile nu se concentrează doar pe tărâmul oamenilor din Tuareg, căci trupa asta vine din Mali. Cvartetul a devenit cunoscut acum doi ani când una din piesele lor a apărut pe compilaţia Africa Express, realizată de liderul trupei Blur, Damon Alburn. 

Înainte de a compune piese proprii, oamenii ăştia au executat la greu cover-uri după Ali Farka Toure, lucru care se mai simte pe aici pe colo. Dincolo de toate, africanii ăştia care n-au împlinit încă 30 de ani amestecă într-un fel unic tradiţiile locului cu sonorităţile pline de culoare ale diverselor curente de rock „actuale“, printre sonorităţile care-şi găsesc locul pe aceste 11 piese care alcătuiesc albumul de debut al trupei numărându-se aranjamente a la Jimi Hendrix. 

Dar nu numai, căci sunt sigur că piesele astea vor evoca amintiri plăcute şi ascultătorilor de Black Keys sau Led Zeppelin, de exemplu. La fel de bine vor fi digerate şi de ascultătorii Alabama Shakes, în deschiderea cărora au cântat dealtfel recent prin Amercia. Revenind la disc, ritmurile cât se poate de funky ale piesei Irganda sunt pur şi simplu magice încă de la prima audiţie, iar o bună parte din „prospeţimea“ acestor track-uri se datorează fără doar şi poate şi producătorului Nick Zinner (Yeah Yeah Yeahs)  care a reuşit să păstreze un groove criminal pe aproape toate track-urile. 

Esenţialul este că preţ de 40 de minute, melomanul amator de rock de calitate are parte de un disc uimitor, care nu are cum să nu te facă să ţopăi când îl asculţi. Spre deosebire de multe produse „prefabricate“ muzica asta debordează de simplitate şi originalitate, chestiuni care la urma urmei definesc un disc cu mult bun gust. Care merită ascultat, pe repeat. 

27 apr. 2015

BRUM - Today

Primul album al timişorenilor de la BRUM e o rara avis în muzica românească. Discul a fost lansat online în data de 25 aprile la ora 23.59, iar în format fizic acesta se poate procura în premieră în România, sub formă de carte poştală cu magnet, fiecare din cele o sută de exemplare având parte de un artwork diferit. Nu doar din această cauză e acest Today ceva interesant. Poate din cauza faptului că trupa asta cântă electro live. Cel puţin aşa s-au autoetichetat ei. Dincolo de asta, cele opt piese incluse pe Today au un „aer“ aparte, foarte rar întâlnit în spaţiul geografic în care ne situăm. Fiindcă majoritatea concertelor susţinute de Cătă Vaştagu, Anghel Mailat şi Radu Pieloiu au avut loc în întâmplări mai mult sau mai puţin legate de noţiunea de party, trebuie să subliniez din start că sound-ul BRUM nu e defel asemănător cu ceea ce se ascultă la petrecerile de diverse facturi de pe la noi. Lipsesc VST-urile şi pattern-urile „trendy“ folosite în exces de către producătorii axaţi pe dance music, dar acest amănunt este unul cât se poate de pozitiv, la urma urmei. 

„Aluatul“ BRUM e copt din nişte ingrediente atent selecţionate, dar care nu sunt destinate exclusiv dansului. E mai degrabă un soi de „electro“ pentru creier, iar graţie background-ului diferit ale celor trei membri, mixul ăsta de drum and bass, jazz, funk, experimental şi niţel dub e delicios. Ca orice artişti, cei trei muzicieni se cam feresc de „etichete“. Au aruncat un „electro live“ aşa să fie trecut în CV, dar piesele astea nu sunt pentru petrecăreţii care merg să asculte numai „avioane“ şi prăjiţii care se entuziasmează doar de post – dubstep în diverse hale. E un dance – music mai pentru posesori de IQ. Sau un warm – up pentru cei care se simt bine doar atunci când beat-urile monotone sunt întrerupte de un efect de „acid“.

Încă de la prima piesă numită „Ema“, trupa reuşeşte să-şi creeze o carte de vizită distinctă, în care bass-ul se combină extrem de bine cu efectele electronice speciale şi percuţia care aminteşte de drum and bass. Pe By the way îşi fac apariţia şi câteva sample-uri cinematice care sunt menite să sublinieze fuziunea diversă de stiluri.. Cele puţin peste 11 minute ale piesei This is my bedroom adună laolaltă toate „nebuniile“ experimentale ale trio-ului timişorean. Peste un sample care îţi aminteşte de vremurile bune ale celor de la The Prodigy, piesa are diverse up and down-uri şi seamănă niţel cu experimentele sonore ale celor de la Art Of Noise. Există şi porţiuni explozive în care ai impresia că cei de la Pendulum tocmai au intrat într-un jam sesion. Una din cele mai interesante piese de aici mi se pare Wings, în care „aripile“ muzicienilor se arată în splendoarea lor, amestecul creat aici fiind unul de bun gust. După o primă jumătate mai „domoală“ piesa devine cât se poate de explozivă, fiind un soi de rave englezesc al anilor 90 din categoria Orbital. Me alone este un alt exemplu de compoziţie care prezintă cât se poate de fericit „apele“ în care navighează timişorenii, fiind un alt moment de vârf al acestui debut. 

Piesa care dă titlul acestui debut, Today are menirea de a te face să visezi cu ochii deschişi, fiind un soi de cosmic electro cu serioase influenţe jazzy şi chiar şi chill. În opinia subsemnatului, Public Relations e unicul moment „static“ al abumului, fiind piesa cea mai previzibilă de aici. Cele 12 minute de final ale piesei Ued sunt o reală desfătare pentru urechile avizilor de fusion – music, sample-urile care amintesc de groove house potrivindu-se la fix cu „nebunia“ care urmează. Din loc în loc, ascultătorul e „tratat“ şi cu porţiuni de „space disco“ care amintesc de Linstrom sau Prins Thomas, pe alocuri. Una peste alta, băieţii de la BRUM au aruncat pe piaţă un album curajos, care nu urmăreşte defel trendurile muzicii made in Romania şi care reuşeşte să surprindă. Nu ştiu dacă muzica celor de la BRUM este sinonimă cu noţiunea de „astăzi“ (după cum ne e sugerat în titlul acestui debut). Şi asta pentru că în opinia mea termenii de „astăzi“ şi „electro“ sună altcumva. Dincolo de acest aspect, sunt mega sigur că oamenii ăştia vor fi apreciaţi cu vârf şi îndesat de melomanii care caută chestii interesante. Iar în sărăcăcioasa industrie muzicală de pe la noi, avem nevoie de mulţi mai mulţi oameni curajoşi, cu cohones, care să amestece atât de frumos diverse felii muzicale.Discul poate fi ascultat, aici.

24 mar. 2015

Implant pentru Refuz - Cartography

Trăim nişte vremuri în care implanturile trendy sunt cele la sâni. Drept urmare, e tot mai greu să rezişti într-o lume în care totul e pe dos. Ar fi cât se poate de necesare şi nişte implanturi de creier pentru mulţi din cetăţenii actuali ai Terrei, dar asta e deja altă poveste. Şi totuşi, există oameni pentru care noţiunea de „implant“ şi-a păstrat aceeaşi relevanţă ca la începutul carierei timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Care acum 20 de ani au încercat să implanteze în muzica noastră un ţesut menit să dezvolte capacitatea de a spune nu oricărui fel de abuz. În jurul trupei, de-a lungul anilor s-a format o adevărată gaşcă. Şi nu e vorba de sensul „hip – hop – istic“ al termenului „gaşcă“, ci mai degrabă despre faptul că muzicienii din IPR au avut parte întotdeauna de o sumedenie de oameni care au apreciat ceea ce au construit de-a lungul timpului. Care s-au identificat cu ei, indiferent că a fost din spiritul de a lua atitudine împotiva explorării gazelor de şist, a demolării liceelor de artă sau din dorinţa de a trimite lumea la vot. Spiritul ăsta de „gaşcă“ s-a materializat şi în momentul în care anul trecut, IPR a lansat o campanie de crowdfunding. O mişcare destul de riscantă, căci în România anilor noştri puţini au avut curajul de a demara aşa o acţiune. Şi mai puţini au reuşit s-o ducă pâna la capăt (un alt exemplu pe lângă IPR fiind acela al lui Iordache). Una peste alta, băieţii au strâns peste şase mii de euro din donaţiile fanilor şi au aruncat pe piaţă un material Cartography. Un disc bine închegat, exact ceea ce aşteptau numeroşii fani care au contribuit la naşterea compoziţiilor. Carevasăzică, IPR şi-a îndeplinit misiunea. 

Desigur, discul ăsta a fost aşteptat cu sufletul la gură. Nu doar de cei care fac parte din gaşca Implant şi care au dat bănuţi pentru apariţia lui, ci şi de melomanii curioşi să vadă încotro se îndreaptă poate cea mai bună trupă de hardcore din România. Am pus intenţionat „poate“, căci ca şi-n alte domenii şi în felia asta există orgolii cât casa. Dincolo de orgolii şi introduceri, Cartography prezintă o formaţie ajunsă la maturitate deplină, în care sound-ul agresiv binecunoscut de pe creaţiile anterioare n-a dispărut defel din peisaj. În plus, compoziţiile de pe disc prezintă şi „alunecări“ spre genuri înrudite hardcore-ului. O observaţie cât se poate de necesară ar fi aceea că discul Cartography e mega – „supărat“. Emană agresivitate prin toţi porii lui, iar momentele clasice de „relaş“ lipsesc cu desăvârşire. E mai bine aşa, căci prin spectrul autohton se găsesc tot mai puţine exemple de trupe care amestecă cu atâta talent agresivitatea cu textele bine gândite. Fiind vorba de Implant Pentru Refuz, e pur şi simplu anapoda să mă apuc să aleg momentele care ies în evidenţă. Cartography e un disc care trebuie ascultat din secunda unu până la capăt pentru a fi digerat la adevărata lui valoare neavând „single-uri“ sau „highlight“-uri.

Vorba aceea celebră cu Ignorance is bliss e cât se poate de potrivită pentru vremurile noastre. Implant Pentru Refuz e una din puţinele trupe autohtone care încearcă să dărâme ignoranţa. Dacă reuşeşte sau nu, asta rămâne de văzut. Şi e alt subiect. Cert este că şi aici găsim o sumedenie de mesaje „de bine“. Mai puţin implicate direct în politic (cum au fost de exemplu în „Votează“), dar foarte bine punctate. E interesant şi că în unele momente băieţii apelează la un amestec de versuri în limba română şi engleză. Cum ar fi de exemplu „Seven shades“, o compoziţie cu un mesaj „right in your face“:  „E o cale întinsă de praf şi scrum / Şi tu trecător eşti prins oricum“. Atitudine la pătrat există şi-n piesa „Arid (tărâmul negustorilor de apă)“. Care povesteşte câte ceva despre muşterii care în căutarea comorilor ascunse distrug cu bună ştiinţă Planeta, ajutaţi fiind desigur de corupţii aceia pe care îi vedem acum la televizor în diverse breaking – news – uri. Fiindcă....„Sapă, forează, driluie, pomperază/Preţul e sus, doar asta contează/Să intrăm în zăcământ imediat/Statul corupt ne este un bun aliat“. Personal, mi-aş fi dorit ca toate piesele de pe acest Cartography să beneficieze de texte acide în limba română. Sunt sigur că majoritatea fanilor IPR cunosc limba engleză, dar nu toată lumea are un First Certificate in English (FCE)  Desigur, asta nu ştirbeşte defel frumuseţea acestui Cartography.

Cel de-al şaptelea album al băieţilor se vrea a fi un îndemn la „Implant pentru distors şi atitudine“. Şi fiindcă muzica românească a devenit atât de lipsită de versuri „cu rost“, e nevoie de cât mai multe implanturi. De rock adevărat, cu mesaj bine stabilit. Implant pentru Refuz continuă să navigheze în apele rock-ului protestatar din ţara noastră, iar Cartography este un must have pentru toţi acei care mai au undeva în adâncul fiinţei lor urme de spirit protestatar. E un disc esenţial pentru hardcore-ul românesc şi nu putem decât să sperăm că şi-n continuare băieţii ăştia vor ţine steagul sus. Desigur, în momentul în care acest disc va fi aşezat în raft cu alte creraţii muzicale din aceeaşi branşă în ţările mai la vest de noi, s-ar putea ca lumea să-l perceapă ca pe un disc OK. Pentru spaţiul muzical carpato – danubian însă, acest disc este unul esenţial, care nu are cum să lipsească din colecţia niciunui individ pasionat de rock cu atitudine.