BRUM - Today

Primul album al timişorenilor de la BRUM e o rara avis în muzica românească. Discul a fost lansat online în data de 25 aprile la ora 23.59, iar în format fizic acesta se poate procura în premieră în România, sub formă de carte poştală cu magnet, fiecare din cele o sută de exemplare având parte de un artwork diferit. Nu doar din această cauză e acest Today ceva interesant. Poate din cauza faptului că trupa asta cântă electro live. Cel puţin aşa s-au autoetichetat ei. Dincolo de asta, cele opt piese incluse pe Today au un „aer“ aparte, foarte rar întâlnit în spaţiul geografic în care ne situăm. Fiindcă majoritatea concertelor susţinute de Cătă Vaştagu, Anghel Mailat şi Radu Pieloiu au avut loc în întâmplări mai mult sau mai puţin legate de noţiunea de party, trebuie să subliniez din start că sound-ul BRUM nu e defel asemănător cu ceea ce se ascultă la petrecerile de diverse facturi de pe la noi. Lipsesc VST-urile şi pattern-urile „trendy“ folosite în exces de către producătorii axaţi pe dance music, dar acest amănunt este unul cât se poate de pozitiv, la urma urmei. 

„Aluatul“ BRUM e copt din nişte ingrediente atent selecţionate, dar care nu sunt destinate exclusiv dansului. E mai degrabă un soi de „electro“ pentru creier, iar graţie background-ului diferit ale celor trei membri, mixul ăsta de drum and bass, jazz, funk, experimental şi niţel dub e delicios. Ca orice artişti, cei trei muzicieni se cam feresc de „etichete“. Au aruncat un „electro live“ aşa să fie trecut în CV, dar piesele astea nu sunt pentru petrecăreţii care merg să asculte numai „avioane“ şi prăjiţii care se entuziasmează doar de post – dubstep în diverse hale. E un dance – music mai pentru posesori de IQ. Sau un warm – up pentru cei care se simt bine doar atunci când beat-urile monotone sunt întrerupte de un efect de „acid“.

Încă de la prima piesă numită „Ema“, trupa reuşeşte să-şi creeze o carte de vizită distinctă, în care bass-ul se combină extrem de bine cu efectele electronice speciale şi percuţia care aminteşte de drum and bass. Pe By the way îşi fac apariţia şi câteva sample-uri cinematice care sunt menite să sublinieze fuziunea diversă de stiluri.. Cele puţin peste 11 minute ale piesei This is my bedroom adună laolaltă toate „nebuniile“ experimentale ale trio-ului timişorean. Peste un sample care îţi aminteşte de vremurile bune ale celor de la The Prodigy, piesa are diverse up and down-uri şi seamănă niţel cu experimentele sonore ale celor de la Art Of Noise. Există şi porţiuni explozive în care ai impresia că cei de la Pendulum tocmai au intrat într-un jam sesion. Una din cele mai interesante piese de aici mi se pare Wings, în care „aripile“ muzicienilor se arată în splendoarea lor, amestecul creat aici fiind unul de bun gust. După o primă jumătate mai „domoală“ piesa devine cât se poate de explozivă, fiind un soi de rave englezesc al anilor 90 din categoria Orbital. Me alone este un alt exemplu de compoziţie care prezintă cât se poate de fericit „apele“ în care navighează timişorenii, fiind un alt moment de vârf al acestui debut. 

Piesa care dă titlul acestui debut, Today are menirea de a te face să visezi cu ochii deschişi, fiind un soi de cosmic electro cu serioase influenţe jazzy şi chiar şi chill. În opinia subsemnatului, Public Relations e unicul moment „static“ al abumului, fiind piesa cea mai previzibilă de aici. Cele 12 minute de final ale piesei Ued sunt o reală desfătare pentru urechile avizilor de fusion – music, sample-urile care amintesc de groove house potrivindu-se la fix cu „nebunia“ care urmează. Din loc în loc, ascultătorul e „tratat“ şi cu porţiuni de „space disco“ care amintesc de Linstrom sau Prins Thomas, pe alocuri. Una peste alta, băieţii de la BRUM au aruncat pe piaţă un album curajos, care nu urmăreşte defel trendurile muzicii made in Romania şi care reuşeşte să surprindă. Nu ştiu dacă muzica celor de la BRUM este sinonimă cu noţiunea de „astăzi“ (după cum ne e sugerat în titlul acestui debut). Şi asta pentru că în opinia mea termenii de „astăzi“ şi „electro“ sună altcumva. Dincolo de acest aspect, sunt mega sigur că oamenii ăştia vor fi apreciaţi cu vârf şi îndesat de melomanii care caută chestii interesante. Iar în sărăcăcioasa industrie muzicală de pe la noi, avem nevoie de mulţi mai mulţi oameni curajoşi, cu cohones, care să amestece atât de frumos diverse felii muzicale.Discul poate fi ascultat, aici.

Implant pentru Refuz - Cartography

Trăim nişte vremuri în care implanturile trendy sunt cele la sâni. Drept urmare, e tot mai greu să rezişti într-o lume în care totul e pe dos. Ar fi cât se poate de necesare şi nişte implanturi de creier pentru mulţi din cetăţenii actuali ai Terrei, dar asta e deja altă poveste. Şi totuşi, există oameni pentru care noţiunea de „implant“ şi-a păstrat aceeaşi relevanţă ca la începutul carierei timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Care acum 20 de ani au încercat să implanteze în muzica noastră un ţesut menit să dezvolte capacitatea de a spune nu oricărui fel de abuz. În jurul trupei, de-a lungul anilor s-a format o adevărată gaşcă. Şi nu e vorba de sensul „hip – hop – istic“ al termenului „gaşcă“, ci mai degrabă despre faptul că muzicienii din IPR au avut parte întotdeauna de o sumedenie de oameni care au apreciat ceea ce au construit de-a lungul timpului. Care s-au identificat cu ei, indiferent că a fost din spiritul de a lua atitudine împotiva explorării gazelor de şist, a demolării liceelor de artă sau din dorinţa de a trimite lumea la vot. Spiritul ăsta de „gaşcă“ s-a materializat şi în momentul în care anul trecut, IPR a lansat o campanie de crowdfunding. O mişcare destul de riscantă, căci în România anilor noştri puţini au avut curajul de a demara aşa o acţiune. Şi mai puţini au reuşit s-o ducă pâna la capăt (un alt exemplu pe lângă IPR fiind acela al lui Iordache). Una peste alta, băieţii au strâns peste şase mii de euro din donaţiile fanilor şi au aruncat pe piaţă un material Cartography. Un disc bine închegat, exact ceea ce aşteptau numeroşii fani care au contribuit la naşterea compoziţiilor. Carevasăzică, IPR şi-a îndeplinit misiunea. 

Desigur, discul ăsta a fost aşteptat cu sufletul la gură. Nu doar de cei care fac parte din gaşca Implant şi care au dat bănuţi pentru apariţia lui, ci şi de melomanii curioşi să vadă încotro se îndreaptă poate cea mai bună trupă de hardcore din România. Am pus intenţionat „poate“, căci ca şi-n alte domenii şi în felia asta există orgolii cât casa. Dincolo de orgolii şi introduceri, Cartography prezintă o formaţie ajunsă la maturitate deplină, în care sound-ul agresiv binecunoscut de pe creaţiile anterioare n-a dispărut defel din peisaj. În plus, compoziţiile de pe disc prezintă şi „alunecări“ spre genuri înrudite hardcore-ului. O observaţie cât se poate de necesară ar fi aceea că discul Cartography e mega – „supărat“. Emană agresivitate prin toţi porii lui, iar momentele clasice de „relaş“ lipsesc cu desăvârşire. E mai bine aşa, căci prin spectrul autohton se găsesc tot mai puţine exemple de trupe care amestecă cu atâta talent agresivitatea cu textele bine gândite. Fiind vorba de Implant Pentru Refuz, e pur şi simplu anapoda să mă apuc să aleg momentele care ies în evidenţă. Cartography e un disc care trebuie ascultat din secunda unu până la capăt pentru a fi digerat la adevărata lui valoare neavând „single-uri“ sau „highlight“-uri.

Vorba aceea celebră cu Ignorance is bliss e cât se poate de potrivită pentru vremurile noastre. Implant Pentru Refuz e una din puţinele trupe autohtone care încearcă să dărâme ignoranţa. Dacă reuşeşte sau nu, asta rămâne de văzut. Şi e alt subiect. Cert este că şi aici găsim o sumedenie de mesaje „de bine“. Mai puţin implicate direct în politic (cum au fost de exemplu în „Votează“), dar foarte bine punctate. E interesant şi că în unele momente băieţii apelează la un amestec de versuri în limba română şi engleză. Cum ar fi de exemplu „Seven shades“, o compoziţie cu un mesaj „right in your face“:  „E o cale întinsă de praf şi scrum / Şi tu trecător eşti prins oricum“. Atitudine la pătrat există şi-n piesa „Arid (tărâmul negustorilor de apă)“. Care povesteşte câte ceva despre muşterii care în căutarea comorilor ascunse distrug cu bună ştiinţă Planeta, ajutaţi fiind desigur de corupţii aceia pe care îi vedem acum la televizor în diverse breaking – news – uri. Fiindcă....„Sapă, forează, driluie, pomperază/Preţul e sus, doar asta contează/Să intrăm în zăcământ imediat/Statul corupt ne este un bun aliat“. Personal, mi-aş fi dorit ca toate piesele de pe acest Cartography să beneficieze de texte acide în limba română. Sunt sigur că majoritatea fanilor IPR cunosc limba engleză, dar nu toată lumea are un First Certificate in English (FCE)  Desigur, asta nu ştirbeşte defel frumuseţea acestui Cartography.

Cel de-al şaptelea album al băieţilor se vrea a fi un îndemn la „Implant pentru distors şi atitudine“. Şi fiindcă muzica românească a devenit atât de lipsită de versuri „cu rost“, e nevoie de cât mai multe implanturi. De rock adevărat, cu mesaj bine stabilit. Implant pentru Refuz continuă să navigheze în apele rock-ului protestatar din ţara noastră, iar Cartography este un must have pentru toţi acei care mai au undeva în adâncul fiinţei lor urme de spirit protestatar. E un disc esenţial pentru hardcore-ul românesc şi nu putem decât să sperăm că şi-n continuare băieţii ăştia vor ţine steagul sus. Desigur, în momentul în care acest disc va fi aşezat în raft cu alte creraţii muzicale din aceeaşi branşă în ţările mai la vest de noi, s-ar putea ca lumea să-l perceapă ca pe un disc OK. Pentru spaţiul muzical carpato – danubian însă, acest disc este unul esenţial, care nu are cum să lipsească din colecţia niciunui individ pasionat de rock cu atitudine.

Sleater-Kinney - No cities to love

Având în vedere că trăim vremuri complicate, şi muzicienii s-au adaptat acestui trend. O bună parte din apariţiile discografice ale anului 2015 sunt atât de eclectice, încât stilurile au devenit „etichete“ considerate de mulţi drept un apanaj al celor care gândesc old school. Desigur, există şi curentul opus, cel care face ca o sumedenie de artişti actuali să-şi încerce norocul mergând back to the roots. Una peste alta, e tot mai greu să găseşti ceva „curat“ şi care nu e „fumat“, un album care să te încarce cu energie şi pe care să-l simţi că a fost creat mostly for fun, nu în laboratoarele care produc entertainment muzical la kilogram din zilele noastre. 

Deşi nu sunt deloc noi în domeniu – discul ăsta fiind cel de-al 8-lea album de studio – fetele care alcătuiesc trupa americană Sleater-Kinney reuşesc să fie cât se poate de „fresh“. Chiar dacă abordează un stil muzical în care ai impresia că s-a cam spus tot ce era de spus. E vorba de punk – rock. Scurt pe doi. Pentru amatorii de teoria chibritului, ar fi de bun augur să menţionez că printre cele zece piese de aici se regăsesc şi alte influenţe. E oarecum şi normal, căci albumul No cities to love vine la zece ani de pauză după precedentul The Woods. Avem de-a face cu o formulă simplă, dar eficientă: două chitări, voce şi tobe. De menţionat ar fi că gaşca asta n-are chitară bass, chiar dacă unele acorduri seamănă pe ici pe colo cu instrumentul lipsă din trupa Sleater-Kinney. Cel mai mult mă bucură faptul că piesele nu au acele efecte de studio din categoria „artificii moderne“, astfel încât sound-.ul e abraziv şi natural.  Dacă asculţi atent, realizezi că acest No Cities To Love e un comeback în care fetele se scapă de nişte frustrări pe care probabil le-au acumulat în cei zece ani de pauză. Discul merge pe calapodul punk – rock, dar are şi destule momente de garage rock şi chiar şi post – punk. Price Tag deschide şirul pieselor într-un mare stil, iar primul moment cu adevărat remarcabil e Surface Envy, care conţine o explozie rock cum rar ţi-e dat să auzi în ultima vreme. 

Deşi nu e cea mai „gălăgioasă“ piesă de aici, single-ul A new wave are un vino – ncoa aparte şi reuşeşte să surprindă cât se poate de exact sound-ul acestui disc. Uşor, uşor, piesele astea îţi amintesc de vremurile în care Nina Hagen şi B 52s făceau legea în urechile melomanilor, chiar dacă riff-urile murdare ale fetelor sunt din alt film. Albumul nu are „umpluturi“. E un amestec de chitări murdare şi sound-uri liniştite. În No anthems, de exemplu, există multe simillarităţi cu epoca de aur a celor de la Sonic Youth. Iar textul acesteia zice destul de multe despre ziua de azi “I once was an anthem/that sang the song of me/but now there are no anthems.”. Singurul minus al acestui disc este faptul că cele zece piese de aici însumează doar 32 de minute. Desigur, chestiunea asta poate reprezenta şi un avantaj pentru mulţi. Lipsesc momentele de umplutură. E doar punk – rock de calitate superioară. Şi un prilej de răsfăţ auditiv pentru cei care au ascultat vreodată Patti Smith, MC5 sau The Slits. Desigur, lista poate continua la nesfârşit, dar aţi prins ideea....

Ibeyi - Ibeyi

Probabil că atunci când nu cântă, cele două fete care au realizat acest album discografic sunt puse mai tot timpul pe harţă. E oarecum şi normal, căci fetele au frumoasa vârstă de 20 de anişori. Moment în care s-au hotărât că ar fi bine să împărtăşească lumii câte ceva din viziunea lor. Până aici, nimic special. Mai trebuie să adaug faptul că tatăl celor două gemene a fost Miguel "Angá" Díaz, muzician cunoscut din Buena Vista Social Club. OK, nici asta nu e ceva special, căci multe progenituri ale unor artişti celebri n-au reuşit să impresioneze cu ceva interesant. Dincolo de moştenirile de familie, cele două gemene au preferinţe cât se poate de diverse. Concret,  Lisa-Kaindé preferă muzica gen Nina Simone şi  Ray Charles, în timp ce Naomi se delectează cu Kendrick Lamar, hip-hop, ragga, dancehall şi muzică electronică. Şi tocmai acest ghiveci face ca cele 13 track-uri incluse pe acest debut să fie unul de bun augur.

Practic, pe parcursul pieselor, urechile îţi sunt delectate cu sound-uri diverse. Nimic nu e liniar, influenţele muzicale se schimbă cu repeziciune de la minut la minut, iar întregul format e unul plin de şarm. Fetele cântă în engleză, franceză şi în Yoruba, o limbă africană care a ajuns până în Cuba. „Behind the curtain“ este una din piesele cele mai sensibile momente ale discului, fiind construită pe sound-ul unui pian minimalist, în care cele două fete îşi etalează din plin calităţile vocale. Total neaşteptat, în ultimele 50 de secunde ale piesei, apare un aer cubanez şi nişte efecte electronice agresive. Doar pentru câteva secunde, căci finalul e în acelaşi registru romantic. Printre momentele cu adevărat delicioase de aici se numără şi Oya, primul track propiu – zis al acestui disc, care aminteşte de Bjork sau Regina Spektor. Pe de altă parte, „Ghosts“, se derulează într-un mod cât se poate de original şi însumează destul de biunişor diversele influenţe ale celor două gemene. Chiar dacă se inspiră ceva mai mult decât restul pieselor din ritmurile cubaneze, "Yanira" reuşeşte să ofere o serie de surprize, iar „Singles“ e un amalgam cât se poate de ciudat de vociferări adăugate peste o linie de pian extrasă parcă din vremurile de aur ale house-ului peste care se toarnă efecte de percuţie care te vrăjesc din prima secundă. 

„River“, primul single al fetelor care trăiesc la Paris reuşeşte să exprime cât se poate de bine amalgamul realizat de Ibeyi. Vocea naturală a fetelor e un plus indubitabil, iar mixajul şi masterul au şi ele un rol aparte în frumuseţea acestui disc. Principalul atu este amestecul ăsta de world  - music cu efecte din muzica electronică, cu frânturi de alte curente trendy. Dincolo de toate, atunci când amesteci în cantităţi inteligente curente clasice cu moderne, poate ieşi o ciorbă faină. E cazul debutului Ibeyi. Deşi n-au trecut nici trei luni din 2015, îndrăznesc să prevăd că acesta e unul din cele mai interesante discuri ale anului în curs. La capitolul pop – music. 

Negura Bunget - Tau

Din capul locului trebuie să mărturisesc că genul muzical practicat de timişorenii de la Negură Bunget nu îmi este prea familiar. Drept urmare, nefiind deloc amator de accente black – metal, îmi este foarte greu să emit o părere obiectivă despre cel de-al şaselea album al formaţiei, Tău, apărut la casa de discuri germană Prophecy Records. Dacă punem la socoteală simplul fapt că zilele trecute trupa a apărut pe coperta revistei britanice Subterranea editată de Metal Hammer UK, e clar că avem de-a face cu un produs cu un „nume greu“. Asta e cert. Negură Bunget este una din formaţiile timişorene care reprezintă muzica românescă cu succes în întreaga lume, numeroasele lor concerte susţinute atât în Europa cât şi peste Ocean fiind cât se poate de apreciate de melomanii care gustă black metal-ul cu influenţe folclorice româneşti. 

Cele zece piese prezente pe ediţia standard a acestui disc debutează cu Nametenie, un track care se desfăşoară de-a lungul a zece minuţele în care momentele „calme“ sunt alternate cât se poate de ingenios cu răbufnirile specifice black metal – ului. „Izbucul Galbenei“ merge pe acelaşi şablon, iar prima supriză pentru urechile subsemnatului a apărut odată cu piesa cu numărul trei de aici, „La hotarul cu cinci culmi“. Desigur, prestaţia lui MC Bean din Subcarpaţi aduce un plus de culoare acestei piese, dar dincolo de acest featuring – previzibil într-o oarecare măsură - urechea ascultătorului este tratată cu o compoziţie în care armoniile sunt cât se poate de interesant aşezate. Categoric, piesa aceasta e una din cele mai „comerciale“ de aici – dacă mi-e îngăduit să folosesc această etichetă în cazul unei trupe care nu face deloc compromisuri. „Curgerea muntelui“ e un alt moment interesant pentru urechile subsemnatului, în care sunetul naturii reuşeşte să-şi facă prezenţa foarte intens. 

Liderul formaţiei greceşti Rotting Crist îşi face apariţia pe Taram Vilhovnicesc, dar highlight-ul acestui disc este Împodobeala Timpului. Care în primele 75 de secunde ale ei nu prea diferă cu nimic de restul compoziţiilor, dar adevăratul „boom“, începe de aici încolo. E reconfortant să auzi vocea Alexandrinei aici, iar sound-urile a la Goran Bregovici care îşi fac apariţia spre mijlocul piesei sunt deasemenea inspirate. Alături de Alexandrina pe această piesă îşi face apariţia şi Rune Eriksen, fostul chitarist al trupei norvegiene Mayhem. Alăturarea celor doi „goşti“ atât de diferiţi este una de bun augur, iar piesa e fără îndoială una din cele mai interesante creaţii de pe aici. Featuring-ul dintre Negură Bunget şi Alexandrina e una din cele mai neverosimile colaborări din muzica românească. Sunt foarte curios, care va fi reacţia fanilor „înrăiţi“ ale celor două nume visavis de acest aspect. 

Una peste alta, dincolo de momentele previzibile pentru un disc de black – metal, discul timişorenilor reuşeşte să surprindă. Formaţia timişoreană a pornit într-un amplu turneu de promovare a noului album, care va conţine o serie de apariţii în Europa şi va continua cu o serie de apariţii la festivalurile de vară în iunie, iulie şi august, urmând ca în lunile septembrie şi octombrie trupa să susţină un turneu pe tărâmul american. Lansarea din Timişoara a acestui album va avea loc în data de 28 martie la Amplificat. Recunosc, că discul ăsta nu va prinde topul celor mai bune albume ale anului 2015, în opinia subsemantului. Micuţa recenzie de faţă nu a fost concepută pentru ascultătorii dedicaţi de black metal. S-a vrut a fi un short notice pentru melomani în general. E oglinda unui disc de black metal, făcută prin urechile unui tip care nu ascultă aşa ceva. Concluzia e irefutabilă: audiţia asta poate fi una interesantă, pentru cei care n-au prejudecăţi de nicio culoare. Overall, pentru creativitate Negură Bunget merită toate aplauzele. Şi dacă mai e să amintesc şi faptul că o trupă made in Timişoara reuşeşte să beneficieze de succes „dincolo“, e clar că trebuie să zic, chapeu bas. Indiferent dacă îmi place sau nu genul  muzical.