The Vintage Caravan - Voyage

La ce te poţi aştepta de la o trupă a cărei membri au în medie 20 de ani? Ei bine, după ce asculţi discul islandezilor de la The Vintage Caravan, catgeoric vei avea un răspuns aparte. Şi asta pentru că băieţii ăştia sună mult mai matur decât nişte puştani. Desigur, încă din titulatură te prinzi rapid că muzicienii ăştia nu se alimentează din trendurile muzicale actuale. Iar pentru cei care încă mai dau importanţă copertţilor de disc, e clar din designul acesteia că The Vintage Caravan are o febleţe aparte pentru cover-urile de albume din anii 70, de genul Cream sau Hawkwind. Odată ce ajungi la sound, nu mai e niciun dubiu: islandezii sunt ancoraţi în hard rock. Piesa de deschidere, Craving, e o melodie în care cei trei tineri islandezi îşi definesc cât se poate de exact locul în muzică. Influenţele Black Sabbath, Deep Purple şi Led Zeppelin  se amestecă într-un mod cât se poate de elegant, iar Let me be e un alt exemplu în care băieţii sunt „la obiect“ cu rock-ul de odinioară, dar care sună cât se poate de fresh în interpretarea acestor puştani. Do you remember are toate atu-urile unei piese lente memorabile, iar piesa care beneficează şi de un videoclip inspirat „Expand your mind“ are cele mai bune părţi din energia unor nume ca Cream sau Jimi Hendrix şi „curge“ cât se poate de inspirat. Chiar dacă la capitolul inovaţie băieţii ăştia nu vin cu absolut nimic, felul în care îşi combină rădăcinile e unul de admirat, iar rezultatul aşijderea. Revenind la cele nouă piese ale acestui debut, "M ARSWATT" e unicul moment  care nu-şi prea găseşte rostul în acest tracklist, fiind o piesă de umplutură. Fără îndoială, cireaşa de pe tort este Winterland, un track care te duce cu gândul la vremurile bune ale celor de la Pink Floyd. Penultima piesă Midnight Meditation ar putea fi confundată cu oricare din piesele celor de la Motorhead, dacă faci abstracţie de voce. Finalul acestui material discografic, 'The King's Voyage' e unul cât se poate de dement. În cel mai pozitiv mod cu putinţă, căci în cele 12 minute ale piesei găseşti doze de nebunie psihadelică comparabile cu Echoes-ul celor de la Pink Floyd.  Deşi există porţiuni în care trupa asta se cam repetă, albumul Voyage e unul deosebit de inspirat. Deşi există o sumedenie de trupe care s-au urcat în valul ăsta de nostalgic – rock, trupa asta are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor va reuşi să facă valuri cu compoziţiile lor. Merită pe deplin. Şi când te gândeşti că băieţii ăştia cântă într-un asemenea fel la 20 de ani.....

                

JazzyBIT - Touch the sky

Dincolo de etichete stilistice, muzicienii se împart în trei mari categorii. Cea mai consistentă parte a acestora s-au înrolat în termenul definit odinioară prin bubble – gum music (muzică de mestecat), care în zilele noastre ar putea fi definit prin „comercial“. Cei din acest sertar, deşi îşi spun artişti nu prea au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înseamnă arta, fiind nişte indivizi care ar face orice pentru faimă, bani şi recunoaştere. Sunt lipsiţi de viziune şi sunt în reală încurcătură dacă cineva îi întreabă ce e un arpegiu. Cealaltă tabără, încadrată în „necomercial“ e împărţită la rândul ei în două. Pe de o parte sunt artiştii care studiază ani de zile un instrument, devin maeştri, cântă închegat şi fără gherle, dar nu posedă „scânteia“. Sunt profi, dar niciodată nu vor reuşi să scoată ceva care să te facă să exclami „waw“. De cealaltă parte, sunt „diamantele“. Care pe lângă faptul că reuşesc să cânte profi, au fost înzestraţi de natură cu acel ceva care face ca munca lor să dăinuiască peste secole. Am simţit nevoia să fac această lungă introducere, fiindcă  scena muzicală românească e bombardată de reprezentanţii „facilului“, iar artiştii adevăraţi sunt aplaudaţi şi admiraţi de un public „connaisseur“ prea subţire. Desigur, prin definiţie jazz-ul nu poate fi inclus în comerţ. Iar cel românesc, are nevoie de sânge proaspăt. Şi de apariţii discografice. Tot mai greu de susţinut, căci „industria“ e aşa cum e. De aceea, discul de debut al timişorenilor de la JazzyBIT merită o atenţie aparte. Cei trei tineri muşchetari ai jazz-ului autohton care debutează cu Touch the sky sunt Teodor Pop (pian, orgă Hammond, sintetizator), Mihai Moldoveanu (chitară bas) şi Szabó Csongor-Zsolt (tobe, percuţie).  Discul conţine 10 piese originale înregistrate de către Uţu Pascu şi Octavian Horvath la studioul Audio TM din Timişoara iar la capitolul inspiraţie băieţii citează „elemente din jazz, latin, funk şi blues“.  Desigur, jazz-ul e predominant, dar urechile desfundate au parte de o serie de alte bunătăţuri. Primul track al discului, cel care dă şi titlul materialului, e o alegere destul de curioasă. Spun asta, pentru că piesa în sine nu reuşeşte să traseze „linia“ albumului, fiind mai degrabă unul din punctele experimentale ale acestui Touch The Sky. Adevăratul start, care te propulsează brutal în explozia de ritmuri ale celor trei timişoreni este Story of the heart. Încet – încet te familiarizezi cu opririle intempestive şi cu sound-urile latino. Te familiarizezi şi cu sound-ul de Hammond care mai încolo devine şi mai pregnant, iar pe următoarea piesă numită White Town, nu ai cum să remarci cât se bine se completează cele trei personalităţi din JazzyBIT, fiecare instrument având „spaţiu“ sufiecient pentru a ieşi „în faţă“.  Una din cireşele de pe tort ale discului este fără îndoială Curacao. O compoziţie care ţi se bagă sub ureche încă din prima, cu percuţii a la Santana, sound-uri de Hammond a la Booker T Jones şi o explozie de ritmuri. Deşi poartă titlul unei piese compuse de celebrul Giorgio Moroder, piesa The Chase n-are nicio legătură cu febra disco (slavă Domnului!) fiind o „trecere“ cât se poate de abilă spre „Poate de ce“, cel mai frumos moment liric al acestui material discografic. Din fericire, următoarea piesă te readuce în lumea agitată a zilelor noastre, prin intermediul piesei Tumbao, care seamănă destul de mult cu Curacao. Ritmuri nervoase, atitudine, interpretare fără cusur, piesa asta are toate elementele pentru a fi degustată pentru urechile celor obişnuiţi cu explozii de ritm şi culoare. E niţel prea latino după gusturile subsemnatului, dar „curge“ binişor. Poate dacă cei de la JazzyBIT se limitau la vreo cinci minuţele, piesa „Sus in pod“ ar fi fost mult mai reuşită, căci cele aproape opt minute ale acestui jam – session sunt niţel prea mult. Penultima piesă, Ocean Wave, e plină şi ea de influenţe latino, iar finish-ul albumului, reprezentat de  „Two Souls“, are două părţi distincte. În prima jumătate, lucrurile-s oarecum „obişnuite“ dar ultima jumătate a piesei e o adevărarată nebunie de sound-uri Hammond. Una peste alta, debutul timişorenilor e unul ambiţios, solid şi merită aplauze. Într-un eventual catalog care include apariţiile discografice din lumea întreagă, Touch the sky, pe o scară de la zero la zece, ar merita un şapte. Da, e un disc frumos, bine închegat, dar care nu aduce nimic nou la capitolul inventivitate. Lucrurile stau altfel dacă ne raportăm la catalogul care include apariţii discografice jazz din România. Pe aceeaşi scară, băieţii merită cu prisosinţă un nouă curat. Dincolo de toate, debutul celor de la JazzyBIT merită ascultat cu atenţie sporită. Iar dacă aveţi treabă prin Timişoara în 2 februarie, nu rataţi concertul de lansare a discului. La Ion Vidu. Ora 19 punct.

La Femme - Psycho Tropical Berlin

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu care oamenii ăştia amestecă stiluri care au făcut istorie în muzica modernă. Cele 16 track-uri incluse pe acest debut prilejuiesc urechilor atente un melanj mirific de Velvet Underground, Krafwerk, B 52s, Beach Boys, stilurile care-şi fac prezenţa simţită fiind de la surf music la punk – rock, cu arome de synth – pop şi chiar şi cold wave. Desigur, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale se regăsesc şi mostre de bubblegum rock. Cum ar fi de exemplu Amour Dans Le Motu, o compoziţie care conţine doze serioase de glam rock dar şi acorduri punk extrase parcă din visteria oricărei trupe psychadelice care a activat de-a lungul vremurilor în spaţiul britanic. Antitaxi, pe de altă parte, e o explozie de sound-uri dark care poate aminti de un soi de Sigue Sigue Sputnik meets The Cure and The Beach Boys, efectele sonore deosebit de interesante conferindu-i piesei un iz aparte.  Paleta deosebită a influenţelor face ca discul ăsta să fie unul de ascultat pe îndelete. În ‘It’s Time To Wake Up 2023’ ai impresia că oamenii încearcă o revigorare a krautrock-ului celor de la Can, iar în ‘Sur La Planche 2013’ ascultătorul e delectat cu un surf – rock amestecat cu goth din zona 80s a celor de la Sisters Of Mercy. Dincolo de latura energică, se regăsesc şi momente lirice deosebite, cum ar fi ‘Le Blues de Francoise’ o melodie construită pe o orgă cinică, peste care voci feminine pline de efecte recită tot felul de „problemes“. Muzica celor de la Le Femme este întocmai ca şi o femeie, cât se poate de misterioasă şi acest atribut conferă un plus de originalitate acestui debut. 'From Tchernobyl With Love', piesa care închide acest album are un farmec aparte, iar la Nous etions deux ai impresia că asculţi una din piesele de început ale celor de la Depeche Mode. Desigur, în mare parte, sound-urile prezente pe aici se pot încadra în categoria vintage. Doar că „femeia“ imaginată de artiştii ăştia francezi are o personalitate modernă, chiar dacă printre influenţele de aici nu se regăsesc nimic din „electronicele“ de azi. De ascultat cu mare încredere, un debut cât se poate de promiţător.

Nils Frahm - Spaces

Probabil că dacă eşti o stană de piatră există şansa să nu fii atins de muzica lui Nils Frahm. Otherwise, nu ai cum să nu asculţi cu urechile ciulite. Germanul care a studiat cu unul din discipolii lui Ceaikovski are un dar aparte de a te teleporta într-o lume mirifică. Spaces e  un disc care te lasă fără cuvinte. Îl „simţi“ cu toată fiinţa şi pe alocuri ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale. E drept, din când în când, graţie aplauzelor care mai apar pe ici pe colo, realizezi că delicatele compoziţii garnisite din plin cu sound-uri de pian au fost inventate şi pentru alţii, dar acest mic amănunt nu are cum să-ţi estompeze din feeling-ul de „good time“ pe care ţi-l conferă acest material sonor. Dacă faci parte din fanii mai vechi ai germanului, vei sesiza că Spaces e un soi de ghiveci, fiindcă conţine piese mai noi şi mai vechi, amestecate şi înregistrate pe parcursul a doi ani de zile în diverse locaţii. An Aborted Beginning, e un start cât se poate de meseriaş, care are darul de a te face atent, iar piesa care dă titlul albumului demonstrează din plin frumuseţea compoziţiilor germanului. Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul „langsam“, astfel încât atunci când ajungi să asculţi Hammers, tresari involuntar, căci explozia de energie de aici e una cât se poate de surprinzătoare. Sunetele de pian mixate cu cele scoase de sintetizator creează un melanj deosebit iar momentele în care armonia este „distorsionată“ cu bună ştiinţă adaugă şi ele plusuri de şarm. Muzicianul dă dovadă şi de un simţ al umorului cât se poate de dezvoltat, căci printre piese se regăseşte chiar o improviaţie pentru tuse şi pentru un telefon mobil (Improvisation For Coughs And A Cell Phone), dar şi „For–Peter–Toilet Brushes–More“, o compoziţie care reuşeşte să te ţină în suspans în ciuda faptului că are aproape 17 minuţele lungime. Abilitatea germanului de a provoca emoţii diverse cu ajutorul pianului e de lăudat, iar în finalul discului , odată cu piesa "Ross's Harmonium", melomanul e „tratat“ cu o altă porţie de deliciu sonor. Dincolo de toate, compoziţiile lui Nils Frahm ating acele zone ale fiinţei umane care sunt răspunzătoare pentru creearea emoţiilor. Categoric, după audiţia acestui album devii niţel mai bun înlăuntrul tău şi te vaccinezi împotiva răutăţii care te înconjoară. Spaces e un disc care emană prin toţi porii săi bun gust, unul din acele discuri care nu conţine defel brizbriz-uri, un album care îţi aduce aminte că muzica e o artă.

Factory Floor - Factory Floor

Spre deosebire de marea majoritate a albumelor scoase în zilele noastre, atunci când asculţi Factory Floor nu ai cum să zici „hmmm...merge“. Sau să mormăi, „interesant“. Şi asta pentru că are ceva al lui care nu te lasă să rămâi neutru. Cea mai convenabilă etichetă care li se poate aplica celor trei muzicieni britanici care alcătuiesc Factory Floor este fără îndoială aceea de „Joy Division cu ritmuri electronice actuale“. Parţial, etichetarea asta e cât se poate de adevărată. Desigur, pe lângă Joy Division se poate adăuga lejer şi New Order şi multe alte influenţe nu numai din acei ani. Numele trupei este mega – inspirat. Desigur, pentru unii „podea de fabrică“ poate să evoce amintiri de dinainte de 89 şi sunetele emanate de celebrele întreprinderi gen Electromotor sau U.M.T. Nu e cazul, căci Gabriel Gurnsey, Dominic Butler şi Nik Colk fac o trimitere subtilă la celebra casă de discuri din Manchester, Factory Records. E drept, discul a fost înregistrat într-un „warehouse“ iar ca şi mixer s-a folosit o minunăţie de vreo trei decenii care a fost folosită de Dave Stewart. Povestea spune că trupa există din 2005 şi în ciuda unor cronici extrem de favorabile în presa de specialitate, nu s-a grăbit deloc cu albumele, acesta fiind discul oficial de debut. De-a lungul anilor, oamenii ăştia au avut parte de remixeri celebri, piesele lor fiind „rearanjate“ de Stephen Morris (tobarul Joy Division, New Order) sau Chris Carter (Throbbing Gristle, Chris & Cosey), iar casa de discuri care a aruncat acest album pe piaţă este DFA, „leagănul“ lui James Murphy din LCD Soundsystem. Dincolo de istorie, melodiile incluse de aici îşi iau seva din genuri ca post – punk, funk, disco, electro, dub, acid şi minimal de avangardă, „amestecul“ nou creat fiind unul care nu are cum să nu te electrizeze încă de la prima audiţie. Printre lucrurile mişto de aici se numără faptul că deşi e un amestec de avangardă, experimental şi electronica, sound-ul „inventat“ de Factory Floor e unul care se pretează şi acelora care sunt sclavii ritmurilor actuale. Nu, nu e vorba de acele paraşute de melodii care populează cluburile de fiţe din zilele noastre. E mai degrabă un soi de dance – music pentru punkişti şi nu numai, pentru urechile destupate care n-au fost contaminate total de bullshit-urile care ni se servesc astăzi pe post de hituri. „Turn it up“, care deschide acest disc, sintetizează cât se poate de exact „drumul“ pe care merg aceşti britanici. Voci distorsionate acompaniate de percuţii deosebit de armonioase şi loop-uri de synth din categoria „dark“ reuşesc să creeze o veritabilă simfonie electronică a întunericului, care te cucereşte din prima. Deşi pe alocuri sunt excesiv de repetitivi (de exemplu în „Here again“), cei trei muzicieni reuşesc să construiască un fundal sonor inspirat, presărat cu multe „spaţii“ care accentuează la marele fix sound-ul dark emanat de synth-uri. „Fall Back“ e unul din acele momente ale discului care te face să ciuleşti urechea nu numai la ceea ce se întâmplă „în faţă“, căci răsfirate pe ici pe colo „în spate“ urechea are parte de sunete înfricoşătoare chiar, dar care se mulează perfect în scenariu. „How You Say“ e o nebunie „acid“ care nu se poate descrie în cuvinte iar „Two different ways“ continuă în aceeaşi notă, chiar dacă de această dată sound-ul capătăt o consistenţă mai aproape de ceea ce înţelegem azi prin techno. Cel mai slăbuţ moment al discului este „Work Out“, uşor încadrabilă în sertarul „incolor/inodor/insipid“. Din fericire, finalul „Breathe In“ e cât se poate de percutant, având parte de răsturnări spectaculoase de ritm. Una peste alta ceea ce fac oamenii ăştia intră-n categoria „industrial post – punk care se pretează şi pe ringul de dans“. Cârcotaşii ar putea afirma că indivizii aceştia fac un update la nişte sound-uri de mult apuse. Da, însă modul în care amestecă chestiile astea e unul cât se poate de inovativ. De ascultat pentru cei care nu au urechi de tablă şi strict interzis celor care ascultă cu mare plăcere hiturile radiourilor din zilele noastre.