26 nov. 2013

Disclosure - Settle

Era odată ca niciodată, într-o ţară numită pe vremuri Albion, o căsuţă care adăpostea doi fraţi pe nume Guy şi Howard Lawrence. Pe vremea când aveau 18 şi respectiv 15 ani, băieţii s-au apucat să se joace serios în Logic (n.n. – software pentru produs muzică), iar la vremea când scriu aceste rânduri (după trei ani de „joacă“), cei doi au devenit „cei mai tari în parcare“ atunci când ne referim la dance – music. Discul celor doi fraţi care au crescut într-un orăşel istoric din sudul Londrei are parte de ovaţii şi aplauze din partea melomanilor din întreaga lume şi este de aşteptat să-şi găsească locul în poziţiile fruntaşe ale clasamentelor care ne prezintă „the best albums of 2013“. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii consacrate materialului Settle. Intro-ul discului conţine vorbe de duh, de genul  „As much as you like to control your environment, the reality is: everything changes.” De fapt, toată această introducere e doar un preambul pentru unul din cele mai sănătoase single-uri din Settle, „When a fire starts to burn“. O melodie aparent ciudată, în care băieţii folosesc într-un mod hipnotic un sample extras din creaţiile unui guru motivaţional faimos, Eric Thomas, un individ care s-a autopoclamat „predicatorul hip – hop“. Dincolo de sample, piesa are un sound ameţitor de fain şi te introduce cât se poate de elegant în adevărata lume Disclosure, un univers colorat realizat în Logic cu ajutorul unor invitaţi din categoria „vedete pe val“ din Marea Britanie. Stilistic, ceea ce se dezlănţuie în debutul acesta poate fi încadrat undeva între U.K. garage, house, pop şi R & B, dar dacă e să analizezi cu multă atenţie sound-ul poţi descoperi şi alte influenţe. E o varză completă şi încă un semn al faptului că barierele stilistice au dispărut demult în muzica modernă. Printre cele mai reuşite momente ale acestui disc se numără fără îndoială şi superbul melanj de r&b şi electronica din “White Noise,” în care vocea binecunoscutei AlunaGeorge se mulează perfect peste efectele demenţial de reuşite. Dar şi Latch, care prin schimbările ei de ritm te cucereşte instantaneu. Repetarea excesivă a cuvintelor „infected," "restless" şi "manifested" are un efect benefic asupra piesei „F for you“, iar “Defeated No More” e un soi de Hercules and Love Affair care are cojones cât încape. Veriga slabă a albumului este „Grab Her“, în care urechile sunt asaltate de un sample din repertoriul lui J Dilla, presărate peste o compoziţie fadă şi o instrumentaţie cel puţin plictisitoare. Printre cei care îşi fac treaba foarte bine aici se numără şi Jamie Woon, care pe „January“ oferă o reală desfătare auditivă urechilor destupate. Cea mai atipică piesă din acest album este colaborarea cu London Grammar. „Help me lose my mind“ demonstrează că băieţii ăştia ştiu să compună şi altfel, iar piesa aceasta reuşeşte să fie un alt moment de excepţie al albumului. Una peste alta, Disclosure a aruncat pe piaţă un album definitoriu pentru muzica dance – pop a anului 2013, pe care dacă încă nu l-aţi ascultat e momentul s-o faceţi. Dar atenţie, odată ce vă obişnuiţi cu sound-ul Disclosure există şansa să vă contaminaţi ireversibil cu sound-ul ăsta deştept. Settle e sus de tot în topul dance 2013, asta e clar.

25 nov. 2013

Omar Souleyman - Wenu Wenu



După cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului material semnat Omar Souleyman, muzica sirianului reprezintă un exerciţiu de diversitate pe care îl recomand acelora care nu-s speriaţi de provocări. Desigur, în contextul geografic al ţării noastre şi cu mulţimea de „gunoaie“ care au invadat aşa numitul stil „etno – pop“ există destui melomani care resping din start tot ceea ce „amestecă“ într-o formă sau alta muzica tradiţională cu ritmurile electronice. Pe care ţin să-i liniştesc, căci Omar Souleyman e cu totul altceva. Şi nu spun asta numai pentru că acest material discografic a fost produs de nimeni altul decât Four Tet – un nume mega – respectat în muzica electronică modernă – ci şi datorită faptului că juxtapunerea asta de sound-uri orientale cu beat-uri actuale e exact ceea ce trebuie. Deşi a scos o grămadă de albume în trecut, sirianul care şi-a început cariera în 1994 e la primul său album de studio. Realizat în condiţii decente. Şi care sună de bun augur, chiar dacă şi Jazeera Nights a fost un disc cât se poate de adorabil. Pentru cei care ţin foarte mult la amănunte, e bine de ştiut că stilul muzical în care se zbate Omar este dabke. Desigur, există o mică barieră lingvistică, dar cuvintele astea hipnotice amestecate cu efectele interesate „năşite“ de Four Tet au darul de a te binedispune. Stilistic, amestecul ăsta ar putea fi înglobat în familia „trance“-ului. Alţii au numit deja acest stil drept noul val de techno din Siria. Indiferent de etichete, delay-urile elctronice şi filtrele folosite în procesarea sunetului se „pupă“ la marele fix cu instrumentele tradiţionale şi incantaţiile lui Omar Souleyman. Printre momentele de mare efect de aici se numără “Khattaba” în care clăparul Rizan Sa’id aduce sonorităţi magice. Dincolo de toate, vcea artistului e la fel de neşlefuită ca şi pe albumele anterioare, iar melodiile de genul „Wenu Wenu“ reuşesc să emane o energie debordantă, care nu are cum să te facă să stai pe loc.  Primele secunde ale piesei Warni Warni seamănă cu atmosfera pe care te aştepţi s-o guşti la vreo nuntă din inima Banatului, dar după un scurt intro, explozia de sunete e mult diferită. Pe scurt, e muzică underground din Siria şlefuită exact cât trebuie de Four Tet. Oricum ai numi-o, e o muzică ce-ţi pătrunde în suflet. Emană valuri de sentimente pozitive şi dacă te poţi apropia de de Wenu Wenu cu mintea deschisă, ai mari şanse să te alegi cu o comoară sonoră în adevăratul sens al cuvântului.

20 nov. 2013

Rudimental - Home

Rudimental Home
Probabil aţi sesizat deja. Dacă nu, e momentul adevărului: nu prea mă omor eu după ceea ce poartă astăzi numele de „pop“. Cu o oarecare întârziere - dar mai bine mai târziu decât niciodată! – am să încerc să vă explic de ce ar trebui ca acest Home să se regăsească în colecţia de albume ale anului 2013 ale oricărui meloman care nu fuge ca disperatul de mainstream şi totuşi şi-a păstrat sertarul ăla interior numit „cei şapte ani de acasă“ atunci când vine vorba de muzică. Dincolo de epitete şi metafore, discul ăsta e unul de ascultat fiindcă reuşeşte să îmbine diverse tertipuri folosite din belşug în aşa-numitul mainstream cu „libertatea“ de exprimare clamată de artiştii cărora le face o deosebită plăcere să-şi aplice eticheta „underground“. Desigur, la vest de ţărişoara noastră termenii de comercial şi underground nu mai sunt defel trendy. Pentru cei care mai au dubii în această privinţă, Home poate fi o piatră de răscruce. S-o luăm metodic: cei patru muzicieni care îşi spun Rudimental au scos prima lor piesă acum doi ani, în 2011. „Deep in the valley“, piesa cu pricina n-a rupt defel gura târgului, dar a fost promovată cumva la câteva radiouri pirat. Doi ani mai târziu, Piers Agget, Kesi Dryden, Amir Amor (Amir Izadkhah) şi DJ Locksmith (Leon Rolle) – cei patru membri care alcătuiesc Rudimental - au devenit un nume respectat în branşă, cu un album de debut pe prima poziţie din Marea Britanie şi câteva single-uri care au ajuns tot în fruntea clasamentelor. Albumul acesta face parte din seria discurilor care reuşesc să „lege“ cât se poate de interesant muzica „de radio“ cu „cea de club“. Pop cu dance. Spre deosebire de ţărişoara noastră, ceea ce se înţelege în Marea Britanie prin pop şi dance e cu totul altceva. Aşadar, printre piesele acestui album se regăsesc incursiuni în drum and bass, deep house, garage, R & B, jungle, soul şi lista ar putea continua aproape la nesfârşit. Ideea e că dincolo de orchestraţiile care adesea fac parte din „meniul“ party-urilor dedicate drum and bass-ului , oamenii aceştia adaugă din belşug – şi cu mare talent -  şi acele vocalize omniprezente în hiturile din clasamente. Practic, muzica asta „dă bine“ atât în reclamele insipide de la TV cât şi în after-urile din cadrul festivalurilor cu bere proastă şi ieftină. Din fericire, discul ăsta mai are un atu: e cât se poate de divers. Dacă e să asculţi Spoons (primul single) , ai parte de un hibrid tipic britanic de 2step îmbunătăţit cu o voce „deep“. E o variantă updatată la hiturile Ce Ce Peniston, deci nu duce lipsă nici de bucăţi de R  B , dar pe ici colo urechile bine spălate pot sesiza şi porţiuni de jungle. Adevăratul „boom“ a venit odată cu Feel the love, alături de John Newman, un single de nota zece care-ţi creează fiori la fiecare ascultare, graţie complexităţii melodiei. La fel stă treaba şi cu „Not giving in“, în care apare chiar şi  Alex Clare, piesa fiind un alt moment de referinţă al acestui Home. Nu degeaba am amintit de diversitate, căci Waiting all night, e o altă piesă de nota zece. Desigur, faptul că pe aceste piese apar o sumedenie de artişti invitaţi (în acest caz Ella Eyre), face ca album ăsta să fie un soi de „ghiveci“ ca şi concept, dar ăsta e un amănunt nesemnificativ pentru unii. Dincolo de toate, piesele Rudimental au fost „rodate“ multă vreme pe ringurile de dans şi în playlist-urile radio-urilor. Right Here cu Foxes n-a reuşit să facă prea multă vâlvă, dar zilele acestea melomanii au parte de un nou single, poate cel mai izbutit moment al acestui debut. E vorba de Free, o colaborare cu Emeli Sande. O piesă demenţială, construită pe un „covor“ mult mai acustic decât ale suratelor sale prezente aici. Chitară acustică, feeling gospel, voce senzaţională, reţeta unei piese de top. Desigur, se mai găsesc şi alte momente reuşite, printre care se numără Hell Could Freeze în care sound-ul migrează parcă spre M.I.A. sau Hide, care debutează în nişte ambianţe soul şi se termină în cel mai britanic ritm de „garage“ cu putinţă. Plus o trompetă demenţială. Veriga slabă a discului este Powerless, o baladă absolut inutilă realizată cu Becky Hill. Aşadar, Home se recomandă a fi unul din cele mai bune albume pop ale anului în curs. Nu doar fiindcă reuşeşte să fie pe placul urechilor care ascultă radio dar şi pentru picioarele celor care iubesc ringurile de dans, ci şi pentru că nu-ţi insultă inteligenţa nici prin texte insipide şi nici prin aranjamente muzicale de grădiniţă. Desigur, conceptual, acest Home nu e mare brânză. Gurmanzii amatori de mâncăruri sofisticate ar putea găsi multe hibe aici. Cu toate acestea, ciorba asta e una din cele mai gustoase mâncăruri uşurele care se găseşte pe piaţă în zilele noastre.

18 nov. 2013

Bill Callahan - Dream River

Bill Callahan Dream River
Deşi primul cuvânt care se aude în piesa care deschide acest album – „drinking“ - poate sugera faptul că muzica lui Bill Callahan ar putea fi inclusă într-o eventuală compilaţie cu „best beer songs of all time“, lucrurile nu-s nici pe departe atât de simple. Fiindcă poveştile mirifice depanate de acest muzician american în cel de-al patrulea album solo sub acest nume sunt de recomandat a se savura sub clar de lună, alături de persoana iubită. Într-o seară romantică, sau poate chiar într-un bar unde priveşti în gol la o fereastră care nu e acolo. Simplu şi elegant, cam asta ar fi pe scurt descrierea celor opt piese care totalizează 40 de minute de răsfăţ sonor. Prima piesă, The Sing, te inrtroduce direct în miezul lucrurilor. Pici într-o zi din aia în care singurele cuvinte pe care eşti nevoit să le rosteşti sunt bere şi mulţumesc şi e perfect aşa. Versuri de genul „Strangers unknowingly keep me company/In the hotel bar/Looking out a window/That isn't there/Looking at the carpet/And the chairs/The only words I've said today are beer and thank you“ au darul de a-ţi descreţi fruntea. Pe măsură ce plonjezi în poveştile americanului, ai sentimentul acela că eşti părtaş la poveştile ascultate când erai copil, de pe discurile Electrecord. Doar că de data aceasta nu e vorba de Scufiţa cu trei iezi, ci de veritabile story-uri rostite într-o americană pură. Desigur, cei care apreciează textele tâmpite ale muzicii pop produse în zilele noastre nu vor găsi nimic interesant în cele opt piese şi drept urmare îi invit să nu-şi obosească intelectul pentru a înţelege muzica lui Bill Callahan. O muzică cu o orchestraţie teribil de simplistă, din genul „americana“ care n-are sens s-o asculţi decât împreună cu poveştile narate cu un deosebit talent de Bill. Printre momentele adorabile ale discului se numără Spring, cu al ei flaut a la Jethro Tull combinat cu câteva efecte de chitară adorabile şi cu un text aşijderea: “All I want to do / All I want to do is to make love to you / In the fertile dirt, in the fertile dirt / With a careless mind / With a careless, careless, careless mind”. Sau single-ul Small Plane, în care din nou eşti întâmpinat de nişte armonii simple şi vocea de bariton a lui Bill Callahan. Dincolo de aerul de „americana“ discul ăsta emană multă poezie. Care se revarsă din plin şi-n Seagull, Summer Painter sau Ride My Arrow. Sincer, n-aş fi crezut că un album atât de minimalist pe plan de aranjamente muzicale poate suna atât de bine în anul de graţie 2013. Pentru final, muzicianul a pregătit o altă capodoperă care te teleportează undeva în miezul iernii, pe un drum periculos, unde la radioul din maşină tocmai asculţi un interviu cu celebrul actor Donald Sutherland . E momentul când realizezi că timpul nu înseamnă nimic, dar timpul petrecut cu fiinţa iubită e totul. Simplu, eficient, de ascultat cu încredere!

14 nov. 2013

Jazzkantine - Ultrahocherhitzt

Cu Jazzkantine ştii unde te afli încă de la primele acorduri ale piesei Puppenspieler, care deschide acest al 10-lea material discografic al germanilor care au nu mai puţin de 20 de ani la activ. Te paraşutezi direct în imaginara ţară condusă de regii care se numesc Funky şi Groovy. Trupa care a luat naştere avându-i ca sursă de inspiraţie pe Jazzmatazz- ul lui Guru, navighează în aceleaşi ape jazz, funk şi hip – hop. Într-o manieră cât se poate de elegantă, se subînţelege. E un soi de deja – vu, un „immer weiter“, ca să citez una din piesele discului, o călătorie frumoasă într-o felie de jazz – rap îmbunătăţită cu elemente funky, blues şi chiar rock pe alocuri. Echipajul format din zece muzicieni, îndrumaţi de liderul Christian Eitner (basist) face o treabă mai mult decât agreabilă pe cele 15 piese. În Egotrippin, în special, solista Nora Becker adaugă plusuri de şarm. Rapperii Cappuccino şi Tachiles sunt adesea geniali (în Dreck, de exemplu) iar invitaţii speciali trombonistul Nils Wogram şi trompetistul Joo Kraus sunt şi ei la înălţime. Cele 15 pşiese de aici sunt indispensabile pentru cei care servesc la micul dejun, prânz şi cină mâncăruri cu ingrediente funky şi groovy. Printre momentele deosebite de aici se numără Streets of Wuephenthal, o piesă instrumentală care începe cu o sirenă de poliţie dar care devine pe parcurs un jam sesion de milioane. Sau single-ul Lieber langsam, care deşi e mult mai liniştit decât celelalte piese de aici descrie perfect plaja sonoră în care se învârte discul. Desigur, pentru căutătorii de sound-uri noi, albumul ăsta nu poate fi unul mega – interesant, căci jazzy – funk – ul germanilor a fost abordat în trecut de mulţi alţii. Pentru toţi cei cărora termenii de funky şi groovy le sunt pe plac, audiţia asta este una care îi va răsplăti. Finalul e pur şi simplu demenţial căci piesa intitulată Musik, are de toate. Există şi părţi mai puţin reuşite cum ar fi Mit Dir sau Nochmal, dar per ansamblu melodiile astea au fost construite cu un singur scop, acela de a-ţi induce o stare de bună dispoziţie. Şi reuşesc, din plin.