31 ian. 2012

Leonard Cohen - Old Ideas

Recenzie Leonard Cohen
Una din zicalele scriitorului francez Francois de La Rochefoucauld spunea la un moment dat ca „putini oameni stiu sa fie batrani“. Fara indoiala, unul din acestia este legendarul canadian care a reusit sa uimeasca lumea de prin 1967, de cand a scos primul sau album, disc care a oferit urechilor avizate capodopere de genul „Suzanne takes you down to her place near the river/You can hear the boats go by/You can spend the night beside her/And you know that she's half crazy“. Ca sa-l citez chiar pe Cohen care in superba piesa Different Sides – inclusa printre cele zece track-uri de aici - accentueaza cu sarmu-I caracteristic cuvantul  „frankly“, onest fiind, cred ca nici daca ar fi apelat la serviciile celor mai trendy copywriters de la ora actuala, domnul acesta n-avea cum sa vina cu un titlu mai adecvat pentru acest cel de-al 12-lea material discografic din cariera. Desi conotatia cuvantului de previzibil cel putin in ceea ce numim astazi muzica nu este una tocmai pozitiva, discul asta reuseste sa te subjuge totalmente, desi continutul sau este strasnic de previzibil. As usual, piesele sunt mega – imbibate in temele favorite ale canadianului, dragoste si moartea, dar adevarata stralucire este maniera in care Cohen jongleaza prin aceste tematici. Pe plan instrumental, orchestratiile sunt cat se poate de retinute si adeseori duc lipsa chiar si de orice urma de percutie, intregul conglomerat fiind mai degraba un exercitiu de spoken –word music. Un disc nealterat, plin de gratie si poezie, minimalist cat incape in orchestratie, dar surprinzator de sarmant in intregul sau, cum numai Cohen e in stare sa creeze.

Maetsrul in varsta de 77 de ani nu precupeteste nici un effort: inca de la primele acorduri ale piesei de deschidere Going Home, te loveste cu o eleganta aparte. De notat, ar fi si ca textul acestei piese a fost publicat anterior aparitiei materialului discografic in rubrica de literatura a celebrei reviste The New Yorker, dar sincer, acest amanunt parca nici nu mai conteaza. Caci imediat dupa aceea spatiul sonor este ocupat de Amen si Show me the place, doua cristale de o deosebita frumusete, care netezesc calea catre The Darkness, primul single extras din Old Ideas. Orice posesor de urechi spalate n-are cum sa nu se simta pur si simplu coplesit de felul in care Cohen murmura aici “I’ve got no future, I know my days are few”. Printre colaboratorii care si-au adus aportul la creearea acestui disc de exceptie se numara si claparul si producatorul muzical Patrick Leonard, cunoscut printre altele drept cel care i-a compus Madonnei piesa La Isla Bonita, sau gratie colaborarilor cu Pink Floyd, Roger Waters, Rod Stewart sau Bryan Ferry. Tema dragostei capata conotatii diverse in piesa Anyhow, in care Cohen admite ca „amandoi suntem vinovati“ intr-un fel aparte: „I'm naked and I'm filthy and there's sweat upon my brow / And both of us are guilty, anyhow. / Have mercy on me, baby. After all, I did confess, / Even though you have to hate me, could you hate me less?". De exceptie ar mai fi si superba Crazy to love you care te cucereste din prima si-n care afli despre maestru ca ‘I’m old and the mirrors don’t lie’, Banjo si nu-n ultimul rand Lullaby. Ce mai, cred ca am enumerat toate cele zece piese de aici. Pe scurt, e un album care nu e defel diferit de creatiile sale anterioare, adica de categoria „jos palaria“.

30 ian. 2012

Lana Del Rey - Born To Die

Recenzie born to die
Desi pute de la mare departare a produs pop prefabricat pentru a satisface nevoile auditive deopotriva a hipsterilor, pitipoancelor si a patinatorilor de zi cu zi, albumul de debut al tipei asteia nu e chiar atat de nasol precum m-as fi asteptat. In cazul in care reusesti sa faci abstractie de masina de propaganda care a lucrat intens inaintea acestui debut pentru ca Lana Del Rey sa devina un produs de marketing pe buzele tuturor, vei avea surpriza sa constati ca sound-ul discului este cat se poate de decent. Categoric, nu e „cea mai asteptata aparitie discografica a anului” – cum s-au grabit unii s-o eticheteze – dar merita atentie. Nu e nimic senzational (poate doar valva creata in jurul aparitiei) dar trebuie sa fii rau – intentionat sa stampilezi acest produs cu particula „trash“. Traim intr-o vreme in care reclama e sufletul comertului, dar categoric un advertising mult prea agresiv poate avea un efect contrar asteptarilor. In randul unora, of course.

Born to Die e un disc care te face sa ramai cu o impresie cat se poate de clara: tipa asta e o actrita. Isi joaca un rol bine stabilit si beneficeaza de niste compozitii diverse, bine „slefuite”. In plus, are si o voce agreabila, departe de perfectiune, dar care nu te face sa-ti pui dopuri in urechi. Dincolo de aceste eventuale plusuri, chestia care strica cel mai mult aceasta ciorba sonora e mesajul textelor. Si fiindca e vorba de o muzica in care vocea are un rol esential in ecuatie, e destul de greu sa faci abstractie de acest amanunt. Carevasazica, piesa care da titlul albumului are niscaiva cuvintele de genul „Come and take a walk on the wild side/Let me fuck you hard in the pouring rain/You like your girls insane“. O alta mostra care defineste exact stupizenia textelor este cea din National Anthem in care aflam ca "Money is the reason we exist/Everybody knows it/It's a fact, Kiss. Kiss". Desigur, nimeni nu se asteapta ca textele hiturilor de astazi sa mai semnifice ceva, dar parca in acest caz ar fi fost bine venita o exceptie de la regula.

Printre piesele care suna misto in cazul in care faci abstractie de text si nu le asculti la saturatie se numara Video Games, mai sus pomenita National Anthem care are un cor al naibii de misto si Radio. Dealtfel, majoritatea celor 12 piese (sau 15 pe varianta deluxe) au un soi de „vino-ncoa” rar intalnit in produsele pop. Am zis ca fac abstractie de zvonistica, dar e musai sa insist nitel pe acest taram. O vorba populara din batrani spune ca zvonurile sunt pe jumatate minciuna. Alta zicala de luat aminte este aceea conform careia nu toate femeile repeta zvonuri, unele le creeaza. In cazul acesta, se spune ca tipa are un tata milionar, care zice-se ii finanteaza cariera, ca a avut o aparitie destul de jenanta in cadrul emisiunii Saturday Night Live in America sau ca si-a bagat injectii cu colagen in buze. Iar lumea analizeaza in dezbateri prelungite aceste chestiuni. Si mai putin structura melodiilor...

Raspunzator pentru o mare parte a acestui succes este nea Rick Nowels, un compozitor care printre altele si-a imbogatit conturile bancare datorita unor hituri din visteria unor nume ca Belinda Carlisle, kd Land, Nelly Furtado, Sinead O Connor, Cher sau chiar Lykke Li, el fiind dealtfel coautor al piesei I follow rivers, printre altele. Discul e mult prea plin de  melancolie,  condimentat cu multe treburi care sa vanda, si sunt sigur ca  daca melodiile emanau un aer putintel mai vesel era si mai bine. Fatuca care  a fost deja alintat cu particula de „gangster Nancy Sinatra“, reuseste sa combine oarecum sonoritatile de genul „indie“ cu pop-ul gretos care se lafaie in hiturile actuale. Poate ati remarcat, la-nceput Video Games a pornit ca o fenomenala descoperire din zona underground, dar intre timp a capatat milioane de vizionari peYoutube. La fel si cu Blue Jeans si restul de piese.

Fenomenul Lana del Ray a facut ca biletele pentru primul ei concert din Marea Britanie sa se vanda in 30 de secunde. Fara indoiala, Born to Die e un album interesant si pertinent si se va bucura de un mare succes. Spre deosebire de celelalte produse pop „la cutie” cu care suntem inconjurati, in afara de imbecilitatea textelor, materialul asta are momente cat se poate de decente. E un soi de Florence And The Machine cu efecte electronice minimale si mici trimiteri la lumea lui David Lynch. Nu contine slagare care ti se inmagazineaza in capsor dupa prima ascultare. E retro, nostalgic si misterios in acelasi timp, chestiuni care in aceasta combinatie fac casa buna impreuna. Daca buzele ei sunt sau nu naturale, n-are nici o importanta. Ideea e sa fii pe buzele tuturor....



27 ian. 2012

Pokey Lafarge and the South City Three - Middle of Everywhere

Recenzie middle of everywhere
Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se regasesc din plin printre melodiile care iti proiecteaza mental un film cu sigla Columbia Pictures. Pe langa prestatia vocala de exceptie a personajului principal, in ecuatia asta mai exista trei indivizi care si-au luat numele de South City Three: Joey Glynn (bass), Adam Hoskins (chitara) si Ryan Koenig, acesta din urma raspunzator pentru muzicuta si diverse percutii care mai de care mai colorate. Omul presteaza inclusiv la washboard, care n-are nimic de-a face cu skateboardul, ci e o percutie folosita in blues si jazz-ul clasic si care este nici mai mult nici mai putin decat o placa de lemn conceputa pentru spalatul hainelor, dar care scoate niste sunete bestiale. Meniul sonor este completat cu portiuni de swing si chiar „echte” rock n roll. Textele sunt la fel de pure ca apa izvorata dintr-un varf de munte. Nu gasesti teme precum I Kissed a girl, ci referiri la batranul Jack - in “Drinkin’ Whisky Tonight”- sau declaratii de dragoste old – fashioned de genul “I just say in my way that I love you from head to toe” in Head to Toe. E o muzica atat de autentica incat iti vine greu sa crezi ca aceasta e compusa in zilele noastre. Practic, discul asta n-are highlight-uri si implicit nici momente mai putin reusite: e un album de veselie, iar single-ul So long Honeybee Goodbye descrie cat se poate de misto starea cu care esti imbibat dupa aceasta auditie.

26 ian. 2012

Pinch and Shackleton - Pinch and Shackleton

Recenzie pinch and shackelton
Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post  - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL.  Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecand dupa tonele de muzici care se scot in zilele noastre sub aceasta eticheta, piesele acestora ar putea fi incluse mai degraba intr-un soi de experimental club music. Sau mai exact, muzica electronica necomerciala, un specimen sonor care nu-ti insulta inteligenta nici macar pentru o clipa si iti provoaca o auditie mai mult decat interesanta. E usor de ghicit: principalul sarm al acestor compozitii nu este axat pe voci, dar putinele momente in care acestea apar (inclusiv in supera piesa And you'll have the most selfish and greedy life... 'nd greedy-eedy life... eedy life...) reusesc sa fie la-naltime. Pe alocuri, urechea are parte de beat-uri cat se poate de paranoice, iar unul din motivele pentru care discul asta e meserias e acela ca are o sumedenie de momente surprinzatoare. Constructiile pieselor nu sunt defel previzibile iar diversele efecte folosite in locuri aparent aleatoare dau un sarm aparte discului. Rooms within a room e genul acela de piesa care iti pune la-ncercare cat se poate de serios atentia fiindca evolueaza intr-un mod cat se poate de neobisnuit. Cracks in the Pleasuredome sau Burning Blood sunt alte exemple care creioneaza cat se poate de exact acest deliciu sonor care e unul magic de la primele acorduri si pana la final, cu sound-uri deloc agresive dar bine structurate. Torn and submerged e un alt track care face parte din categoria „cireasa de pe tort” si defineste cat se poate de bine atmosfera degajata de acest disc care cuprinde sub – basi care ti se lipesc de stomac dar si acorduri prietenoase, care pur si simplu iti insenineaza ziua. Cei doi pionieri ai dubstep-ului dau un nou inteles genului acesta care devine tot mai popular pe zi ce trece. Recomand cu cea mai mare caldura acest disc tuturor: si pentru aceia care au prins gustul dubstep-ului doar in ultima vreme de cand a devenit extrem de trendy sa asculti asa ceva, dar si acelora care nu suporta beat-urile whuah – whuah etalate de-alde Skrillex, de exemplu. E un disc revolutionar pentru muzica electronica in general si merita ascultat cu urechile ciulite chiar si de cei care nu sunt foarte amici cu sonoritatile moderne din cluburile de profil.

25 ian. 2012

Badbadnotgood - BBNG

In cazul in care ati auzit vreodata de rapperul american Tyler, The Creator, exista probabilitatea sa fi vazut pe Youtube niste jam – session – uri executate de acesta alaturi de canadienii de la BADBADNOTGOOD (pe scurt BBNG). Cei trei muzicieni din Toronto care activeaza in zona nu – jazz au editat un mixtape care poate fi descarcat gratuit de aici care te lasa pur si simplu cu gura cascata, sau ca sa ne folosim de niste termeni mai sonori, cu urechea ciulita. Matt Tavares (pian), Alex Sowinski (tobe) si Chester Hansen (bass) reusesc sa surprinda in cel mai misto mod cu putinta fiindca „ataca” niste cover-uri intr-o maniera neconventionala. Unde mai pui ca in timpul aparitiilor lor live tobarul poarta o masca de ...porc pe fata. Piesele care isi gasesc o interpretare cat se poate de originala vin din diverse arii stilistice atat din zona hip – hop (Gang Starr sau Nas) cat si din aria celor de la DJ Premier, Joy Division sau chiar din celebrul joc de Nintendo numit The Legends of Zelda. Melodii care altminteri au un groove cat se poate de pregnant sunt transformate in formatul smooth-jazz, iar sound-ul este o imbinare fericita intre un bass care iti atinge finut stomacelul, un pian adesea prea modern ca sa fie adevarat si o percutie absolut nebunatica. Intro-ul acestui mixtape este cat se poate de elocvent pentru ceea ce presteaza acesti tineri canadieni, una din putinele voci ale discului anuntandu-ne pe un ton cat se pooate de meserias: Whatever you do, be creative! Mai apoi “Fall In Love” (o preluare dupa trupa americana de hip hop Slum Village) jongleaza cat se poate de subtil intre hip hop si jazz, iar unul din highlight-urile materialului este un mash – up de peste noua minutele ce curpinde trei teme din seria de jocuri Zelda. Exista si alegeri curioase, cum ar fi de exemplu Camel, o piesa din repertoriul celor de la Flying Circus sau chiar Transmission-ul celor de la Joy Division. Din fericire, nu numai alegerea pieselor e una de exceptie cat si „vopseaua“ pe care o adauga baietii astia peste variantele originale. E cat se poate de reconfortant sa realizezi ca niste pustani de 20 de ani pot creea asa ceva si fara indoiala mixtape-ul asta merita sa fie ascultat pe indelete de orice meloman care e curios de ceva fain din cale afara.