29 nov. 2011

Michael Jackson - Immortal

Se spune ca circul este un loc in care caii, poneii si elefantii pot vedea barbati, femei si copii care se comporta prosteste. Si ca orice natiune are nevoie de paine si circ. Ei bine, Cirque du Soleil e un soi de amestec intre clasica notiune de „arta circului“ si entertainment-ul pentru mase. Si dupa spectacolele lor dedicate celor de la The Beatles si Elvis Presley, a treia vedeta din sfera muzicii pop care are parte de o super – productie este inegalabilul Michael Jackson. Care la randu-i a fost un magician. Al muzicii pop, of course. Discul Immortal e de fapt un soundtrack care ilustreaza grandioasa productie si ca orice material de acest fel are parti mai fericite si altele mai insipide. In doua variante, standard si nelipsita deluxe, cu doua CD-uri incluse. Cariera lui Michael este etalata cu ajutorul marilor slagare care au parte de versiuni „cosmetizate”, „remixate” sau in varianta de „megamix”, dar amatorii de obsuritati vor fi si ei fericiti: creatorii Immortal-ului au inclus si asa ceva. Printre acestea se numara This Place Hotel, o piesa care initial se numea Heartbreak Hotel, care a aparut in 1980 cantata de The Jacksons, si care seamana izbitor de mult cu Billie Jean. E de la sine inteles ca oricine se apuca sa faca un asemenea disc n-are cum sa multumeasca pe toata lumea. Se pot gasi multe hibe, dar in linii mari soundtrack-ul acesta e cat se poate de distractiv, daca reusesti sa fii relaxat. Ai sansa sa descoperi remixuri sugubete, cum ar fi cele 9 minute ale Immortal Megamix-ului care cuprinde Can you feel it, Dont stop till you get enough, Billie Jean si Black or white. Chiar daca notiunea de „remix” este alta decat aceea cu care suntem obisnuiti in zilele noastre, materialul asta discografic reprezinta o auditie meseriasa pentru orice fan Michale Jackson destupat la minte. Nu aduce prea mari noutati, dar prezinta dintr-o alta perspectiva  cariera regelui muzicii pop. Un alt moment cat se poate de misto al acestei colectii este atunci cand pentru 1 minut si 50 de secunde ascultatorul are parte de o voce de copil a lui Michael in I ll be there.  Iar pentru fanii inflacarati, pe final am o veste meseriasa: poti ajunge la premiera Michael Jackson – The Immortal - Cirque Du Soleil din Los Angeles, pe 27 ianuarie 2012! Ca sa castigi Marele Premiu, tot ce trebuie sa faci este sa intri pe MediaZoo.ro, sa-ti cumperi albumul si sa te fotografiezi cel mai bine, cel mai interesant si cel mai original – adica sa arati ca esti fan adevarat –  impreuna cu coperta albumului Michael Jackson – ‘The Immortal’, sa te inscrii pe site-ul oficial Michael Jackson  si sa uploadezi fotografia ta. Concursul se desfasoara pana in data de 22 decembrie, asa ca grabeste-te! Concursul ‘Michael Jackson – The Immortal Photo Flyaway’, se desfasoara in tara noastra cu ajutorul Nova Music si MediaZoo, impreuna cu Europa Fm si Music Channel.

28 nov. 2011

Nicu Patoi and Platonic - Sweet little 6STRING

Pentru orice colectionar serios de discuri, achizitionarea materialelor in care sunt prezenti chitaristi autohtoni poate deveni un cosmar. Si asta fiindca pe langa faptul ca putinele albume aparute in domeniu (in comparatie cu restul genurilor de pe la noi) sunt fie greu de procurat, fie ascunse in vreun raft al te miri carei librarii unde nici prin cap nu-ti trece ca ai putea gasi asa ceva. De aceea, atunci cand un album semnat Nicu Patoi apare la o casa de discuri “majora”, evenimentul este cat se poate de aplaudat. O simpla trecere in revista a proiectelor in care a fost implicat de-a lungul timpului chitaristul Nicu Patoi e de-ajuns pentru oricine sa realizeze ca avem de-a face cu un domn care poate fi inclus fara jena in categoria virtuozilor muzicii romanesti. Am sa sar intentionat peste aceasta lunga lista (pe scurt, il mai puteti auzi/vedea si-n trupa de rock/n/roll a super – vedetei care este Stefan Banica), dar nu am cum sa omit faptul ca noul material discografic Nicu Patoi & Platonic, numit Sweet Little 6STRING, a fost realizat alaturi de alte nume care ar trebui sa sune mega – cunoscut in urechile oricarui meloman.  Ei sunt Adrian Ciuplea (bass), Razvan „Lapi“ Lupu (tobe) si Berti Barbera (percutie), nume care n-au nevoie de nicio prezentare. Imbucurator, discul cuprinde 12 piese instrumentale compozitii proprii Nicu Patoi (cu o singura exceptie, in piesa Army Of Ants fiind folosite doua teme sonore din Eddie Harris si The Metters), ceea ce inseamna aproape 70 de minutele de muzica cantata din suflet. Am subliniat “imbucurator” fiindca in epoca asta a trupelor de cover-uri care au asaltata literalmente piata e misto sa constati ca unii oameni chiar pun suflet in ceea ce fac. Ramanand la statistici, discul asta vine la patru ani dupa ce Nicu si Berti au scos un disc de cover-uri (String a Song) si la 14 ani dupa Saved by the Holy Love cu trupa Platonic d-atunci, in care activa printre altele si percutionistul Ati.

Referitor la piese, prea multe cuvinte care sa va faca sa apreciati acest gen muzical nu-si au rostul. Cei patru muzicieni exploreaza portiuni din rock si blues, iar daca ar fi aleg doua momente preferate acestea ar fi Legacy si mai sus amintita Army of Ants. Una din multumirile incluse in booklet-ul acestui produs merge catre A & A Records, pentru „curajul de a gandi outside the box“. La care subsscriu, caci in piata muzicala romaneasca a anului 2011 e destul de greu sa mai dai peste un material realizat in asemenea conditii deosebite. Si nu ma refer numai la booklet, aici. Pe scurt, daca ati simtit vreodata fiorul placut care te curpinde atunci cand tii o pana de chitara in mana sau pur si simplu apreciezi sound-ul clasic al acestui instrument, da o fuga pana in libraria Carturesti (de exemplu) pentru a pleca de acolo cu un cadou misto: Sweet Little 6STRING. Fiindca se stie deja ca noi timisorenii avem acea falosenie de Banat, n-am cum sa inchei fara a mentiona ca la capitolul multumiri, este mentionat si chitaristul timisorean Mircea Bunea. Pe care il asteptam sa ne surprinda si el cu un disc demultisor…..

Sepalcure - Sepalcure

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana.

Pe parcursul auditiei celor zece piese care alcatuiesc acest material de debut de mai multe ori am fost tentat sa trag anumite paralele cu muzica semnata Burial, care cu Untrue a fost primul album „dubstep“ ascultat cap – coada si mai apoi pe repeat de subsemnatul. Asa cum discul la care fac referire a schimbat perceptii si preconceptii acum patru ani si discul Sepalcure se poate mandri cu acest rol. Se stie, dubsteptul a crescut intr-o zi cat altii intr-un an, astfel incat azi stilul cu pricina si-a iesit din matca completamente. Criticii muzicali au inventat deja notiuni ca „post – dubstep“ „bass music“ „footwork“ sau alte asemenea nascociri. Adevarul e ca Sepalcure e o combinatie intre toate eventualele particule menite de a caracteriza muzica electronica a zilelor noastre. Muzica asta te indeamna in unele locuri la nostalgie si visare (ca de exemplu in piesa de inceput, Me) iar in altele reuseste sa te faca sa dansezi de nebun prin casa. Sample-urile vocale care amintesc intr-o anumita masura de Burial sau The Field sunt transpuse pe niste beat-uri pur si simplu criminale. Intregul spectru sonor este extrem de bine balansat, iar mastering-ul este dincolo de orice cuvinte de lauda. Bagati o ureche in single-ul Pencil Pimp, daca nu ma credeti si fiti atenti spre finalul melodiei, care are parte de un fade out de neuitat, care te rascoleste. Una din cele mai interesante compozitii de aici este The One, care dealtfel este si singurul moment dancefloor friendly al discului. E un soi de Real 2 Real si I like to moove it, desigur adaptat la vremurile moderne, iar pentru cei care au avut prilejul de a asculta albumul Rooms al lui Machinedrum, se prea poate sa existe unele asemanari cu structurile sonore ale acestuia. Eternally Yrs combina intr-un mare fel sound-ul house cu ritmuri de 2step si IDM iar Yuh Nuh See este un alt punct al acestei excursii care te face sa stai cu urechea lipita de difuzor prin diversele variatii si synth-uri care se amesteca laolalta si creeaza un tablou mirific. Breezin are acel bass „woah woah woah“ de dubstep dar reuseste sa navigheze prin ape tulburatoare, iar Carrot Man e atat de Radiohead-ish in masurile de inceput incat te cucereste din prima.

Discul asta are de toate. Un iz de 2-step, grime, jungle, footwork, ambient, rave, house, drum and bass, dubstep s.a.m.d. Dincolo de toate, ca si la Picasso tehnicile pentru a sublinia acest act artistic sunt de neegalat. Sepalcure va intra cu siguranta in clasamentele de sfarsit de an printre cele mai meseriase albume discografice din 2011.

24 nov. 2011

High Places - Original Colours

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand auzi primele acorduri ale melodiei Year Off, care are onoarea de a deschide acest material discografic, este una cat se poate de complexa. Nu e o muzica usor de dibuit sau digerat, fiindca aparent inglobeaza in venele sale o sumedenie de bucatele extrase din filme diferite. Chiar in momentul in care ai crede ca esti pregatit sa intrezaresti o eticheta aplicabila acestui produs, te trezesti cu niscaiva acorduri care te baga si mai mult in ceata. Nici macar Wikipedia nu te ajuta in acest sens, singurele mentiuni despre High Places fiind acelea ca avem de-a face cu un grup compus din multi/ instrumentalistul Rob Barber si solista Mary Pearson. Duetul acesta boy/girl se afla la cel de-al treilea material discografic cu acest Original Colours. Revenind la etichete, probabil ca cea mai la indemana caracterizare pe care as putea-o aplica oamenilor acestia ar fi aceea de muzica electronica. Cu o complexitate aparte, dincolo de trenduri, nu chillwave si nici techno, si cu atat mai putin dubstep sau minimal – techno. Sau poate putin din toate acestea. Si cu un pic de topping de The Knife pe deasupra. Dar cui ii mai pasa de etichete in ziua de azi? Principalul e ca ciorba asta e cat se poate de imprevizibila si reuseste sa-ti atraga si sa-ti capteze atentia. Nu poti decat sa te bucuri ca sintetizatoarele au devenit atat-la-indemana pentru oricine chiar si pentru cei care au ascultat la vremea lor Can sau Weather Report, de exemplu. Nu stiu care sunt influentele celor doi membri ai acestui proiect din Los Angeles, dar ceea ce ma bucura este ca ele sunt cat se poate de sanatoase.

Spatiile sonore sunt ocupate de sunete nedefinite peste care sunt aruncate niste ritmuri mega – nervoase, care construiesc un peisaj necunoscut, dar plin de magie. Muzica celor de la High Places nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu alte materiale „de gen”, si are un grad de complexitate si originalitate de speriat. Nu e deloc o calatorie facila, dar daca ti-ai legat centura de siguranta, fii pregatit sa descoperi un „ride” misto din cale afara.

Si pentru ca nu e tocmai the usual cup of tea, haideti sa incepem cu sfarsitul. E destul de ciudat ca single-ul cu care promovezi un disc sa fie taman ultima piesa a acestuia (in ordinea track-urilor), dar in acest caz Altos Lugares a fost o alegere cat se poate de inspirata. Piesa insumeaza in ea tensiunea care se degaja din piesele care o preced pe disc si are un minimalism psihedelic crunt, dar care ii confera un sarm aparte. Pe cand asculti piesa Banksia exista mari probabilitati ca in background sa ti se para ca te lupti cu niste clisee initiate de ambientalii de la The Orb, iar la Ahead Stop in fata ochilor ti se deschide privelistea unui desert, plin de sunete care mai de care mai ciudate. Dry Lake in schimb pulseaza prin fiecare por un ritm repetitiv care datorita repetitiei scalda piesa intr-un ritual voodoo, iar pe Morning Ritual ai sanse sa recunosti acel bass specific dubstep-ului, dar asezat in niste structuri mega – destepte. Sonora si Sophie sunt alte doua momente de remarcat ale discului americanilor, pe care la urma urmei te vezi nevoit sa-l etichetezi „pop-ul secolului 21”.

Rihanna - Talk that talk

Un proverb german spune asa: „Alles hat eine ende nur die wurscht has zwei“. Carevasazica, toate au un sfarsit, doar crenvurstiul are doua. In mare parte afirmatia asta e cat se poate de valabila, dar exista si mici exceptii. Una dintre ele se refera la muzica pop de duzina. Asta chiar n-are nici un sfarsit, caci hiturile care mai demult aveau eticheta de bubble – gum – pop ne-au fericit urechile inca din cele mai stravechi timpuri. Chiar si daca n-ai auzit niciodata de Ohio Express, poti deduce lejer ca o piesa care poarta numele de Yummy, yummy, yummy (aparuta in 1968) nu poa sa sune decat intr-un anume fel. S-acum printr-o deductie cat se poate de logica, cum poa sa sune 11 piese incluse pe cel de-al saselea album al solistei de 23 de ani pe care fanii ei inflacarati o pot vedea pe data de 8 decembrie, la o aruncatura de bat (de Timisoara!) la Budapesta? Intr-un mare fel, evident. Daca pe la-nceputuri muzica ei era “just another pop song”, pe parcurs desele ei iesiri in public si stuff like this au facut-o o reala vedeta. Iar piesa ei Umbrella a devenit un adevarat song for the masses, fiind cantata printre altele chiar si de Manic Street Preachers in concertul lor sustinut la Bucuresti. Stiu, are “cota” Rihanna asta, a aparut chiar si pe ultimul Coldplay, dar pentru subsemnatul ramane undeva in zona pop – trash.

Una din piesele incluse pe acest Talk that talk poarta inspiratul nume de Cockiness iar pentru vorbitorii de limba engleza textul acesteia - Suck my cockiness/Lick my persuasion/Eat my poisonAnd swallow your pride down – ar trebui sa fie o invatatura de minte. Si noi care credeam ca Laura Andresan a luat-o razna atunci cand s-a apucat sa cante...Trec peste faptul ca toate cele 11 piese au un mesaj profund: tipa asta vrea sa si-o traga cu orice pret....E clar lucrul asta si daca arunci o singura privire pe coperta discului. Nu-s ipocrit, stiu ca „sex and drugs and rock n roll“ e trendy de cand lumea, dar atunci cand muzica are pretentia de a fi o arta, pe langa mesaj ar trebui sa contina si linii melodice interesante. Pe cand aici, la acest capitol e o gaura neagra imensa. Unicul moment care iese din sirul asta de melodii inspide si incolore e We found love, doar pentru ca  e realizat de omul care ne-a blagoslovit cu al lui Acceptable in the 80s, Calvin Harris. In rest, lucrurile-s cat se poate de previzibile si plate. Nu neaparat in sensul rau al cuvantului, am auzit tampenii pop mult mai rele, dar muzica asta e la mii de kilometri distanta de a fi inovatoare. Sunt cat se poate de bistos ca solista care a cucerit lumea si prin desteapta piesa cu “ram pam pam” in refren va scoate vreo 4 – 5 single-uri de No1 din aceasta colectie. Si isi va rotunji conturile bancare pe seama muzicii asteia de duzina. Dar stiti ce, who cares?