20 nov. 2011

Aestethic Perfection - All beauty destroyed

Chiar daca n-ai auzit niciodata de Aestethic Perfection, sunt absolut sigur ca o singura privire pe coperta acestui disc iti da destule indicii visavis de ceea ce se ascunde in constructiile sonore care alcatuiesc acest material discografic. Nu, nu e muzica pentru vampiri, dar daca ramanem in zona etichetarilor chestia asta e un soi de combinatie intre emotronic si aggrotech, niste „verisori“ daca vreti din familia muzicii EBM sau Industrial. Sub haiosul nume de Aestethic Perfection se ascunde un american pe numele lui Daniel Graves care s-a indragostit de acest tip de emulatie sonora (industrial) pe la varsta de 14 ani, cand a auzit prima piesa din acest gen muzical in masina unui prieten. Ca si o curiozitate, desi performantele vocale ale acestui american amintesc mai degraba de Marilyn Manson sau Suicide Commando, preferintele sale in materie de muzica sunt cat se poate de conservatoare, idolii sai fiind cei de la Queen. All Beauty Destroyed este al treilea material discografic semnat Aestethic Perfection, care vine la doi ani dupa precedentul Violent Emotions si contine 12 piese in varianta sa normala, la care se adauga inca sase remixuri in varianta deluxe.


Inca de la primele secunde ale piesei de deschidere - A nice place to visit-  ascultatorul e intampinat cu niste vocalize teribile executate de acest Daniel, care pe alocuri depasesc limita de suportabilitate. In piesele in care nu face abuz de aceasta “tehnica” (Hit the streets sau One and only) lucrurile-s acceptabile iar urechea e bombardata cu acorduri a la Depeche Mode peste care a fost turnat industrial cu nemiluita. Cel mai reusit moment al acestui disc este single-ul Inhuman, care te cucereste din prima printr-o energie notabila si armonii cat se poate de inspirate. In cazul in care dai importanta textelor, discul asta are o mare hiba, nu prea contine nimic notabil, in afara de “I hope you die motherfucker” sau „I know, That you want me/I know,
That you love me/And I hope, When you touch me/ That you know you touch damnation“. Din pacate albumul in sine e foarte previzibil si plin de clisee. Dar contine una bucata de melodie care e total madness in cel mai reusit sens al cuvantului: Inhuman.

17 nov. 2011

Gotye - Making mirrors

Dragilor, trebuie sa recunosc ca pana nu demult n-am auzit in viata mea de tipul asta care-si zice Gotye. Si asta in primul rand pentru ca n-am calcat niciodata pe taramul Australiei, acolo unde muzicianul acesta nascut in 1980 in Belgia si care la varsta de doi ani s-a stabilit in tara care ocupa locul sase ca marime in lume si totodata e cel mai mic continent, este deja o adevarata stea. Primul sau album a vazut lumina zilei in 2003 sub numele de Boardface, iar inaintea acestui disc artistul a mai recidivat cu Like drawing blood, in 2006. Daca tot am facut cunostinta cu Wouter "Wally" De Backer (numele adevarat al lui Gotye) cred ca a venit momentul sa aflam si ca artwork-ul acestui disc reprezinta un tablou realizat de tatal cantaretului. Un vechi proverb chinezesc spune ca oglinda reflecta toate lucrurile fara sa pateze, iar concluzia asta se potriveste ca o manusa in acest caz. Making mirrors reflecta o imagine deja – vu fara pete, feelingul pe care il ai cand asculti piesele astea ducandu-te spre zona unui Peter Gabriel in adevarata sa splendoare. Desi vremurile actuale nu sunt chiar propice pretentioaselor constructii etalate de creatorul Sledgehammer-ului, australianul acesta se arunca cu capu-nainte intr-o zona periculoasa din perspectiva negotului. Un alt motiv pentru care albumul acesta este unul neobisnuit si iese din canoane este acela ca absolut toate sunetele care-si fac aparitia in cele 12 piese au fost realizate/interpretate pe cont propriu de catre talentatul Gotye.

Prima piesa a albumului ofera pret de 60 de secunde o introducere destul de bizara in lumea lui Gotye, melodia cu pricina osciland undeva la mijlocul dintre psyhadelic si ambiental, dar lucrurile se schimba radical in Easy Way Outunde atmosfera se transforma in pop, iar mai apoi la urmatoarea oprire sonora numita Eyes Wide Open ascultataorul e bombardat cu un soi de pop de anii 80 care aminteste deopotriva de The Police si de Kate Bush in instrumentatie. Si uite asa am ajuns incet – incet si la unul din cele mai puternice momente ale acestei excursii care poarta numele de Somebody that I used to know, o piesa mult prea frumoasa pentru a fi carcaterizata prin descrieri mai mult sau mai putin subiective. E pur si simplu ceva care-ti taie rasuflarea si demonstreaza ca izvorul creativ al acestui individ este mega – colorat si izbutit. Din fericire, lucrurile continua in aceeasi nota de originalitate si la piesa cu numarul cinci, Smoke and mirrors, un interesant amalgam de jazz – funk si pop, iar pentru I feel better ascultatorul trebuie sa fie pregatit sa se afunde putintel si in zona etichetata soul clasic. Variatiile de tempo si stil sunt cat se poate de interesante caci In your light cocheteaza din nou cu zona pop a anilor 80, dar State of the art schimba macazul catre un reggae futuristic. Punctul final al acestei excursii sonore in lumea lui Gotye nu este teribil de reusit caci piesa Bronte reuseste sa plictiseasca. Cu toate acestea, odata ce ai terminat de ascultat cele 42 de minute cat insumeaza creatiile acestea, realizezi ca tocmai ai descoperit o comoara. Intr-o lume normala, eticheta cea mai la-ndemana pentru acest Gotye ar fi fara ezitare pop. In lumea noastra esti tentat sa descrii chestia asta drept indie – pop, dar dincolo de categorisiri, omul acesta chiar reuseste sa mearga pe un drum interesant si sa „execute” unul din cele mai neobisnuite discuri ale anului 2011.

Marracash - King del rap

Rapperul italian care face obiectul acestei recenzii s-a nascut in 1979 in Sicilia, a crescut in Milano si si-a inceput cariera intr-o trupa numita Dopo Gang. Primul lui single solo a aparut acum sase ani sub numele de Popolare, iar intre timp individul a devenit atat de popular incat nu s-a sfiit sa arunce pe piata un disc in care ne anunta cat se poate de sec ca el este regele rap-ului. Single-ul omonim are parte de un videoclip care iti ofera doua optiuni: fie te apuca rasul si rezonezi intr-un fel sau altul cu tonele de clisee prezentate, fie treci scarbit la alta recomandare a celor de la Youtube. Daca faci parte din gasca oamenilor de bine care stiu sa se uite si dincolo de aparente si nu pui prea mult pret pe elementele vizuale, exista mari sanse sa descoperi un album pe alocuri interesant cu  negative ingenioase si armonioase (pop, de-a dreptul), iar toata „tarasenia“ asta iti confera o stare de feelgood care risca sa-ti insenineze ziua. Sincer sa fiu, prea multe n-am priceput din mesajul omului, dar ceea ce e cu adevarat important aici e muzica luata in ansamblul ei. Ok, in piesa care da titlul albumului oricine poate pricepe ce inseamna „Sono il rapper dell anno e il figlio di puttana del secolo/Dubito del tuo merito“, dar piesa emana un vag aer de Jovanotti iar muzicuta ce se aude in negativ este pur si simplu ucigatoare.   Ritmul alert si vivace se pastreaza si pe urmatoarea piesa, Didino, care e colorata cu un flow cat se poate de corect, iar una din surprize apare la track-ul cu numarul trei numit Semtex. Nu fiindca e cantata alaturi de un alt italian pe care-l cheama Atilla (!), ci fiindca din loc in loc piesa are conotatii reggae si chiar dubstep. Si nu e nici o greseala, fiindca pe parcursul albumului urechea avizata poate descoperi alte incursiuni in dubstep, mai ales pe „In Faccia“ sau finalul „Marragedon“. Nu toate piesele au negative izbutite, unele fiind construite mai mult pe mesaj (Rapper/Criminale), dar din loc in loc mai apar adevarate mostre de inspiratie. Cum ar fi  Giusto un giro, o piesa care-ti intra sub piele chiar si daca n-ai reusit sa prinzi sensul niciunui cuvant din ea. Suma summarum: King del Rap are un sound modern si aerisit si e clar peste ceea ce se produce in zilele noastre in borcanul numit hip – hop comercial. Poate fiindca vine din Italia, rap-ul asta are o savoare aparte, la fel ca si cel francez, deci e numa bun de ascultat.

16 nov. 2011

Emika - Emika

In cazul in care aveti niscaiva incertitudini, ma vad nevoit sa vi le risipesc: dubstep-ul este stilul care defineste pe deplin anul muzical 2011. Si asta nu doar pentru ca Britney Spears, Korn (da, ati citit bine!) sau retro/hardcore-istii de la Scooter au devenit amici la catarama cu el. O fi bine, o fi rau? Om vedea. Ceea ce ma bucura pe mine pana-n adancul  fiintei este ca alaturi de drujbele executate de Scrillex, Nero sau Chase & Status, anul acesta am avut parte de cativa artisti care au reusit sa dea o culoare aparte acelui bass de  „waw, waw, waw“, colorandu-l cu o sumedenie de artificii sonore imprumutate din alte zone muzicale. Ma refer aici in principal la Jamie Woon sau James Blake, iar de acum inainte in acest grup select o putem include lejer si pe noua protejata a celor de la Ninja Tune, Emika. Nascuta in Bristol, cu radacini din Cehia si stabilita actualmente la Berlin, tipa asta reuseste sa dea un nou inteles dubstep-ului. N-ar trebui sa fie nimeni mirat daca printre picaturi (citeste „cele 12 piese“!) reies la suprafata influente a la Massive Attack si chiar si putintel minimal – techno made in Germany. Dincolo de asta, mi se intampla destul de rar sa dau peste un artist care sa il categorisesc fifty – fifty: o jumatate mainstream, cealaltă experimentala. Iar pentru o auditie cat se poate de reala, va recomand calduros sa nu ascultati discul asta la boxe, scoateti castile de la naftalina, caci veti avea parte de niste efecte sonore dementiale….

„Atacul“ sonor incepe cu incredibil de ciudata piesa botezata „3 hours“ care este imbibata cu un bass strasnic si o voce care iti aminteste mai degraba de gothic – ul imbratisat de Zola Jesus, iar in momentul cand excursia ajunge la capitolul numit Professional Loving, e clar pentru toata lumea de unde vine farmecul atat de misterios semnat Emika: ai de-a face cu un soi de soundtrack a la Twin Peaks peste care este turnat in cantitati industriale efecte specifice mult – blamatului dubstep. Un alt moment realmente de retinut este Count backwards, melodia avand darul de a te apropia si mai mult de povestile sonore minunate ce yac ferecate undeva in interiorul solistei. Double edge incepe de parca ar fi fost compusa special pentru coloana sonora a vreunui film cu spioni made in UK, iar The Long Goodbye e un alt moment in care solista reuseste sa iti capteze atentia suta la suta printr-un bass demential si un soi de balada a la Portishead care iti patrunde in adancul creierului inca de la prima auditie. Single-ul de debut Drop the other e la fel de misto si azi ca si la aparitia lui. A devenit deja o regula de bun – simt ca oricare album care inglobeaza in el mai multe stiluri care in combinatie devin ciudate sa se incheie cu o cireasa pe tort. E cazul si aici, caci pianul minimalist din Credit Theme pur si simplu te rascoleste.

„Indulcirea“ dubstep-ului ce razbate din aceste creatii e mirifica pe alocuri si face ca acest disc sa fie bine primit si de catre cei carora termenul care defineste stilul muyical al anului 2011 nu le este deosebit de simpatic. Lipsesc cu desavarsire „drujbele“ iar pentru o auditie propice recomand cu caldura o pereche de casti meseriase. Si reascultari succesive, of course.

15 nov. 2011

Modeselektor - Monkeytown

Dupa mintea mea, una din marile probleme ale albumelor editate de artistii care fac parte intr-un fel sau altul din zona numita impropriu „muzica electronica“ din zilele noastre este aceea ca in mare parte creatiile lor sunt la fel de previzibile ca si activitatea politicienilor inglobati in spatiul geografic in care ne ducem traiul de zi cu zi. Etichetele de “stanga”, “dreapta”, „ecologisti“, „neo – liberali“ au conotatii de  „dubstep”, „chillwave“ sau „downtempo“, dar tabloul este in genere acelasi: lumea are nevoie sa te identifice cu ceva cunoscut pentru a sti de unde sa te ia. Exista si reveresul medaliei: o sumedenie de oameni care activeaza in PR si marketing arunca cu nemiluita in comunicatele lor de presa abureli de genul „eclectic“, „crossover“ si alte minunatii din acest borcan, astfel incat bietul public e eminamente buimac.