4 nov. 2010

Louie Austen - Last Man Crooning / Electrotaining You!

La ce poti sa te astepti atunci cand mergi la un concert in care apare un batranel simpatic imbracat ca un veritabil Frank Sinatra? La orice, numai la electro nu! La cei 64 de ani ai sai, austriacul care e pasionat de tenis, e un tip aparte. I se spune crooner, dar e mult mai mult decat atat. Nu e nici pe departe un Bing Crosby, Frank Sinatra, Dick Powell, Nat King Cole, Dean Martin sau Andy Williams. E cate putin din fiecare, peste care se adauga o doza de inconstienta. Sau modernism, cum vreti sa-l numiti. Variantele originale ale melodiilor constituie o excursie sarmanta in atmosfera unei seri de exceptie petrecuta in elegantul restaurant al unui vas de croaziera care te duce in inconjurul lumii. Dublul CD este recomandat tuturor acelora care vor sa descopere un pod care uneste generatia veche de cea noua.
Asteptari: Are 64 de ani, n-a castigat nici un Grammy si nici n-a vandut milioane de discuri. Face parte din gasca acelor muzicieni numiti “crooner” si sustine – printre altele - spectacole la hotelul Mariott, din Viena. E de fapt un electrocrooner, care din cand in cand mai scoate si albume. Dublul sau album Last Man Crooning / Electrotaining You! vine la patru ani distanta dupa Iguana.

Rezultat: Ma numar printre putinii spectatori care au asistat pe viu la primul sau concert din Romania, sustinut intr-o seara de duminica in clubul The Note din Timisoara, cu vreo trei ani in urma. Si credeti-ma, imi amintesc pe indelete acel concert, nu doar fiindca “that was entertainment” ci si pentru ca a declansat reactii interesante. Cei familiarizati cu psihologia s-ar putea sa fie in tema cu teoria disonantei cognitive. Pe scurt, ea spune ca echilibrul logic al unui individ dispare atunci cand acesta face cunostinta cu elemente care nu se armonizeaza cu scara lui de valori. Ei bine, acest “film” l-am vazut in multe ocazii, dar cu siguranta a fost pregnant si la concertul mai sus amintit. Pe scurt, la ce poti sa te astepti atunci cand mergi la un concert in care apare un batranel simpatic imbracat ca un veritabil Frank Sinatra? La orice, numai la electro nu! La cei 64 de ani ai sai, austriacul care e pasionat de tenis, e un tip aparte. I se spune crooner, dar e mult mai mult decat atat. Nu e nici pe departe un Bing Crosby, Frank Sinatra, Dick Powell, Nat King Cole, Dean Martin sau Andy Williams. E cate putin din fiecare, peste care se adauga o doza de inconstienta. Sau modernism, cum vreti sa-l numiti.

Aparent ceea ce face nenea Austen e o imbinare intre jazz si muzica electro. Desi, rolul acestei rubrici nu este acela de a intra in tara povestilor, story-ul de fara e prea dragutel pentru a-l omite. Asadar, dupa o viata traita in diverse baruri celebre din lumea intreaga, in 1999 muzicianul a descoperit muzica electronica. "Am hotarat pe loc sa demisionez si sa renunt la toate proiectele pe care le aveam in desfasurare pentru a ma putea dedica acestui nou proiect timp de doi ani". Louie marturiseste ca o parte dintre prieteni au incercat sa il faca sa se razgandeasca, dar s-a incapatanat sa isi respecte planul: "M-am gandit ca cel mai mare risc ar fi sa ajung in strada dupa doi ani de eforturi si atunci ar trebui sa ma intorc la vechile mele indeletniciri. Dar trebuia sa incerc sa merg in directia asta noua, indiferent de consecinte.".


Revenind la acest dublu – disc, in cazul in care nu esti foarte atent, poti avea impresia ca cele doua CD-uri incluse in carcasa s-au ratacit cumva din altele. Primele 12 piese pot parea pentru neavizati melodii „de pe vremea bunicii”, iar cele tot atatea remixuri prezente pe al doilea CD ar putea „merge” lejer in programul oricarui club. Variantele originale ale melodiilor constituie o excursie sarmanta in atmosfera unei seri de exceptie petrecuta in elegantul restaurant al unui vas de croaziera care te duce in inconjurul lumii. Ritmurile goldies sunt admirabile si destul de diverse. Bondi Beach, de exemplu, pare o bossanova cu niste percutii care amintesc de muzica jungle iar My last song creioneaza o atmosfera clasica, comparabila cu aceea inventata de Marc Almond. Intr-un teribil contrast cu semnificatia piesei, Wild thing e ca un borcan de gem de capsuni, iar piesa Paris desi n-are defel aer de sansoneta, te poate catapulta intr-o calatorie exotica pe malurile Senei. Daca sunteti amatori de Donna Summer s-al ei Hi – NRG ascultati cu urechile ciulite I wander, merita! 

Cateva din remixurile incluse pe cel de-al doilea disc – in special Hold on – ul realizat de FNM - sunt facute parca „la norma”. Cu toate acestea, momentele bune reusesc sa eclipseze micile deraieri. Printre ele se numara Bondi Beach sau acid – mix-ul la Paris, dar categoric  cireasa de pe tort este nu – disco – ul Make your move, realizat de japonezii de la Rodion. Un DJ celebru care a calcat prin Timisoara are si el o contributie aici, e vorba de Ian Pooley care face o treaba cat se poate de adorabila in piesa Little Sun. Finalul ultimei piese, My last song, inglobeaza cat se poate de concis filozofia de viata a acestui electrocrooner: „I am only a freak. Some say I am sick. Cause i dont give a damn about money and fame“. 

Recomandari: Tuturor acelora care vor sa descopere un pod care uneste generatia veche de cea noua.

3 nov. 2010

Superpitcher - Kilimanjaro

Daca faceti parte din categoria acelora care dau importanta etichetelor, ar trebui sa stiti ca Superpitcher e „bagat“ in borcanul minimal. Mai exista multe alte cuvinte trendy pentru Superpitcher, dar ceea ce auzim noi pe cel de-al doilea album ar putea fi descris ca fiind “piese cu personalitate“. Se stie, o buna parte din “electronicele” de astazi sunt variatiuni infinite pe aceeasi tema si chiar daca unele piese au “ceva” care suna bine, atunci cand e sa analizezi scheletul pe care e construita melodia constati ca prea multe lucruri n-ar fi de zis. Ei bine, nu e cazul cu Superpitcher. Poate nu e intamplator faptul ca orasul Koln unde se afla situat label-ul Kompakt e “sediul” unde a activat Can, giganticii krautrock-ului. Ei bine, nu exista krautrock pe acest disc, dar cu siguranta unele piese reusesc sa iasa din tipare.
Asteptari: Superpitcher este pseudonimul germanului Aksel Schaufler, una din figurile de baza ale casei de discuri germane Kompakt. Desi a editat o sumedenie de remixuri si productii pentru diverse compilatii, Superpitcher se afla numai la cel de-al doilea album solo, precdentul fiind Here Comes Love editat in 2004.

Rezultat: Daca faceti parte din categoria acelora care dau importanta etichetelor, ar trebui sa stiti ca Superpitcher e „bagat“ in borcanul minimal. Mai exista multe alte cuvinte trendy pentru Superpitcher, dar ceea ce auzim noi pe cel de-al doilea album ar putea fi descris ca fiind “piese cu personalitate“. Se stie, o buna parte din “electronicele” de astazi sunt variatiuni infinite pe aceeasi tema si chiar daca unele piese au “ceva” care suna bine, atunci cand e sa analizezi scheletul pe care e construita melodia constati ca prea multe lucruri n-ar fi de zis. Ei bine, nu e cazul cu Superpitcher. Probabil ca adevaratii cunoscatori de muzica electronica au descifrat deja secretul pentru care label-ul german Kompakt “tine steagul sus” de atata vreme. Schimbarea! Iar Superpitcher e un exemplu elocvent: de la downtempo-ul acut de pe primul disc a schimbat acum foaia “atacand” cu o deosebita eleganta portiuni de nu – disco, minimal – tech si multe alte asemenea subgenuri. Poate nu e intamplator faptul ca orasul Koln unde se afla situat label-ul Kompakt e “sediul” unde a activat Can, giganticii krautrock-ului. Ei bine, nu exista krautrock pe acest disc, dar cu siguranta unele piese reusesc sa iasa din tipare.

Daca acest disc ar fi fost editat si pe caseta, prima jumatate putea fi botezata Happy – Side, iar cealalta Melancolic – Side. Discul debuteaza cu un preludiu de 90 de secunde, care este mai apoi urmat de una din cele mai hipnotice piese ale discului, Voodoo. E un exemplu de piesa care nu pare la-nceput a fi promitatoare. Aparenta monotonie a unui dub digital devine pe parcurs o constructie cat se poate de interesanta si prilejuieste oricarei urechi o excursie misto prin cele mai nebanuite cotoloane ale muzicii electronice. Country Boy, Black Magic si Joanna alcatuiesc un trio care merita studiat cu mare atentie, fiind niste constructii sonore adesea surprinzatoare. Cireasa de pe tort este insa piesa Rabbits in a Hurry, care promite sa devina un hit de hit. Care n-are voie sa lipseasca din geanta cu viniluri a oricarui DJ care se respecta. Piesa e una terifiant de reusita si se situeaza undeva la jumatatea drumului sonor parcurs de Sven Varh si Laurent Garnier. Un exemplu de piesa care incepe prost dar se termina bine e Friday night: e un fel de comeback in timpurile de demult ale Kompakt-ului, salvat insa la final de un cor care repeta pana la epuizare „lack of entertainment”. A doua parte a discului e una mult mai melancolica, care personal e mai slabuta decat latura lor „happy”, dar cu siguranta nu e de lepadat.

Ar mai fi de apreciat si ca marea majoritate a instrumentelor suna atat de natural, incat e greu de crezut ca pentru fabricarea lor au fost folosite sample-uri. Indiferent daca au fost cantate sau nu “live”, ele arunca o lumina extrem de favorabila acestui disc. Kilimanjaro e sublim, nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca a fost “in nastere” pret de sase anisori.

Recomandari: De ascultat pentru avizii de muzica electronica creata nu neaparat pentru a pune in miscare picioarele…

2 nov. 2010

Chris de Burgh - Moonfleet & Other Stories

E foarte tentant sa spui despre Chris de Burgh ca face parte din acea categorie de cantareti care exact ca si vinul, devin tot mai buni cu cat sunt mai “old”. Si in acest caz, comparatia nu e deloc fortata, avand in vedere ca muzicianul e un colectionar “serios” de vinuri nobile, in colectia sa aflandu-se “perle”: sticle de Lafite 1945, Latour 61 sau Cheval Blanc 78. Sincer, la prima auditie albumul nu e foarte prietenos, dar cei care vor avea rabdarea de a-i acorda si a doua sansa au toate sansele sa devina obsedati de povestile lui Chris de Burgh. E un album pop, dar care are nevoie de timp pentru a fi inteles la adevarata valoare. Moonfleet & Other Stories cuprinde 24 de track-uri, fiind un album de conceptie bazat in mare masura pe cartea Moonfleet scrisa de J. Meade Falkner.
Asteptari: Daca aveati impresia ca muzicianul care s-a nascut in Argentina dintr-un tata diplomat britanic si mama secretara irlandeza a cunoscut faima numai pentru Lady in Red, sunteti pe cale sa faceti o mare nedreptate. Chris de Burgh nu e tocmai un one – hit – wonder, albumul acesta fiind al 18-lea disc din visteria muzicianului care locuieste intr-un castel din secolul al 12-lea din Irlanda. Si care a vandut pare-se vreo 50 de milioane de discuri pana acum.

Rezultat: Moonfleet & Other Stories cuprinde 24 de track-uri, fiind un album de conceptie bazat in mare masura pe cartea Moonfleet scrisa de J. Meade Falkner (a carei actiune se desfasoara in secolul 18!), asa ca nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca printre ingredientele sonore ale acestui material discografic se numara elemente clasice, medievale, diverse coruri si bineinteles niscaiva rock. E o intreaga poveste care cuprinde dealtfel si elemente narative care adeseori iti dau impresia ca acest Chris de Burgh e un fel de pictor al vremurilor moderne. La cei 62 de ani ai sai, muzicianul s-a ambitionat sa creeze o opera fastuoasa. De Burgh scrie demult piese despre povesti. Asadar de data aceasta pe parcursul a 18 piese aflam povestea unui baiat care cauta o comoara ascunsa, dar ajunge sa gaseasca o alta chestie frumoasa: iubirea. Desigur, romantismul se impleteste mirific cu muzica mistica, iar piese de genul Go Where Your Heart Believes ii vor unge la suflet pe cei care reusesc inca sa fie romantici in lumea noastra care se desfasoara la viteza de fast forward. Single-ul Everywhere I Go (ce a fost inclus si in seria de compilatii Kuschelrock!) este unul din cele mai reusite momente ale acestui disc, care reuseste sa impresioneze si inimile de piatra. Dincolo de conceptul pieselor care abordeaza romanul Moonfleet exista aici cateva piese care se grupeaza in capitolul „alte povesti”. Cei ce au rabdarea de a asculta cu mare atentie acest disc pot afla motivul pentru care a zambit Mona Lisa, dar si o poveste trista despre Iran. Care o fi legatura dintre celelalte povesti si Moonfleet, inca nu m-am prins...

E foarte tentant sa spui despre Chris de Burgh ca face parte din acea categorie de cantareti care exact ca si vinul, devin tot mai buni cu cat sunt mai “old”. Si in acest caz, comparatia nu e deloc fortata, avand in vedere ca muzicianul e un colectionar “serios” de vinuri nobile, in colectia sa aflandu-se “perle”: sticle de Lafite 1945, Latour 61 sau Cheval Blanc 78. Sincer, la prima auditie albumul nu e foarte prietenos, dar cei care vor avea rabdarea de a-i acorda si a doua sansa au toate sansele sa devina obsedati de povestile lui Chris de Burgh. E un album pop, dar care are nevoie de timp pentru a fi inteles la adevarata valoare.

Recomandari: De ascultat intr-o seara romantica, alaturi de un pahar de vin si un trabuc nobil, preferabil intr-un castel, alaturi de persoana iubita.

Ákos - A katona imája

Avand in vedere ca discul care poarta numele de Rugaciunea unui soldat este cel de-al 16-lea material discografic editat de Akos, nu e greu de banuit ca muzicianul are parte de o baza de fani cat se poate de stabila. Ceea ce s-ar traduce si prin faptul ca discul a intrat direct pe primul loc in topul din tara vecina devansand nume ca Santana, Lady Gaga sau Eric Clapton. Dincolo de texte, unul din atu-urile pentru care merita ascultat acest disc este acela ca ofera o varietate debordanta. Se regasesc aici influentele synth – pop a la Depeche Mode, niste rock cat se poate de energic, mostre de blues, chestii acustice si chiar si balade din seria Kuschelrock.
Asteptari: Ákos (Kovács) este unul din cei mai populari solisti si compozitor din Ungaria, care a fost liderul formatii Bonanza Banzai – considerata un fel de Depeche Mode din tara vecina – trupa care s-a desfiintat in 1995.  De atunci Akos a editat o serie de discuri solo, ultimul sau material discografic cu piese noi inainte de aceasta aparitie fiind Még közelebb, acum patru ani.
Rezultat: Desigur, pentru aceia care nu cunosc limba maghiara auditia unui material ce cuprinde 13 piese care adeseori au si tenta poetica poate fi o experienta mai mult sau mai putin interesanta. Avand in vedere ca discul care poarta numele de Rugaciunea unui soldat este cel de-al 16-lea material discografic editat de Akos, nu e greu de banuit ca muzicianul are parte de o baza de fani cat se poate de stabila. Ceea ce s-ar traduce si prin faptul ca discul a intrat direct pe primul loc in topul din tara vecina devansand nume ca Santana, Lady Gaga sau Eric Clapton. Dincolo de texte, unul din atu-urile pentru care merita ascultat acest disc este acela ca ofera o varietate debordanta. Se regasesc aici influentele synth – pop a la Depeche Mode, niste rock cat se poate de energic, mostre de blues, chestii acustice si chiar si balade din seria Kuschelrock.
Printre cele mai bune momente ale discului se numara Főleg régen (In special in trecut), care alaturi de izul Depeche Mode inglobeaza si cateva trenduri actuale ale muzicii electronice. Fundalul sonor al piesei Nézz szembe vele (Uita-te in ochii) oscileaza intre jazz downtempo dar portiunea de rap a solistului pare nitel fortata, melodia fiind una din punctele mai putin reusite. Szeress így e un fel de Heroes del Silencio, iar Kéz a tarkón e o balada care pentru aceia care inteleg textul este cat se poate de impresionanta. Piesa care da titlul albumului este un alt moment reusit, mai ales pentru aceia care fac abstractie de dramatismul nitel prea fortat al textului acesteia. Single-ul Szindbád dala este o melodie care nu reuseste sa fie placuta la prima ascultare, dar prinde „culoare” dupa mai multe auditii.
Akos e un tip care are 42 de anisori. Un fel de Daniel Iordachiaie al vecinilor nostri unguri, daca vreti. Comparatia ramane in picioare doar atunci cand amintim anul nasterii: 1968, la amandoi. In rest, e distanta de la cer la Pamant. Dincolo de a cadea in patetism ieftin, ma simt dator sa atrag atentia ca nivelul la care se afla vecinii nostri in materie de muzica, e altul. Degeaba cauti un termen de comparatie intre Akos si vreun solist pop de pe la noi, pur si simplu nu gasesti. Poate fi un fel de Proconsul, Voltaj sau Horia Brenciu de pe la noi. Dar, chiar si daca nu intelegi o iota din texte, nu ai cum sa nu remarci diferentele din capitolul orchestratie. Discul cuprinde si un DVD cu diverse extrase din concert dar ofera si auditii selecte pentru melomanii care se respecta (DD5.1 si dts).
Recomandari: Poate fi ascultat si de acei care au in bagajul de cunostinte al limbii maghiare doar expresia „Ki az?”, fiind un pop decent, cum ar trebui sa existe si pe la noi...

Bryan Ferry - Olympia

Discul numit dupa celebrul tablou al lui Édouard Manet exprima o maturitate artistica deosebita si este dominat de atmosfera de-alta data a vremurilor Roxy Music, chiar daca unele momente sunt surprinzatoare. Fara indoiala impresionanta lista a colaboratorilor acestui disc (ce ii include pe Dave Stewart din Eurythmics, Phil Manzanera si Andy Mackay din Roxy Music, Groove Armada, David Gilmour, Scissor Sisters, Nile Rodgers, Jonny Greenwood din Radiohead, Steve Nieve, Flea, si Brian Eno) confera o paleta destul de larga compozitiilor in sine. Per ansamblu, Bryan Ferry reuseste sa-si intre cat se poate de bine in atmosfera hiturilor sale vechi, Olympia fiind un comeback la radacini care ii va unge la suflet pe cei care au auzit vreodata de Roxy Music. Cei care se asteapta la ceva relationari cu muzica anului 2010 ar face bine sa ocoleasca aceasta aparitie. E un disc nitel prafuit, dar daca ai rabdarea sa il „stergi” de mai multe ori, poate deveni o bijuterie.
Asteptari: Cel de-al 13-lea album solo al fostului lider de la Roxy Music vine la opt ani dupa ultima creatie care a inclus piese originale (Frantic) si dupa trei ani de la discul in care a preluat numai piese de Bob Dylan, Dylanesque. Desi au fost cateva zvonuri care spuneau ca Roxy Music e pe punctul sa scoata ceva nou, deocamdata Bryan merge pe acelasi drum solo.

Rezultat: Discul numit dupa celebrul tablou al lui Édouard Manet exprima o maturitate artistica deosebita si este dominat de atmosfera de-alta data a vremurilor Roxy Music, chiar daca unele momente sunt surprinzatoare. Fara indoiala impresionanta lista a colaboratorilor acestui disc (ce ii include pe Dave Stewart din Eurythmics, Phil Manzanera si Andy Mackay din Roxy Music, Groove Armada, David Gilmour, Scissor Sisters, Nile Rodgers, Jonny Greenwood din Radiohead, Steve Nieve, Flea, si Brian Eno) confera o paleta destul de larga compozitiilor in sine. Ceea ce nu inseamna insa ca avem de-a face cu o auditie nemaipomenita, chiar daca pe plan componistic materialul acesta este unul cat se poate de solid.

Single-ul extras din disc si totodata piesa care deschide materialul , You can dance, reuseste sa dea o indicatie clara oricarui meloman asupra directiei in care evolueaza constructiile sonore pe Olympia. Aceasta este o intoarcere la radacinile Roxy Music, la pop – ul sofisticat si rafinat care razbatea odinioara din piese ca Love is the drug sau Jealous Guy. Chiar daca mi-as fi imaginat complet altfel o colaborare intre Scissor Sisters si Bryan Ferry piesa Heartache by numbers este una cat se poate de interesanta si surprinde intr-un mod placut orice ureche sensibila la pop-ul de calitate. O alta colaborare care reuseste sa fie mult mai interesanta este aceea cu cei de la Groove Armada pentru piesa Shameless. Unicul moment care nu reuseste deloc sa se integreze in peisajul albumului este piesa Ode to Olympia, compusa alaturi de Phil Manzanera, pe parcursul careia vocile background au darul de a fi cat se poate de enervante. Se prea poate ca melomanii mai tineri sa fie mirati de faptul ca pe acest disc exista o piesa numita No face, no name, no number. Care este o preluare, dar in nici un caz dupa Modern Talking ci din visteria celor de la The Traffic, piesa aparand in original in 1967. O alta preluare de aici este Song for the Siren dupa Tim Buckley iar Alphaville – inspirata dupa SF-ul omonim al lui Jean-Luc Godard – este o copie in „alb – negru” a oricarui hit disco. Per ansamblu, Bryan Ferry reuseste sa-si intre cat se poate de bine in atmosfera hiturilor sale vechi, Olympia fiind un comeback la radacini care ii va unge la suflet pe cei care au auzit vreodata de Roxy Music. Cei care se asteapta la ceva relationari cu muzica anului 2010 ar face bine sa ocoleasca aceasta aparitie. E un disc nitel prafuit, dar daca ai rabdarea sa il „stergi” de mai multe ori, poate deveni o bijiterie.

Recomandari: Pentru toi cei carora numele de Roxy Music nu le suna ca fiind un capitol dintr-o carte SF.