25 iul. 2010

Un disc surprinzator de misto: Ariel

Before Today e un disc cat se poate de solid, cu 12 piese in care plictiseala nu-si gaseste locul pentru nici macar o secunda, un album de exceptie, care fara indoiala il plaseaza pe creatorul acestuia in Liga Campionilor. Albumujl demonstreaza faptul ca atunci cand cineva nu tine neaparat sa compuna pe un anumit trend, rezultatele pot fi surprinzatoare. Cert este ca pe alocuri chitarile suna ca si cum ar fi o combinatie intre The Cure si Fleetwood Mac, synth –urile zboara intre stiluri aparent fara nici o legatura intre ele, iar elementele psyhadelice zburda si ele lejer printre piese. Dincolo de toate, frumusetea acestui disc consta in faptul ca este imprevizibil, nu merge dupa reguli bine stabilite.
Asteptari: Binecunoscut in mediile underground care au urmarit intr-un fel sau altul fenomenul Animal Collective, Ariel Pink este un muzician de 32 de ani din Los Angeles care pana la aparitia acestui disc si-aincercat norocul printr.o sumedenie de inregistrari facute in „laboratorul“ sau de acasa. Before Today este primul disc “major”care a aparut la celebra casa 4AD.
Rezultat: Nu doar sound-ul propriu – zis suna mai bine (orice s-ar spune, intotdeauna se simte diferenta intre un studio de inregistrari si orice altceva) ci si compozitiile americanului au prins culoare. Aparent, „tema“ americanului se situeaza in zona de redare a feeling-ului anilor 80. Dar spre deosebire de marea majoritate a acelora care navigheaza in aceleasi ape, Ariel Pink (impreuna cu trupa sa) reuseste sa evite orice fel de sablon. Drept urmare, a inventat un disc cat se poate de solid, cu 12 piese in care plictiseala nu-si gaseste locul pentru nici macar o secunda, un album de exceptie, care fara indoiala il plaseaza in Liga Campionilor.
Se prea poate ca unii sa fi auzit deja single-ul Round and round. Fara cuvinte prea mari, piesa e una din cele mai interesante creatii muzicale din ultima vreme, din mai multe motive. Pentru inceput, ar fi acela ca are o constructie foarte putin folosita in zilele noastre.Apoi, ar fi ca pe alocuri seamana cu 10 CC sau chiar Sade (in special pe linia bas-ului). Se prea poate ca „interesant“ sa fie sinonim cu „neasteptat“, in acest context. Nimeni nu neaga: e un fel de retro, dar mult diferit de restul creatiilor din domeniu. Printre momentele de reala savoare se numara si Menopause man, care aduce nitel a Billie Jean –ul lui Michael Jackson pe partea de bass, dar insufla si un feeling de Doors pe alocuri.  Adevarata savoare a acestui disc nu sta in melodicitatea pieselor, ci in felul absolut uimitor in care sunt combinate piesele. Hot Body Rub, aduce putin a zilele de glorie ale lui David Bowie este un start care exprima caracterul experimental al discului. Printre bunataturile prezente aici se numara si un superb garage – rock din anii 60 (Bright Lit Blue Skies), dar si surf – pop – ul a la Beach Boys (L estat). Primele secunde ale piesei Fright Night iti dau impresia ca din difuzoare se pregateasca sa rasune Part Time Lover – ul lui Stevie Wonder. Beverly Kills nu duce lipsa de doze serioase de magie: in unele momente ai impresia ca asisti la muzichia de genul „Kids”- ul din visteria MGMT iar in altele te surprinde un aer de Miami Vice. Nu lipsesc nici episoadele mai zgomotoase, in Butt House Blondes existand  influente heavy sau alternative, spectrul sonor fiind pe alocuri undeva intre Nirvana sau chiar Sonic Youth. Fiecare piesa de aici pare atat de slefuita incat cu greu ar suporta ideea unor remixuri. Unica piesa care „schioapata“ este Revolution’s a lie, care desi navigheaza in era Public Image Limited, sufera la capitolul originalitate.
Discul Before today este o excursie in lumea bantuita de fantome ale lui Ariel Pink care dincolo de toate demonstreaza faptul ca atunci cand cineva nu tine neaparat sa compuna pe un anumit trend, rezultatele pot fi surprinzatoare. Before Today merita ascultat de mai multe ori pentru melomanii care nu se omoara neaparat dupa etichete.
Cert este ca pe alocuri chitarile suna ca si cum ar fi o combinatie intre The Cure si Fleetwood Mac, synth –urile zboara intre stiluri aparent fara nici o legatura intre ele, iar elementele psyhadelice zburda si ele lejer printre piese. Dincolo de toate, frumusetea acestui disc consta in faptul ca este imprevizibil, nu merge dupa reguli bine stabilite.
Recomandari: Before Today e musai de ascultat pentru toti aceia care inca mai cred ca arta nu s-a evaporat complet din creatiile muzicale ale zilelor noastre.

Drake, nimic spectaculos

Desi e hip -hop, discul de debut al lui Drake e greu de digerat pentru oricine a auzit vreodata in viata un Run DMC, Wu Tang Klan, De la Soul sau Public Enemy. Habar n-am care e motivul pentru care numele lui Drake este asociat de multa lume ca fiind unul din cele mai promitatoare nume ale hip –hop – ului actual. Probabil o buna parte din „faima” de care se bucura este intretinuta de faptul ca omul are „pile” serioase in lumea muzicala a hip – hop – ului, unde lucrurile se misca si datorita acestui mic amanunt. Muzical Thank me later este cat se poate de inspid si inodor, iar faptul ca Drake are un „flow” cat se poate de corect nu e nici pe departe un motiv pentru ca acest disc sa fie unul cu adevarat „rasarit” in rap.
Asteptari: Dupa ce si-a facut un nume strasnic in Canada ca si actor in seriale TV, Drake , un tanar muzician in varsta de 23 de ani a decis ca e momentul sa isi incerce norocul si-n muzica, albumul lui de debut Thank me later fiind unul extrem de apreciat in topurile de peste Ocean, unde a intrat pe prima pozitie a topului Billboard din Statele Unite ale Americii.
Rezultat: Greu digerabil pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Run DMC, Wu Tang Klan sau macar Public Enemy. Probabil poate fi digerat mai usor de catre consumatorii de pop, dar cu siguranta nu e un disc care sa merite vreun efort pentru a intra in posesia acestuia.
Discul are parte de o serie lunga de colaboratori, unii din ei cunoscuti doar in cercurile acelora care poarta blugii largi si sepcile intoarse, dar care adauga un oarecare “plus”. Prima piesa a discului este un featuring cu Alicia Keys numit Fireworks care se inscrie pe linia beat-urilor atat-de-familiare peste Ocean, o poveste destul de “slow” care nu anunta nimic spectaculos, chiar daca nu e tocmai de lepadat. Ritmurile midtempo pun stapanire si pe piesa urmatoare numita Karaoke in care tanarul rapper nu reuseste sa fie deloc original. Primele semne de oarecare redresare isi fac prezenta in piesa The Resistance care beneficieaza de un negativ situat undeva la mijlocul dintre hip hop si r and b, plictisior pe alocuri dar care e nitel mai reusit decat piesele de inceput. Pentru orice om cu scaun la cap faptul ca Over e considerat una din cele mai bune piese ale acestui disc poate provoca un mister total. Si asta pentru ca in afara unor efecte destul de “obosite” la capitolul sunet mare lucru nu se intampla. O buna parte a pieselor incluse pe acest album discografic reusesc sa se auto – includa in sertarul melodiilor plictisitoare, printre acestea numarandu-se Show me a good time, Shut It Down sau Unforgettable. Unicul moment care iese din seria de piese midtempo care seamana intre ele ca doua picaturi de apa este Fancy, in care colaboratorii canadianului reusesc sa impregneze un aer de club intregii constructii. Una din alte piese care a devenit un hit la radiourile de peste Ocean, Find your love nu reuseste nici macar pentru cateva secunde sa fie interesanta fiind „ucisa” de „hey hey hey”-urile constante care efectiv distrug eventuala poveste care ar putea rasari de aici.
Habar n-am care e motivul pentru care numele lui Drake este asociat de multa lume ca fiind unul din cele mai promitatoare nume ale hip –hop – ului actual. Probabil o buna parte din „faima” de care se bucura este intretinuta de faptul ca omul are „pile” serioase in lumea muzicala a hip – hop – ului, unde lucrurile se misca si datorita acestui mic amanunt. Muzical Thank me later este cat se poate de inspid si inodor, iar faptul ca Drake are un „flow” cat se poate de corect nu e nici pe departe un motiv pentru ca acest disc sa fie unul cu adevarat „rasarit” in rap.
Recomandari: Pentru amatorii de auto – tune si cei carora le place sa posede lucruri made in America, indiferent de calitate.

Disco suta la suta: Scissor Sisters

Night Work este fara indoiala o realizare de exceptie pentru cei care au prins epoca adevarata a “disco”-ului si vremurile in care compozitiile aveau substanta. Include arome de Human League, Devo, Pet Shop Boys, Bronski Beat iar lista poate continua cu enumerarea numelor care au facut istorie in anii considerati de multi “de aur” ai muzicii. Gratie producatorului Stuart Price acest disc seamana intr-o mai mica sau mai mare masura cu creatii Kylie Minogue, Madonna, New Order. Este o mostra de muzica “pop” ce include distractie nocturna. Fie ea in dormitor sau  pe ringul de dans.
Asteptari: Americanii de la Scissor Sisters au descoperit o reteta de succes in care au amestecat in parti egale disco, glam rock si pop. Un amalgam destul de ciudat pentru trupele din zilele noastre, dar care le-a asigurat intotdeauna un “culoar” aparte. Night Works este cel de-al treilea material discografic din visteria trupei.
Rezultat: Chiar daca si pana acum influentele disco si Hi NRG au fost resimtite pe deplin in creatiile celor de la Scissor Sisters, Night Works straluceste de la distanta. Are parte de un numar nesimtit de mare de slagare, duce lipsa la capitolul balade, e soundtrack-ul ideal pentru Saturday Night Fever, o bijuterie muzicala. 
Piesa care da titlul discului si incepe calatoria in lumea globurilor multi-colorate din discotecile de odinioara este una cu “mult carlig” si reuseste sa fie adorabila chiar de la prima auditie. Chiar daca titlul de Sex and violence este unul din repertoriul celor de la The Exploited (legendara trupa pe care unii au avut ocazia s-o vada la o aruncatura de bat de Timisoara, la Rock la Mures), piesa cu pricina nu e defel punk. Mai degraba e o incrucisare intre Bronski Beat, Pet Shop Boys si Soft Cell, cu o voce a la Chris Isaak (Wicked Game), iar rezultatul este unul naucitor, care va fi fara indoiala apreciat asa cum se cuvine de cei care au prins synth – pop – ul anilor 80. Un alt diamant sonor al acestei colectii de cantece scrise cu maiestrie e Skin tight, care porneste de parca ar fi Alphaville dar se metamorfozeaza in epoca Prince si este o adevarata mostra de compozitie realizata cu mult bun – gust. Emotiile din era Giorgio Moroder si chiar si Man without Hats rabufnesc in profunzime in piesa numita Shin like cat, melodia fiind una care cu siguranta evoca amintiri din epoca muzicii disco acelora care au trait acele vremuri nu doar prin intermediul documentarelor. Single-ul Fire with fire porneste ca o balada imbibata cu pian – ceva ca si cum ar fi din repertoriul lui Robbie Williams – dar devine pe parcurs un hit destinat radiourilor care impartaseste acelasi ADN muzical ca si Human-ul celor de la The Killers, asemanare partial explicabila si prin faptul ca ambele piese au fost produse de Stuart Price. Any wich way este una din cele mai promitatoare piese de pe acest disc, fiind un mix intre Donna Summer si orice piesa funk a anilor 80, dementiala de-a dreptul. Din pacate nici acest disc nu scapa de mania “gostilor” care isi fac aparitia pentru a mai “convinge” niscaiva posibili cumparatori ca e cazul sa intre in posesia lui. De data aceasta cel care a fost cooptat pentru aceasta sarcina este Sir Ian MacCallen, actorul din Lord of the Rings, iar piesa Invisible light este o combinatie pe alocuri reusita intre BeeGees si David Bowie, directie care in cazul in care va fi urmata pe viitor va aduce un plus de originalitate americanilor care au facut furori in lumea intreaga cu I don t feel like dancing.
Night Work este fara indoiala o realizare de exceptie pentru cei care au prins epoca adevarata a “disco”-ului si vremurile in care compozitiile aveau substanta. Include arome de Human League, Devo (in special in piesa Running out), Frankie goes to Hollywood, Gary Numan iar lista poate continua cu enumerarea numelor care au facut istorie in anii considerati de multi “de aur” ai muzicii. Gratie producatorului Stuart Price acest disc seamana intr-o mai mica sau mai mare masura cu creatii Kylie Minogue, Madonna, New Order. Este o mostra de muzica “pop” ce include distractie in cea mai pura forma, nealterata, fie ea in dormitor sau  pe ringul de dans. Daca pana acum succesul trupei s-a manifestat mai mult in Europa, e posibil ca acest disc sa ii aseze in randul superstar-urilor si peste Ocean, lucru pe care oamenii il merita pe deplin.
Recomandari: Pentru acei care stiu sa faca diferenta intre disco si muzica electronica, Night Works e musai de ascultat/cumparat. Poate fi mai mult decat placut si pentru cei care au iubit muzica anilor 80 in orice forma a ei dar si pentru cei plictisiti de pop – ul repetitiv pana la exasperare din topurile actuale.

Marc Almond, un nebun simpatic

In zilele noastre, trebuie sa ai un curaj nebun sa scoti un album variete. Numele acestui nebun e Marc Almond. Desi poate fi inclus in pop, albumul acesta e total atipic, un manifest al unui artist care inoata impotriva curentului si reuseste sa surprinda la fiecare aparitie. Indiferent ca te cucereste sau nu, discul acesta reprezinta un strigat de lupta impotriva globalizarii stilurilor muzicale. E un album sexy, romantic, vesel si trist. Demential, carevasazica....
Asteptari: Devenit faimos in anii 80 drept jumatatea cantatoare a trupei Soft Cell (care a vandut peste 30 de milioane de discuri), Marc Almond este un muzician care si-a urmat intotdeauna drumul propriu. Anul trecut, artistul a realizat un disc de cover-uri rusesti dupa Vladimir Kozin, iar Variete este primul sau disc cu compozitii proprii de la Open all night incoace, aparut in 1999.
Rezultat: Variete e un disc deosebit, din mai multe puncte de vedere, unul din acele materiale discografice care nu au cum sa te lase rece, indiferent daca agreezi sau nu stilul vocal al solistului.
Inca de la primele acorduri ale piesei Bread and Circus urechea este efectiv coplesita de tonalitatea deosebita a fostului solist al trupei Soft Cell. Piesa ce cuprinde o sumedenie de viori extraordinar aranjate in context pare parca scoasa dintr-un film de Kusturica, avand o originalitate aparte. E paine si circ, dar nu din categoria entertainment-ului care se poarta pe la noi. Categoric, e genul acela de start care anunta multe surprize pe parcurs, care nu contenesc sa apara una cate una.
Primul single extras din acest disc, Nijinsky Heart are o magie aparte inca de la primele acorduri si nu duce lipsa de cliseele atat – de – apreciate din visteria solistului, cu ruperi de ritmuri absolut fabuloase. Baladele au un rol aparte in aceasta excursie pe taramul varietatilor muzicale, una din acestea, The Exhibitionist reusind sa transmita emotii intense, greu de descris in cuvinte. Fanii Soft Cell vor avea surpriza sa constate oarecare similitudini intre The Trials of Eyeliner si hitul mai vechi al formatiei, Where the Heart Is. Tot la capitolul balade, dar cu siguranta la momentele „de neratat” se numara Lavender si Sandboy, unde vocea solistului este cat se poate de vulnerabila si exprima o explozie de feeling-uri. Buna – dispozitie se reinstaureaza cat se poate de pregnant in cadrul piesei Soho so long, care reprezinta un alt moment de cumpana al acestei aparitii.
Piesa care da titlul albumului e un exemplu elocvent de variete, cu momente de comedie si performance muzical. In schimb Cabaret Clown emana o atmosfera melodramatica care aminteste stilistic de psychadelic-ul anilor 60 iar atunci cand asculti My Madness and I parca te astepti sa fii invadat de printi si printese. Printre piesele care reusesc sa impresioneze din prima se numara si Swan Song. Cantecul lebedei are o atmosfera deosebita si e o piesa miscatoare. Si totusi sfaristul nu-i aici. Piesa care incheie acest album deosebit din toate punctele de vedere este Sin Song, al carei final este naucitor si terifiant in acelasi timp.
Desigur Marc Almond trebuie sa aibe un curaj nebun sa scoata asa un album intr-o piata dominata de electro – parodii, folk indoielnic sau rap imbibat puternic cu accente de ring de dans. Desi poate fi inclus in pop, albumul acesta e total atipic, un manifest al unui artist care inoata impotriva curentului si reuseste sa surprinda la fiecare aparitie. Indiferent ca te cucereste sau nu, discul acesta reprezinta un strigat de lupta impotriva globalizarii stilurilor muzicale. E un album sexy, romantic, vesel si trist. Demential, carevasazica….
Recomandari: Mi-ar place sa cred ca cele 16 piese ale lui Marc Almond pot fi ascultate de oricine, indiferent de cultura sau preferinte. Si totusi, in cazul in care nu aveti rabdarea de a asculta profund 16 piese una dupa alta, nu m-as risca sa vi-l recomand. E o auditie putintel greoaie la-nceput, dar care pe parcurs te rasplateste pe deplin.

Eminem, back to roorts

A fost o vreme in care Eminem a facut legea in rap. Drept urmare a vandut vreo 80 de milioane de discuri, a castigat tot ce se putea in domeniu si era cat se poate de cool. Dupa o pauza in care concurenta n-a stat deoparte, anul trecut domnul rapper a revenit cu Relapse, care a primit si el un Grammy. Acum Eminem a scos un nou disc de No.1 in top: Recovery. Merita ascultat? Doar pentru cei care dintr-un motiv sau altul vor sa se puna la curent cu slang-ul american. Sau pentru cei cu postere Eminem pe pereti. De ocolit pentru restul lumii.
Asteptari: Daca faceti cumva parte din categoria oamenilor care n-au auzit inca de Eminem, acesta e un rapper care a vandut peste 80 de milioane de discuri, a castigat cateva premii Grammy si a cam intrat in posesia tuturor distinctiilor pe care un muzician din aceasta breasla le poate visa. Anul trecut, domnul a incercat un comeback cu Relapse (disc care a castigat si el un Grammy), iar acum Recovery a intrat direct pe locul unu in topul din Marea Britanie.
Rezultat: Dubios per ansamblu, desi fara indoiala si acest album va face furori in randul amatorilor de rap si pop. Eminem a stiut intotdeauna sa gaseasca calea de mijloc intre cele doua orientari muzicale iar acest fapt l-a ajutat sa fie mereu pe buzele acelora care gusta asemenea chestiuni. Unul din lucrurile surprinzatoare reiese din textele discului, in special pe piesa Talking to myself. Dupa ce in trecut Eminem a facut misto in mod constant de altii, de aceasta data omul isi recunoaste “mea culpa” si se pune el la microscop. Cindarella Man beneficieaza de o constructie sonora care aminteste oarecum de Candyman-ul Christinei Aguilera. La capitolul surprize nu neaparat placute se numara si includerea unui sample din Haddaway si What is love in piesa rebotezata No Love. Alaturi de Eminem se afla Lil Wayne, iar cei doi reusesc sa macelareasca efectiv piesa originala. Si mai ciudat este un sample din Black Sabbath in piesa Going through changes. Seria de super – vedete chemate in ajutorul lui Eminem o include si pe Rihanna care isi face aparitia in Love the way you lie, in care printre altele aflam ca domnul rapper este un Superman. Iar “ea”, evident Louis Lane. Per ansamblu, flow-ul lui Eminem este acelasi ca la inceputuri iar debitul sau verbal ar trebui sa-I dea pe spate pe cei care gusta un asemenea entertainment. Exista trei feluri de rap: cel fara rime si melodie, cel fara melodie si cel european care are de toate. Eminem s-a situat intotdeauna in categoria din mijloc si chiar daca Recovery e mult mai incolor decat The Marshall Matters LP, cu siguranta isi va gasi locul in preferintele acelora care iubesc rap-ul comercial.
Recomandari: Pentru pasionatii de rap comercial si cei care vor sa invete slang-ul american. Inutil pentru toti ceilalti.