3 iun. 2010

Pendulum, mai slab decat prevede STAS-ul

Intregul disc pare a fi unul din categoria acelora pe care le are un DJ in mapa pentru a incalzi atmosfera unei petreceri. E un album repetitiv, fara imaginatie si fara nici o urma de creatitivitate, chiar mai slab decat realizarile precedente ale celor de la Pendulum. Recomandari: Doar pentru oamenii care efectiv s-au indragostit iremediabil de unul din membrii trupei si au o obsesie care nu poate fi tratata medical. Amatorii de drum and bass si rock au – slava Domnului – de unde alege orice altceva.
Asteptari: Pendulum e una din acele trupe care atunci cand le asculti acasa nu spune nimic. Se prea poate ca unicul moment magic al lor sa fi fost piesa Tarantula. Immersion mentine amestecul de rock si drum and bass, din categoria “for the kids”
Rezultat: Cei care au avut ocazia sa-I vada live – printre care se numara si sibsemnatul – stiu ca intreaga “magie” a celor de la Pendulum se degaja atunci cand oamenii acestia canta in fata a mii de oameni la diverse festivaluri. In momentul in care ii asculti acasa, muzichia lor pare nepermis de repetitiva si fara originalitate. Chestiuni care se fac simtite din plin si la acest al treilea album., Salt in the wound este o piesa de aproape sapte minute lungime in care parca totul este static. Single-ul Watercolour nu aduce nici el nimic nou sub soare, in afara unei prestatii vocale destul de decente a solistului Rob Swire. Chiar daca pe piesa Immunize apare ca si invitat (si co-producator), Liam Howlett de la The Prodigy, acest lucru nu schimba foarte tare datele problemei: avem de-a face cu aceeasi constructie searbada si repetitiva. Marea problema a acestui album nu sta de fapt in ideea ca stilul acesta nu e unul interesant. Ci in faptul ca ideile acestea au fost abordate de foarte multe ori in ultima vreme si nu aduce nimic nou. Unul din momentele care reuseste sa scoata acest disc din eticheta de “previzibil” este colaborarea cu suedezii de la In Flames pe piesa Self vs Self. Toate bune si frumoase, pana cand pe fir nu intra si percutia, care ne readuce la stilul atat de cunoscut al celor de la Pendulum. Fara indoiala cea mai surprinzatoare aparitie ca si invitati pe acest disc o are Steven Wilson din Porcupine Tree. Piesa The Fountain este insa la fel de neoriginala ca si restul bucatelor sonore din acest album discografic. Chiar daca in piesa Crush oamenii incearca sa faca un mic pas in directia Papa Roach sau Linkin Park, nici de aceasta data rezultatul nu este unul convingator, astfel incat intregul disc pare a fi unul din categoria acelora pe care le are un DJ in mapa pentru a incalzi atmosfera unei petreceri. E un disc repetitiv, fara imaginatie si fara nici o urma de creatitivitate, chiar mai slab decat realizarile precdente ale celor de la Pendulum.
Recomandari: Doar pentru oamenii care efectiv s-au indragostit iremediabil de unul din membrii trupei si au o obsesie care nu poate fi tratata medical. Amatorii de drum and bass si rock au – slava Domnului – de unde alege orice altceva.

Roky Erickson, welcome back!

Exista momente in care un album nu poate fi judecat numai dupa muzica pe care o contine. In care si contextul e la fel de important. Pentru cei care nu stiu prea multe despre viata plina de peripetii a lui Roky, probabil discul e unul care poate fi trecut usor cu vederea. Dar atunci cand nu faci abstractie de faptul ca Roky a fost creatorul uneia din cele mai influente trupe de psyhadelic rock din lume, automat asculti muzica cu alte urechi. Iar atunci cand stii ca solistul a stat ani de zile in locuri unde nu-ti doresti sa se interneze nici dusmanii, piesele capata si mai multa importanta.
Asteptari: Nu a vandut zeci de milioane de discuri si nici nu se poate lauda cu premii Grammy. Cu toate acestea, Roky Erickson este o figura – cult a muzicii. Fondatorul trupei 13th floor Elevators (in care la un moment dat vroia sa cante si Janis Joplin) este considerat un pionier al genului psychadelic rock. De-a lungul anilor muzicianul a avut o serie de aventuri ca-n filme: a fost internat ani de zile in spitale de psihiatrie, a urlat in gura mare cum ca corpul sau ar fi fost invadat de extraterestri si cate si mai cate…..
Rezultat: Exista momente in care un album nu poate fi judecat numai dupa muzica pe care o contine. In care si contextul e la fel de important. Pentru cei care nu stiu prea multe despre viata plina de peripetii a lui Roky, probabil discul e unul care poate fi trecut usor cu vederea. Dar atunci cand nu faci abstractie de faptul ca Roky a fost creatorul uneia din cele mai influente trupe de psyhadelic rock din lume, automat asculti muzica cu alte urechi. Iar atunci cand stii ca solistul a stat ani de zile in locuri unde nu-ti doresti sa se interneze nici dusmanii, piesele capata si mai multa importanta.
Piesa de deschidere, Devotional Number One e centrata in jurul unei chitari acustice si un text in care solistul canta absolut previzibil despre Dumnezeu, dar si despre ciuperci halucinogene…. Ain’t Blues Too Sad suna a orice piesa pe care o auzi intr-un program de country din Statele Unite ale Americii iar Bring Back the Past chiar are un feeling de parca ar fi vreo piesa veche de-a celor de la R.E.M.  Multe piese suna incredibil de linistit. Forever e parca o piesa scrisa special pentru dansul mirilor la o nunta din S.U.A. iar Think of as one e din aceeasi categorie de piese slowly. Reminescente ale garage – rock – ului se regasesc doar in melodia John Lawmann, care aduce a ceea ce canta celebra trupa 13th floor elevators pe vremuri. Piesa care da titlul albumului este incarcata de melancolie, la fel ca multe din cele 12 piese.
Per ansamblu, e un disc plin de tristete si speranta, dar totodata o celebrare a talentului unic al lui Rocky. E o muzica simpla si totusi magica, exact ceea ce trebuie unui disc pentru a iesi din mediocritate. Muzica lui a influentat o sumedenie de artisti contemporani ca R.E.M. Kasabian sau Primal Scream.
Recomandari: Un disc delicios pentru amatorii de Johnny Cash si muzica americana traditionala. De ascultat cu precautie de catre amatorii de pop, nu e deloc un material facil!

Ce poate iesi dintr-o combinatie de reggae cu hip hop?

Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Asteptari: Alaturarea unui nume “valabil” din zona hip – hop – ului american, Nas cu cel mai tanar dintre baietii lui Bob Marley, Damian are toate premizele unei colaborari de succes, avand in vedere ca fuziunea dintre muzica hip – hop, reggae si influentele africane pare interesanta la prima vedere. E drept, s-a mai “marsat” de multe ori pe aceasta combinatie de stiluri, dar pare-se e prima data cand doi artisti din aceste “felii” realizeaza un album cap – coada impreuna.
Rezultat: Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru.
Debutul e promitator din cale afara: As we enter curge fara cusur iar reggae-ul face casa buna cu hip – hop – ul. Poate succesul acestei melodii consta si in faptul ca Africa e mai putin prezenta aici. E un funk frumusel, ceva care iti aduce aminte de House of Pain, Delinquent Habits sau Cypress Hill –ul de pe vremuri, un start cat se poate de dinamic.  Din pacate, dupa auditia intregului album realizezi ca e un start cat se poate de fals, restul acestuia fiind complet diferit. Si iti mai dai seama ca piesa de inceput e singura in care cei doi artisti chiar colaboreaza. Evident, si-n restul de 12 piese oamenii canta impreuna, dar parca fiecare e „pe cont propriu”, in lumea lui, fara a incerca o linie comuna. Pe ici pe colo, Distant Relatives ofera si momente placute urechii. Cum ar fi in Afrika Wake up care are parte de niste momente geniale de jam – session a la Santana spre finalul ei sau Count your blessings, care reuseste sa-ti tina atentia sporita. Dealtfel, in general majoritatea pieselor se inscriu in categoria celor bunicele, nedaranjante pentru ureche, dar departe de a categoria aceea care atrage atentia asupra sa. Patience e punctul slab al discului. Asta ca sa fiu moderat, caci as putea spune ca aceasta coboara nepermis de mult sub limita suportabilitatii. OK, recunosc ca supararea vine din faptul ca am avut ocazia sa ascult originalul acestei piese, in interpretarea celor de la Amadou & Miriam. Care e un superb electro – pop – african numit Sabali. Iar varainta aceasta e stricata complet de Nas, macelarita chiar. E ca si cum B.U.G. Mafia s-ar apuca de cantat peste Gica Petrescu. O alta melodie de aici e cat se poate de aproape de categoria „de remarcat”. E vorba de My Generation, care – stati linistiti – nu e un cover dupa The Who. Piesa are un cor de copii frumusel, un ritm cat se poate de promitator si un „flow” vocal de nota zece. Insa e stricata de invitatul special al acesteia, raperul Lil Wayne care efectiv da cu bata-n balta prin stilul sau „gangsteresc” de a rosti cuvintele. Remarcabil e si  Land of Promise in care apare si vocea regretatului muzician de reggae Dennis Brown. 
Combinatia sonora realizata de „rudele indepartate“ e una care are momente bune si proaste. Se prea poate ca „hibele” acestui disc sa aibe si o doza de prejudecata. Care vine din CV-ul muzicienilor care l-au creat.  La urma urmei nu e defel o catastrofa, e un disc bunicel. Doar ca de la Nas si Damian Marley as fi asteptat ceva mai mult. Care sa ma faca sa exclam Waw! Nu se intampla asa. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Recomandari: Pentru cei care adora sa asculte franturi de reggae, hip – hop si muzica africana amestecate pe alocuri cu bun gust.

Tracey, o ce voce minunata

Love and its opposite e un disc care emana emotii la foc automat si abordeaza dintr-o perspectiva matura complexitatea vietii. Superba voce – plangacioasa pe alocuri - a solistei este pastrata la loc de cinste, „in fata“ cum s-ar spune in termeni muzicali. Din pacate exista si un revers al medaliei: majoritatea discului are parte de o instrumentatie cat se poate de simpluta, care da impresia ca e doar un pretext pentru texte. Care o fi opusul dragostei? Ura e un raspuns mult prea facil....
Asteptari: Daca numele de Everything But The Girl nu va spune nimic, nu-i bai. Dar daca n-ati auzit niciodata o melodie in a carei refren o voce unica repeta onsesiv „ And I miss you / Like the deserts miss the rain“, atunci s-ar putea sa aveti o problema. Poate n-ati iesit din casa in ultimii 20 de ani sau ati trait pe alta planeta. Tracey Thorn, jumatatea feminina a EBTG se poate mandri cu o voce pe care o recunosti dintr-o mie. Iar acesta este cel de-al treilea album solo.
Rezultat: Love and its opposite e un disc care emana emotii la foc automat si abordeaza dintr-o perspectiva matura complexitatea vietii. Pot parea cuvinte mari, dar sunt perfect justificate. Superba voce – plangacioasa pe alocuri – a solistei este pastrata la loc de cinste, „in fata“ cum s-ar spune in termeni muzicali. Din pacate exista si un revers al medaliei: majoritatea discului are parte de o instrumentatie cat se poate de simpluta, care da impresia ca e doar un pretext pentru texte.  Nu e nevoie sa fii absolvent de Barkley ca sa-ti dai seama ca tema abordata e midlife crisis. Criza varstei mijlocii, care transpira si din sugestiva coperta a discului. Cat despre titlu, si acesta e genial ales. Unul care indeamna la dezbateri. Care o fi opusul dragostei? Ura e un raspuns mult prea facil….
Minusul datorat orchestratiei face ca discul sa fie orientat mai spre sufletele celor curiosi de easy listening, decat de superbele combinatii electro – pop din era EBTG. 
Pe langa concept, absolut genial este si debutul discului. Primele cuvinte ale solistei sunt „Who s next?”. Dupa care se revarsa din difuzoare „Oh The Divorces”. Imediat ce ajungi la piesa a doua, ti-e foarte clar ca tematica acestui disc nu e din categoria „la mare, fetitele sunt goale”. Rochia de mireasa evocata in Long White Dress, poate avea si o semnificatie aparte, avand in vedere ca Tracey s-a maritat anul trecut cu fostul ei coleg de trupa, Ben Watt. Muzical poate fi orice din seria „slowly“. Chiar si o balada country. Pe plan instrumental Hormones iese nitel din monotonie iar punctul in care albumul ajunge la piesa Why does the wind este acela in care – bang! – parca parca se apropie de Everything but the Girl. Si You are a lover are darul de a te vraji instantaneu, si te face pe moment sa nu observi „ambalajul” sonor extrem de saracacios al acesteia. Iar atunci cand asculti cu urechile ciulite Singles Bar, ei bine, parca devii pentru o secunda mai fericit stiind ca nu trebuie sa-ti cauti jumatatea prin barurile in care toata lumea cauta acelasi lucru. Come on home to me este un cover dupa piesa cu acelasi nume de Lee Hazelwood. Nu numai inceputul acestui disc e genial, ci si sfarsitul. Swimmimg e unica piesa care iese din melancolia „middle – age” beneficiind de o caldura aparte si anihiland marea de tristete revarsata anterior.
Punctele tari ale acestui disc sunt textele si conceptul. Categoric, acestea sunt dublate de exceptionala voce plangacioasa pe alocuri a solistei. Minus: orchestratia. Prea folk, prea linistita, prea liniara. Tracey Thorn a trecut printr-o transformare radicala. Daca mai demult era focusata pe viata de club acum ataca viata de familie. Daca mai demult incerca sa scoata copiii la dans acum ea ne descrie cum trebuie culcati copii seara….Love and its opposite e un disc foarte misto pentru cei care au curiozitatea sa descifreze versurile si intelesurile lor complexe.
Recomandari: De ascultat duminica dupa – amiaza, dupa cafeluta si neaparat cu un trabuc langa. De evitat dupa o cearta cu persoana iubita sau pentru cei afectati psihic prea mult de criza. E un disc care are sensuri profunde, deci se recomanda ascultarea lui cu un dictionar englez – roman la indemana.

Ligabue, un fel de Bruce Springsteen made in Italy

Asteptari: Pentru aceia care nu sunt familiarizati cu muzica italiana contemporana, trebuie sa evidentiez faptul ca Ligabue e un fel de Bruce Springsteen al acestei tari, un rocker care are un succes deosebit prin compozitii clasice din felia rock. Albumul acesta vine la cinci ani de pauza dupa precedentul Nome e Cognome. Rezultat: Noul sau album nu se abate defel de la asteptari, fiind un “deja – vu” care cu siguranta nu ii va dezamagi pe aceia care aprecieaza rock-ul de factura clasica. Desi o buna parte din compozitii nu reusesc sa tulbure prea mult apele din punctul de vedere al inovativitatii iar instrumentatiile sunt si ele pe un calapod cat se poate de clasic, melodiile italianului au ceva aparte care le fac sa iasa in evidenta.