Prin definiție, world – music cuprinde stiluri tradiționale și amestecuri în care cutumele se întrepătrund, iar explozia de apariții discografice din ultima vreme face ca trierea adevăratelor valori în această branșă să fie cât se poate de dificilă. Albumul de debut al artistului care-și spune simplu Hagan este o mostră mișto de world – music în care sunt amestecate o serie de influențe africane cu ritmuri electronice britanice, un hibrid de house, UK Bass, jazz și muzică din Ghana care te unge pe suflet de la prima audiție.
„Pescarii ies pe mare dimineața devreme pentru a-și prinde peștii. Dimineața devreme este liniștită; nu se aude niciun zgomot, iar atunci când ies pe mare nu există nimic care să contribuie la distragerea atenției. Pe parcursul zilei, marea vine cu o serie de condiții de navigație care simbolizează fluiditatea genului muzicii mele“, spune artistul ghanez stabilit la Londra, în comunicatul de presă al acestui disc.
Rămânând la etichete, o bună parte din cele 11 piese ale acestui debut are și un iz de amapiano. Adică stilul acela muzical apărut în Africa de Sud cu câțiva ani în urmă bazat pe sintetizatoare percutante susținute de percuții africane și bass așijderea. Per ansamblu, Textures este o declarație de dragoste pentru muzica tradițională africană realizată cu ajutorul sound-urilor folosite en – gros mai ales în muzica britanică care te surprinde cu un melanj de aranjamente estetice. Pe parcursul albumului își fac apariția o serie de colaboratori printre care se numără și Bryte (la Welcome to Ghana), artistul care a realizat cu câțiva ani o piesă care a fost folosită de cei de la Samsung într-o reclamă cât se poate de celebră, iar printre atu-urile pentru care Hagan merită plecăciuni este și abilitatea sa de a fabrica melodii pline de tensiune. „Sisse Ntweny“ are un început care te duce cu gândul la creațiile celor de la The Prodigy și muzica house tribală iar melodia care dă titlul acestui album conține câteva incursiuni în jazz cum rar ți-e dat să auzi pe un asemenea disc în care o sumedenie de influențe stilistice se regăsesc într-o armonie perfectă.
Toate melodiile au darul de a satisface atât amatorii de muzică de dans cât și pe cei care apreciează sound-urile profunde, iar amestecul ăsta de imnurile populare din Ghana cu bass britanic și amopiano colorat și cu arome de jazz este de neratat!
De dragul preciziei e bine să menționez din start că ceea ce face Cserepes Károly – principalul vinovat pentru apariția acestui disc apărut la sfârșitul anului 2021 – poate fi inclus în ideea deloc nouă de a îmbărca melodii populare din arhive în straie moderne. E o rețetă pe care o încearcă mulți și deloc complicată la prima vedere. Ceea ce diferențiază însă chestiile astea incluse în world – music sunt ingredientele folosite. Care nu-s aceleași niciodată.
Vocile originale care sunt folosite pe piesele acestui disc sunt împrumutate din arhiva fundației Kallós Zoltán, din satul Răscruci (județul Cluj), care își propune conservarea tradițiilor populare transilvănene și transmiterea lor către generația tânără. Cea mai veche înregistrare care-și face apariția aici este din 1937 iar cea mai „nouă“ este din 1997, iar senzația de „special“ pe care o emană albumul este dată de faptul că peste originale este adăugat un jazzy electronica cu trompetă și saxofon care aparțin artiștilor maghiari Dódi Kárpáti și Béla Ágoston și germanul ui Armin Küpper.
Chiar dacă înregistrările provin dintr-o perioadă de timp care însumează multe decenii, per ansamblu discul ăsta sună al naibii de uniform, ceea ce se datorează faptului că aranjamentele noi s-au pliat la fix peste baza din arhivă care a fost folosită. Deci să nu rămâneți mirați dacă toate piesele de aici au un ton specific și un farmec aparte. Deloc întîmplător albumul ăsta poartă numele de muzică de noapte, fiindcă absolut fiecare sunet de aici te duce cu gândul la relaxare. Cireașa de pe tort este că oamenii ăștia nu adaugă nicio schimbare în fundațiile pieselor originale ci le înglobează într-un mediu complet diferit.
Fiecare piesă din albumul Nachtmusik are o aromă diferită dar audiția întregului album este necesară pentru o experiență mișto. Se prea poate ca după această audiție să vă schimbați total percepția asupra muzicii populare maghiare din Transilvania, sau asupra combinațiilor de jazz bazate pe prelucrări arhaice. Cu siguranță, discul ăsta te ajută să evadezi într-un Univers paralel, deci dacă sunteți curioși de o excursie sonoră care are darul de a te decupla de la cotidian, știți ce trebuie făcut.
Vestea conform căreia zilnic pe platformele de streaming din întreaga lume se urcă nu mai puțin de 100.000 de trackuri noi a reușit să provoace pe bună dreptate valuri cât se poate de ample. Dincolo de noutăți suntem bombardați și de o serie de „reissues“, „remaster“-uri, „live“-uri și compilații, multe dintre acestea făcând parte din serialul „show me your money“. În Oceanul ăsta de „lost and found“ din când în când însă mai ai supriza să dai și peste chestii remarcabile, cum este și acest Branko Mataja - Over Fields And Mountains.
Branko s-a născut în 1923 undeva în Croația și după o serie de aventuri și joburi diverse a ajuns să se stabilească într-o suburbie din Los Angeles prin 1964 cîștigîndu-și existența din atelierul său de reparat chitări în care a experimentat diverse chestii. După moartea sa, care a avut loc în 2000, un colecționar de discuri din S.U.A. a cumpărat unul din cele două albume ale sale „Traditional and Folk Songs of Yugoslavia“ (apărut se spune…. prin 1973) cu șapte dolari dintr-un magazin…și a rămas înmărmurit. Povestea mai spune că cel de-al doilea disc al lui Branko Mataja a apărut undeva în anii 80 și a fost oferit ca și cadou doar celora care îi vizitau magazinul. Pe scurt, în 2022 casa de discuri americană Numero Uno a reușit să scoată în sfârșit așa cum se cuvine piesele artistului care nu s-a mai întors niciodată acasă în timpul vieții…
Discul ăsta a reușit să stârnească un viu interes și-n rândul melomanilor care nu-s neapărat cuceriți de muzica balcanică din zona noastră geografică. Folkul ăsta cântat într-un anume fel de artistul a cărui poveste e cât se poate de mișto este remarcabil datorită tonurilor de chitară care zboară în jurul difuzoarelor de parcă ar fi cântate în camera în care se face audiția. În plus, din loc în loc ai parte de arome misterioase, iar atmosfera de reverie este amplificată și de faptul că majoritatea pieselor par a fi fără nicio urmă de percuție.
Melodiile creează un ambient care te propulsează într-o altă dimenisune, iar printre eventualele influențe care se fac remarcate de către urechile cu discernământ ar fi niscaiva surf music sau chiar și bucățele de experimente sonore din categoria celora pe care le făcea odinioară Holger Czukay în celebra formație Can.Per ansamblu piesele sunt de o frumusețe sublimă și înfricoșătoare și conțin arome ambientale de blues american și mici tușe spre acorduri indiene și arabe. Desigur, multe dintre piese sunt cunoscute celor familiarizați cu piesele vechi din spațiul sârbesc, una dintre acestea fiind Tamo daleko, un cântec popular care a fost compus pe insula grecească Corfu, în 1916, pentru a comemora retragerea Armatei sârbe prin Albania în timpul Primului Război Mondial și care simbolizează speranța. Pe scurt,muzica lui Branko sună ca un amestec de sunete de pe coasta Mării Adriatice cu străzile Belgradului și soarele american din Los Angeles cu mici picături de krautrock. Dincolo de povești, albumul ăsta e unul din cele mai interesante reissues ale acestui an, deci e clar ce aveți de făcut.
Fiindcă trăim în nişte vremuri numite mai mult sau mai puţin şugubăţ „polittically correct“, atunci când în mass – media apare cuvântul „arab“, lucrurile tind să devină extrem de sensibile. Şi-n lumea muzicală, unde unul din exemplele cele mai elocvente a fost cel creat de primul single al grupului The Cure. Numit „Killing an arab“ şi inspirat dintr-un roman al lui Albert Camus, single-ul a avut parte de reacţii cât se poate de controversate, care au dus până acolo încât în unele concerte ale trupei, piesa să fie cântată cu titlul „Kissing an arab“.
Conform descrierii proprii, Acid Arab este un duet din Paris al cărui ţel este să amestece tot felul de muzici est – europene (din Nordul Africii, Liban, Egip, Turcia sau Mumbai) cu sunete elctronice, de la acid house la techno. De-a lungul vremurilor, nu puţini au fost care au pornit pe aceeaşi abordare şi în multe cazuri, rezultatele au fost mai mult sau mai puţin dubioase. Spre deosebire de multe abordări ale acestei „felii“ francezii care-şi spun Acid Arab reuşeşsc să iasă-n evidenţă cu abordări „fresh“ şi artificii sonore electronice izbutite presărate în momentele „cheie“. Multe din albumele astea care amestecă electronica cu muzica africană sunt „nebalansate“. Fie au prea multe efecte electronice, fie abundă în tradiţionalisme. Acid Arab reuşesc să păstreze balanţa exact la mijloc, astfel încât cele zece piese incluse aici sunt un real deliciu sonor atât pentru cei îndrăgostiţi de word – music cât şi pentru cei acaparaţi de acid şi techno. Este un album „sălbatic“, dacă e să ne luăm după recenzia făcută de revista britanică Mixmag, dar cât se poate de interesant, dacă e să îl raportăm la ceea ce se ascultă în zilele noastre.
Desigur, unul din motivele pentru care acest album sună cât se poate de „corect“ este faptul că la realizarea acestuia au contribuit o armată de artişti, cunoscuţi în lumea arabă. Printre care se numără Kenzi Bourras, Rizan Said, Cem Yıldız, A-WA şi alţii. Drept urmare, track-urile abundă în diversitate muzicală. Printre momentele de glorie ale discului se numără “Buzq Blues” (un mix demenţial de electronice cu groove-uri nord africane), „Le Disco“ sau “La Hafla“. Din fericire, discul nu este un mix de vest şi est ci cuprinde o gamă largă de crâmpeie din multe stiluri muzicale, în care putem aminti disco, rock, electro (de partea vestică) şi world – music din mai multe părţi ale Globului. În secolul nostru divizat în principal între est şi vest, albumul acesta creează o punte de legătură între cele două civilizaţii şi reuşeşte să înlăture declaraţiile politice, scoţând la suprafaţă magia muzicii. Din orice colţ geografic ar proveni ea.
Cel de-al patrulea material discografic al cântăreţei braziliene Ceu face parte din discurile acelea „nebunatice“, în care influenţele tradiţionale se împletesc cât se poate de fericit cu armoniile unor stiluri muzicale cât se poate de moderne din gama trip – hop, reggae sau chiar „electronice“. Fără îndoială, „ghiveciul“ acesta între tradiţional şi modern se regăseşte în destul de multe cazuri în zilele noastre, dar şarmul combinaţiei de faţă este asigurat de echipa de producători (printre care se numără şi clăparul Hervé Salters, cunoscut ca şi General Elektriks) şi de vocea inconfundabilă a artistei.
Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".
Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare.
Chiar dacă are numai 23 de anişori, solista franceză Jain a avut nevoie de nu mai puţin de şapte ani pentru a pune laolaltă cele zece piese care se regăsesc pe albumul ei de debut. Acest amănunt este unul primordial, căci varietatea de stiluri care se regăsesc în compoziţiile franţuzoaicei este una de invidiat, spectrul sonor evoluând de la pop la world music, bineînţeles cu o serie de arome dintr-o serie de alte etichete cum ar fi reaggae, hip hop sau chiar electronic music. Criticii muzicali din Franţa au primit cât se poate de pozitiv acest debut, albumul fiind nominalizat dealtfel şi la categoria Album révélation în cadrul Victoires De La Musique, eveniment care va avea loc în data de 12 februarie în capitala Franţei. Un alt amănunt care face ca melodiile de aici să conţină nişte arome cât se poate de speciale este faptul că în copilăria ei solista a trăit în mai multe ţări africane printre care se numără Dubai sau Congo.
Fiind influenţată şi de hip – hop – ul american din zilele noastre, solista nu se sfieşte să introducă şi bucăţele din acest gen. Desigur, din aşa un pedigree nu are cum să lipsească şi idei de reggae (Lil Mama sau You can blame on me) iar atunci când e vorba de piese mai acustice (All my days) solista poate fi comparată cu Lilly Allen .Dar, ni'el mai fresh. De mare efect e şi piesa Makeba, care are un aer de Fela Kuti updated in 2016. Din acest ghiveci nu lipsesc nici acorduri de indie – rock mai ales în So Paceful. Una peste alta, Jain reuşeşte să surpindă cu un disc care deşi are câte puţin din de toate, e surprinzător de bine închegat şi oferă o audiţie cât se poate de plăcută. Desigur, nu am menţionat nimic de Come şi Heads Up, două cântece care ar putea să-şi găsească locul în fruntea multor topuri de muzică pop din zilele noastre. Pe scurt, Jain e o surpriză mega – plăcută şi recomand audiţia acestui disc pentru toţi aceia care vor să asculte un pop de calitate, cum destul de rar ţi-e dat să auzi în zilele noastre. Zanaka e un ghiveci pop cu multe ingrediente care are o personalitate aparte.
Elveţian doar prin naştere (1960), dar get-beget francez prin restul – adică domiciliu, educaţie, respiraţie -, Erik Truffaz este un trompetist ce a fost călăuzit în lumea muzicii de către tatăl său, de asemenea muzician. Povesteşte că a descoperit universul jazz datorita lui Miles. Îşi electrifică trompeta încă de la 14 ani şi îi rasuceşte abil ecoul cu ajutorul unei pedale de efect wha-wha. Repetă intens, încearcă diferite formule şi urcă pe scena de la Montreux în 1987. Calea este larg deschisă noii stele a jazzului francez, care obţine multe premii, semnează o pleiadă de albume de mare răsunet şi trece marea cea mare încununat de succes. Cel mai nou album al francezului pe care melomanii au putut să-l vadă în 2012 la Festivalul de jazz de la Gărâna, când a cântat alături de Bugge Wesseltoft şi care a mai fost prezent şi-n vara anului trecut la Timişoara într-un concert extraordinar La Căpiţe, poartă numele de Doni Doni. Un nume ciudat la prima vedere, dar care are sens în momentul în care descoperim că una din vocile care-şi fac apariţia pe nu mai puţin de patru piese este Rokia Traoré. O solistă născută în Mali care a cântat şi la Glastonbury şi care cântă în limba bambara.
Deşi are cu puţin sub un minut jumate lungime, piesa de deschidere a acestui album, Comptine, zugrăveşte un tablou cât se poate de exact trompeta lui Truffaz fiind acompaniată de superba voce a solistei. Spre deosebire de alte „echipe“ care abordează jazz-ul în zilele noastre, sound-ul creat de Truffaz nu este ancorat într-un anumit stil anume. Deosebit de inventivă este piesa Kudu, unde kevboard-ul mânuit cu elegenţă de Benoît Corboz te duce cu gândul la armonii psychadelic rock sau Pacheco, unde muzicienii oferă o porţie superbă de jam session în care fiecare instrumentist îşi are un rol determinant în ecuaţia finală a compoziţiei. Desigur, Djiki'n şi cele două părţi ale compoziţiei „Doni Doni“ sunt momentele cele mai spectaculoase ale acestui disc, care are însă şi o altă cireaşă pe tort. E vorba de „Le complement du verbe“ o piesă realizată alături de celebrul rapper francez Oxmo Puccino (născut şi el în Mali, dealtfel), în care flow-ul hip hop se armonizează la fix cu trompeta magică a lui Truffaz. Doni doni poate fi o audiţie călduroasă pentru toate urechile înclinate să descopere magica trompetă a domnului Truffaz care din loc în loc se mulează la fix peste armonii de world – music şi chiar picături de hip – hop de calitate.
De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif. Cobzality este proiectul muzical fondat în 2012 de doi dintre foştii membri Sistem, Florin Romaşcu şi timişoreanul Robert Magheţi, cărora li s-a alăturat, ca solist vocal, Bianca Purcarea. Pentru realizarea discului, cei trei artişti au îmbinat instrumente tradiţionale precum cobza, caval, nai, fluiere şi taragot cu sound-uri moderne şi elemente ambientale.
Printre lucrurile care fac ca acest album să fie interesant este faptul că pe lângă piese arhicunoscute din folclor, există şi „bucăţi“ mai puţin „rulate“ (şi ştiute). Cum ar fi Mîndra de la Jiu, care e prezentă aici în două variante absolut memorabile. Desigur, dintr-un asemenea album nu avea cum să lipsească „De la căpâlna“, o melodie care a fost preluată de atâtea ori încât cred că nimeni nu mai ştie exact varianta originală. Printre altele piesa asta a fost inclusă ca sample de rapperul american Jay Z în piesa lui Murder To Excellence. Cobzality reuşeşte să îmbrace această compoziţie în straie cât se poate de inedite. O altă compoziţie care a fost adaptată în nşpe mii de variante este „Până cân nu te iubeam“. Una din variantele magice pe care mi-a fost dat să o aud la această piesă este aceea „furmizată“ de americanii de la Pink Martini, cu aportul solistei Storm Large. Revenind la Cobzality, îmi place faptul că oamenii aceştia acordă o importanţă deosebită atât filonului folcloric cât şi elementelor moderne. De fapt, acesta e şi unul din secretele pentru care Cobzality merită sincere felicitări: echilibrul perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism. Chiar şi „Aseară ţi-am luat“, o altă piesă arhicunoscută sună cât se poate de bine în versiunea lor, iar „Pamentu Caval“ este un alt exemplu de melodie care pur şi simplu îţi pică cu tronc de la prima audiţie graţie balansului perfect dintre orchestraţiile actuale şi porţiunile de instrumente tradiţionale atât de bine aşezate în compoziţie. Mi se pare surprinzător faptul că unele din melodiile cântate prin concerte în aceşti trei ani de Cobzality nu şi-au găsit loc pe acest album de debut.
Invariabil, vor exista voci care simt nevoia să explice diverse paralele între proiectul Cobzality şi Subcarpaţi. Există voci care chiar au sugerat un featuring între cele două proiecte. Din fericire – sau din păcate, după caz – colaborarea asta nu a avut încă loc. Deocamdată. Şi e mai bine aşa, căci Cobzality „umblă“ la folclorul românesc într-un mod mult mai natural şi subtil decât cei de la Subcarpaţi. E o abordare mai finuţă – dacă vreţi - fără prea multe E-uri şi ingrediente artificiale. Deşi e mult diferit faţă de „Cantofabule“ - le celor de la Phoenix, albumul ăsta merge pe o linie iniţiată de legendele rock-ului românesc, îmbrăcând versiunile originale ale pieselor într-un „dress – code“ de bun gust. Una peste alta, sfatul meu este să puneţi mâna pe acest album, fiindcă merită din plin. Faceţi-l cadou de sărbătorile de iarnă, fiindcă e mult mai mişto să asculţi varianta Căpâlna la gura sobei cu Cobzality, decât să rememorezi de mii de ori acelaşi Last Christmas sau tonele de „White Christmas“ care apar în fiecare an în preajma sărbătorilor de iarnă pe diverse compilaţii. Cobzality au reuşit să pătrundă cu acest disc în selecta categorie muzicală ce poartă eticheta de „world – music“, iar piesele de pe acest disc de debut emană prin fiecare por al lor, un sentiment de „good job“. Se prea poate ca abordarea propusă de ei să nu „prindă“ atât de bine la cei obişnuiţi cu music for the masses, dar cu siguranţă va bucura pe deplin urechile melomanilor adevăraţi.
