Se afișează postările cu eticheta Yazoo. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Yazoo. Afișați toate postările

20 oct. 2015

John Grant - Grey Tickles, Black Pressure

Cronica disc John Grant
Se prea poate ca mulţi dintre voi să nu fi auzit până acum de John Grant. E cazul să vă adăugaţi în lista de preferinţe pe domnul acesta în vârstă de 47 de ani. Fiindcă Grey Tickles, Black Pressure e prea şmecher pentru a nu concura la unul din cele mai bune albume ale anului 2015. În materie de muzică pop, desigur. Aşa după cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului său album, dincolo de aranjamentele sonore, piesele fostului solist al trupei Czars, abundă în texte care mai de care mai iscusite. Totul porneşte de la titlul albumului, care este o traducere „britanică“ a expresiilor „mid-life crisis“ şi „nightmare“ din limbile islandeză şi turcă. Neobişnuită este şi coperta albumului, care îi are ca şi colaboratori pe Tracey Thorn (EX Everything But The Girl), Amanda Palmer (Dresden Dolls) şi  Budgie (fostul tobar al trupei Siouxsie and the Banshees).


Nu ştiu alţii cum sunt, dar încă de la prima audiţie a celor 96 de secunde ale piesei care e intro-ul acestui disc, mi-am adus aminte de sound-urile unei dintre formaţiile cu care am crescut în casa mea natală, Yazoo. Intro-ul lui John Grant seamănă ca două picături de apă cu începutul piesei „I Before E Except After C“ din visteria celebrului grup alcătuit din Alison Moyet şi Vince Clark. Doar că de această dată,  artistul ne serveşte câteva citate despre iubire, doar pentru a intra în forţă cu piesa care dă titlul acestui album şi care ni.l prezintă pe John Grant cât se poate de sigur pe sine şi cu un speech care face referire la lumea plină de boli în care trăim: “I can’t believe I missed New York during the ’70s, I could’ve got a head start in the world of disease”. Snug Slacks merge şi mai departe pe o construcţie electro – pop care pur şi simplu te învăluie cu farmece aparte din primele versuri: „Is it is difficult for you to be so beautiful/Or do you find the advantages tend to outweigh the disadvantages?/Am I rude?/I'm sorry, I've never had the appropriate attitude“. După această excursie în lumea funk-ului cxucerită de roboţi, albumul ia o turnură neaşteptată, căci Guess How I Know navighează în apele rock-ului alternativ în care distorsul chitărilor e pe alocuri enervant de reuşit.

Piesa realizată în colaborare cu Amanda Palmer numită You And Him păstrează oarecum drumul acesta „zgomotos“, dar varietatea e la ea acasă pe aici, căci în Voodoo Doll, de exemplu, ascultătorul e aşteptat cu un sound de synth din zona muzicii minimal peste care artistul îţi aruncă vocea de crooner. E un soi de alternanţă între pop a la Scissors Sisters şi goth a la Zola Jesus, cu arome de Prince, o melodie cât se poate de impresionantă care te cucereşte din prima. Pe lângă ritmurile adesea experimentale şi dark de aici, se găsesc şi destule momente de pop în cel mai curat sens al cuvântului. De exemplu în balada Global Warming, care dincolo de sound-ul ei comun oferă din nou delicii lingvistice pentru cunoscătorii de limba engleză: „I'm so sick of hearing people talk about the sun/They sound like a bunch of Aztec Indians/And all they do is hang out clogging up the streets/Congratulating each other on their pedicured feet“. O altă baladă care te face să visezi cu ochii deschişi este Magma Arrives, care dincolo de sunetele ei dream – pop are câteva întorsături cât se poate de neaşteptate. Sound-ul se schimbă radical din nou în „Black Blizzard“, un soi de Yazoo combinat cu Kraftwerk ca şi sound, dar în care John Grant aruncă exact în locurile esenţiale voci de-a dreptul hipnotice.

Chiar dacă single-ul Dissapointing nu reuşeşte să redea pe deplin frumuseţea albumului, colaborarea este una reuşită şi este urmată de No More Tangles, care în primele ei 35 de secunde oscilează între Alphaville şi o operă simfonică şi pe parcurs se transformă într-o baladă extrasă parcă din coloana sonoră a vreunui film Science Ficition. Exact ca şi la intro, şi la outro, artistul ne serveşte cu un citat din Biblie despre dragoste. De această dată, o voce de fetiţă ne anunţă că  „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie“. Şi cel mai important e finalul: Love Never Fails. Ca şi o scurtă concluzie: John Grant never fails. Iar discul acesta e prea şmecher pentru a nu fi băgat în seamă de urechile care caută dimensiuni noi în muzica pop actuală.

2 feb. 2015

Ghost Culture - Ghost Culture

Albumul de debut al celui care-şi spune Ghost Culture face parte din seria acelor discuri care te fascinează încă de la prima ascultare, deşi logica îţi spune că sound-ul acesta nu aduce nimic nou în muzica electronică. La fel ca şi mulţi alţi artişti din muzica electronică, James Greenwood reuşeşte să amestece câteva ingrediente arhicunoscute într-o reţetă extrem de savuroasă pentru urcehile avide de bunătăţuri. Printre ingredientele folosite pe parcursul pieselor care alcătuiesc acest debut spectaculos se regăsesc părţi de techno, ambient house, electro şi desigur synth – pop. E – dacă vreţi – un soi de Yazoo updatat la anul 2015, un fel de 80s combinat cu vremurile noastre, un liant între stupizenia multor creaţii electronice ale anilor în care trăim şi melodicitatea exagerată a anilor în care au apărut cele două filme Ghostbusters. De remarcat ar mai fi faptul că Ghost Culture a fost „descoperit“ de Erol Alkan, DJ-ul britanic care prin intermediul label-ului său, Phantasy, a mai propus urechilor avide de electronice interesante şi nume ca Daniel Avery, Connan Mockasin sau Tom Rowlands. 


Cele şase minute şi câteva secunde ale piesei de deschidere numite „Mouth“ trasează destul de precis linia muzicală la care să te aştepţi, căci sound-urile atât de 80s de synth sunt ambalate într-o feerie de beat-uri magice, curcubeul sonor dezvăluit de această construcţie fiind unul care te acaparează din primele secunde. Sound-urile te duc cu gândul la perioada electronică a celor de la New Order, dar pe ici pe colo urechea poate sesiza şi niscaiva Caribou, exact aât cât să coloreze într-o manieră spectaculoasă produsul final. „Giudecca“, pe de altă parte duce spectrul sonor undeva spre zona minimal techno – ului. Interesant este că absolut toate piesele reuşesc să scape din zona aceea „liniară“ cu care ne-au obilşuit marea majoritate a creatorilor de electronic music din zilele noastre. „Arms“ pare a fi o combinaţie reuşită între Kraftwerk şi Depeche Mode, în timp ce „How“ – una din cele mai lini;tite piese de pe disc – pregăteşte terenul pentru superba „Glass“, aceasta din urmă plină de metafore sonore a la Yazoo, care pe parcursul celei de-a doua jumătăţi devine un adevărat exerciţiu de experiemental electronic music. Sunetul ăsta te teleportează undeva într-o hală industrială, unde s-ar putea să fii tratat şi cu ceva inflexiuni din zona belgienilor de la Front 242. 

Mai multe piese de aici seamănă pe ici pe colo cu o sumedenie de muzici făcute în anii 80 din zona The Beloved. Cum ar fi Lying. Şi totuşi, deşi ai acest sentiment, inexplicabil, totul sună foarte actual. Un alt punct de referinţă al acestui disc este Lucky, care începe cât se poate de convenţional, dar devine pe parcurs o explozie de efecte mai mult sau mai puţin distorsionate. Care dau naştere unui track de nota zece. Dincolo de sound-ul dark oferit de instrumentaţie, piesele astea reuşesc să transmită o căldură aparte graţie vocii plăcute ale artistului. De aici vine şi feeling-ul acela de hot and cold, pe care îl emană tot albumul. E şi cazul melodiei Answer, care se dilată şi se comprimă de mai multe ori în decursul celor şase minute. Piesa de final numită The Fog, are darul de a te lăsa oarecum în ceaţă, căci pe parcursul celor patru minute inserturile de Kraftwerk se amestecă destul de dubios. 

Desigur, comparaţiile cu alte nume din branşă sunt inevitabile. La fel şi nelipsitele referiri la muzica 80s. Aia synth – pop. Cert este că felul în care discul ăsta amestecă sound-uri bine ştiute cu efecte potrivite pentru anul 2015 fac din această audiţie un deliciu. Pentru toţi cei care sunt curioşi de o muzică electronică de bun augur, recomand cu căldură Ghost Culture, un album plin de piese care se dilată şi se contractă, exact cât trebuie!


10 iun. 2013

Alison Moyet - The minutes

Alison Moyet - The minutes

Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant. 

9 nov. 2010

Yazoo - Reconnected Live

Asteptari: Desi au avut parte de doar doua albume, grupul synthpop alcatuit din Vince Clark (ex – Depeche Mode) si Alison Moyet a lasat o urma cat se poate de adanca in muzica moderna, compozitiile lor fiind considerate o influenta majora pentru nume ca LCD Soundsystem, Hercules and Love Affair sau La Roux, ca sa amintim doar cateva. Reconnected Live este un album inregistrat in timpul turneului lor de acum doi ani si cuprinde 20 de melodii.

Rezultat: Yazoo ramane unul din paradoxurile muzicii moderne. N-am sa intru acum in scurta istorie a trupei care a „activat“ doar 18 luni timp in care a sustinut 24 de concerte, insa nu am cum sa nu remarc faptul ca mostenirea muzicala pe care au lasat-o Vince Clark si Alison Moyet cu albumele lor Upstairs at Erics si You and me both este subapreciata in zilele noastre. Din pacate, inca inaintea de aparitia celui de-al doilea album al lor, cei doi au anuntat ca pun capat proiectului. Din fericire, Alison si-a continuat cariera solo iar Vince a pus bazele trupei Erasure. Melodiile lor au influentat o sumedenie de artisti in ultimii 25 de ani, ADN-ul lor muzical fiind preluat si adaptat de mii de ori dupa aceea.

Discul de fata este unul de exceptie din mai multe motive. Primul ar fi acela ca duetul a interpretat pentru prima oara live cantece incluse in You and me both, cel de-al doilea (si ultimul) disc al formatiei. Nu mai putin interesant e faptul ca spre deosebire de multe alte trupe ale anilor 80, cei de la Yazoo n-au sarit prea usor in mania “comeback”-urilor doar de dragul banilor, cele cateva concerte sustinute in 2008 venind la nu mai putin de 25 de ani dupa destramarea trupei. Un alt motiv pentru care acest dublu disc merita sa fie pus in rama de catre orice depesist sau amator de synth – pop este acela ca pe parcursul pieselor Alison Moyet se arata extrem de surprinsa de reactia calduroasa a publicului. Fiecare secunda iti da impresia ca Alison e pur si simplu incantata de ceea ce se intampla pe scena. E acea bucurie in a face ceva care iti place cu adevarat, chestiune care se simte de la o posta. Nu e un comeback din acela din categoria “lets do it for the money”, e o reuniune in care se simte ca s-a pus mult suflet, iar rezultatul este unul pe masura.

E greu de crezut, dar cateva din imnurile anilor 80 n-au fost cantate niciodata live. Inclusiv Nobody s diary, piesa care deschide acest disc de exceptie. Fanii Yazoo vor remarca inca din prima secunda faptul ca o buna parte din vechile sound-uri de synth au fost inlocuite cu tehnologia digitala moderna. Dincolo de surpriza unui sound mai “altfel”, melodiile isi pastreaza pe deplin din farmec, iar micile dialoguri ale lui Alison cu publicul dau o savoare aparte materialului. Categoric, “garda” veche care a prins piesele Yazoo in vremurile in care MP3-ul era in stadiul de “de inventat” va fi extrem de fericita dupa auditia celor 20 de melodii incluse pe acest dublu disc. Exista posibilitatea ca si garda tanara sa fie cu urechile ciulite dupa acest material si sa realizeze ca o gramada din curentele zilelor noastre. E un disc simplu, onest care descrie pe deplin synth – pop – ul adevarat. O analiza separata a celor 20 de piese de aici este cat se poate de ridicola. E destul sa amintesc faptul ca printre piese se numara marile slagare dar si cateva din momentele “uitate”. Cum ar fi Winter Kills, care demonstreaza motivul pentru care vocea solistei a fost considerata “de exceptie”. Avem parte aici si de Sweet thing, care e un stramos autentic al curentului “dance” din zilele noastre. Nu lipsesc nici Goodbye 70s, Situation, Don’t go sau Bring Your Love Down (Didn't I), melodii care reusesc si astazi sa creeze vii emotii in randul melomanilor.

Recomandari: Daca ati fredonat vreodata Yazoo (sau Yaz, cum au fost ptomovati in America), cuvintele nu-si au rostul: e un material pentru care merita sa faci orice fel de sacrificii. Poate fi o auditie interesanta si pentru aceia care vor sa-si formeze o cultura muzicala, Recconteced Live fiind o poarta care duce la una din cele mai inovative trupe ale anilor 80. Categoric, e o recomandare cu litere mari pentru oricine!