Wolf Parade face parte din gasca aceea de trupe care canta bine dar nu au acel „vino-ncoa” care face actul artistic unul care sa-ti provoace fiori. Desi are parte de portii consistente de „noise”, albumul Expo 86 nu reuseste sa transmita prea multe emotii, iar odata ajuns la finalul acestei auditii nu poti decat sa rasufli usurat: oamenii si-au consumat energia, dar n-au reusit sa te cucereasca nici macar pentru o secunda. Amatorii de „zgomot” cu orice pret ar putea gasi unul sau doua refrene demne de reascultat pe acest disc. Pentru melomanii care iubesc muzica facuta cu zgomot exista multe alte variante, mult mai bune.
Asteptari: Wolf Parade este numele unei formatii de
indie – rock din Montreal, Canada. Expo 86 este cel de-al treilea
material discografic al trupei.
Rezultat: In momentele in care oamenii acestia
adopta o atitudine de indie – rock rezultatul este unul destul de
decent, chiar daca nu emana o originalitate deosebita. Din pacate,
exista multe portiuni in care ai impresia ca asculti o trupa de
teroristi, care vor cu tot dinadinsul sa arunce in aer fiecare nuanta a
cuvantului “zgomot“. E drept, indie – rock-ul a fost dintotdeauna
asocial cu “noise”, dar atunci cand acesta este prezent in exces fara
vreo noima, treburile sunt destul de triste. Debutul Cloud Shadow on the
Mountain este unul care poate fi „sarit” cat se poate de bine, iar Palm
Road nu reuseste sa imprime o directie discului. Se prea poate ca
urechile care stiu cum sa asculte sa sesizeze pe alocuri un melanj
destul de interesant intre new wave si rock-ul a la Bruce Springsteen.
Din pacate acestea sunt efectiv ucise de preocuparea canadienilor de a
face exces de zgomot cu orice pret, astfel incat eventualele compozitii
mai rasarite sunt lasate undeva in umbra. What Did My Lover Say? (It
Always Had to Go This Way) si Little Golden Age au o incarcatura de rock
teatral cat se poate de pregnanta, iar riff-urile sunt cat se poate de
aglomerate si ineficiente. In the Direction of the Moon se vrea si ea o
piesa cu multa incarcatura emotionala. Desi ca si idee e demna de
laudat, piesa sufera vizibil la capitolul omogenitate. Unul din putinele
momente reusite ale acestui disc este Ghost Pressure, in care sunetele
de synth reusesc sa fie adorabile. Ca si multe alte piese, si Pobody’s
Nerfect are un start cat se poate de promitator, dar din pacate
muzicienii nu reusesc sa fie la fel de buni si pe parcursul cursei,
chiar daca au momente de sclipire. Cave – o – Sapien care inchide acest
disc este o melodie cat se poate de dinamica, dar din pacate aceasta
este singura ei calitate.
Wolf Parade face parte din gasca aceea de trupe care canta bine dar
nu au acel „vino-ncoa” care face actul artistic unul care sa-ti provoace
fiori. Desi are parte de portii consistente de „noise”, albumul Expo 86
nu reuseste sa transmita prea multe emotii, iar odata ajuns la finalul
acestei auditii nu poti decat sa rasufli usurat: oamenii si-au consumat
energia, dar n-au reusit sa te cucereasca nici macar pentru o secunda.
Recomandari: Amatorii de „zgomot” cu orice pret ar
putea gasi unul sau doua refrene demne de reascultat pe acest disc.
Pentru melomanii care iubesc muzica facuta cu zgomot exista multe alte
variante, mult mai bune.