John Legend & The Roots - Wake Up!

Asteptari: La doar cateva luni dupa ce au scos cel de-al 9-lea album numit How I got over, cei de la The Roots s-au reintors in atentia melomanilor pentru un disc in care au colaborat cu John Legend, alaturi de care dealtfel au realizat si doua piese din albumul precedent, Doin’ It Again si The Fire. Discul cuprinde o sumedenie de cover-uri din zona soul a anilor 60 sau 70 si are parte de alti colaboratori mai mult sau mai putin cunoscuti.

Rezultat: Buchetul de soul, funk, jazz, blues, gospel, reggae si putintel hip – hop din care e alcatuit acest material e unul mirific si face ca Wake Up sa fie una din cele mai frumoase aparitii ale anului in curs. Ca si in alte dati, hip – hop – ul practicat de cei de la The Roots este cat se poate de elegant si subtil, iar atunci cand spun ca oamenii acestia reinventeaza genul nu gresesc defel. Un alt motiv pentru care albumul acesta merita sa-si gaseasca loc in discografia oricarui meloman este acela ca marea majoritate a melodiilor au darul de a creea o stare de bine aparent inexplicabila. Desi e la mii de kilometri distanta de Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, discul iti impregneaza o stare de euforie cat se poate de placuta.

Printre diamantele prezente aici se numara Wake Up Everybody, o fuziune grandioasa intre gospel-soul care reuseste sa iti taie respiratia. Piesa cantata in original de Harold Melvin & the Blue Notes are parte si de invitatii speciali Common si Melanie Fiona. Se gasesc aici din belsug atat melodii de care s-ar putea sa fi auzit in trecut, cum ar fi Wholy Holy-ul lui Marvin Gaye, dar si chestii mai obscure de genul Hang on in There al lui Mike James Kirkland. Unul din cele mai surprinzatoare momente este cover-ul dupa Bill Withers’ “I Can’t Write Left Handed”, care cu cele aproape 12 minute ale sale are un sarm aparte. Nu lipseste de aici nici o varianta pur si simplu dementiala a clasicului hit din 1970 a lui Ernie Hines, Our Generation sau I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free cantata in original de Nina Simone. Desi e un album numai de cover-uri, exista o probabilitate mare ca majoritatea acestor piese sa fie „in prima auditie”, avand in vedere ca soul-ul de acum patru sau cinci decenii nu e tocmai prezent pe toate gardurile. Adeseori cand ai de-a face cu albume realizate pe scheletul unor cover-uri ramai cu impresia ca noile variante par a fi imitatii (uneori ieftine), indiferent de cat de bun ar fi cel care le reinterpreteaza. In cazul acesta nu e cazul, cover-urile fiind mai degraba o demonstratie din lectia numita „cum ar trebui sa te apuci sa interpretezi o preluare“. Indiferent de piesa care iti „pica” cel mai bine, Wake up e un experiment reusit al unor muzicieni care muncesc pe branci la inovatie si spontaneitate. Chestiuni care pana la urma definesc muzica relevanta. Ar mai fi de amintit si faptul ca in zilele noastre tot mai putini muzicieni sunt dispusi sa scoata discuri politice. Iar muzica de protest a anilor 60 si 70 cu ale ei texte care condamna razboaiele americane purtate „la distanta” si stransa lor corelare cu saracia sunt cat se poate de actuale.

Recomandari: Wake Up n-are absolit nici o contraindicatie, deci scuzele nu-s acceptate in cazul in care treceti de buna voie peste aceasta aparitie discografica....

The Roots - How I Got Over

Asteptari: The Roots este o formatie americana hip - hop din curentul “oldschool” care si-a creat o faima binemeritata printre adeptii genului datorita faptului ca abordeaza acest stil dintr-o perspectiva jazzy, intr-un mod cat se poate de eclectic. How I got over este albumul cu numarul noua din discografia formatiei, care imbina intr-un mod abil textele sociale cu sonoritatile mai “asezate”.
Rezultat: Albumul inovatorilor de la The Roots este unul cat se poate de coerent si care poate fi ascultat fara nici o contraindicatie si de catre oamenii care nu agreeaza in mod special hip – hop – ul. Desi incep sa fiu pur si simplu enervat de “moda” de a face un material discografic cu o armata de colaboratori, de aceasta data trebuie sa recunosc ca lista impresionanta de invitati speciali de pe acest disc este una care nu deranjeaza. Defel. Ba chiar aduce un plus de culoare, chiar daca oamenii acestia s-ar fi descurcat – sunt sigur – si pe cont propriu. Asadar se regasec aici nume mai mult sau mai putin cunoscute: de la John Legend la Johanna Newsom, de la Monsters of Folk la trei membri ai trupei Dirty Projectors.

Cele 11 siluete prezente pe coperta acestui album n-au nimic de-a face cu fotbalul, ci transmit mai degraba un mesaj care indica faptul ca in vremuri rele nu e nici o rusine sa apelezi la prieteni pentru a supravietui. De la inceputul A peace of light (realizat impreuna cu trei dintre membrii formatiei Dirty Projectors) e clar pentru toata lumea ca doza de hip hop care se revarsa aici nu are parte de acea aroma de “comert” care se simte la mai toti raperii americani. Dupa inceputul psihadelic care implica negresit si  o orga Hammond, inedita voce a solisitului de la Monstres of Folk face ravagii in piesa Dear God 2.0. care inaintea pasajului de rap seamana cu una din superbele compozitii ale celor de la Radiohead. Printre momentele de exceptie ale discului se numara The Day, care are parte de o voce a la Macy Gray. Dar cireasa de pe tort ramane fara indoiala Right on, care are parte de un sample dintr-o piesa de Johanna Newsom. E greu de imaginat cine altcineva din zona hip – hop ar fi putut sa “aseze” atat de bine vocea Johannei pe niste beat-uri atat de saltarate, cu un rezultat atat de satisfacator. O combinatie castigatoare e prezenta si-n The Fire, unde fundalul sonor este de-a dreptul terifiant de inovator. Printre melodiilecare-ti raman intiparite in minte de la primul contact sonor se numara si Walk Alone.

Albumul celor de la The Roots este unul decent datorita faptului ca isi trage influentele din jazz, funk sau soul. Spre deosebire de tonele de hip – hop produse azi in Statele Unite, discul acesta chiar are oaresce treaba cu arta. Interesant este ca pe parcursul auditiei creatiile realizate de creierii trupei , Tariq "Black Thought" Trotter si Ahmir "Questlove" Thompson, lasa uneori impresia ca ar fi fost facute de vreo trupa frantuzeasca de rap. Respect pentru asta!

Recomandari: Pentru amatorii de hip – hop care dau doi bani si pe fundalul sonor, nu numai pe injuraturile din “flow”.