Se afișează postările cu eticheta Surf. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Surf. Afișați toate postările

29 ian. 2019

Grave For Sale - Garajo




Aparențele înșeală. Sau cum le place britanicilor să spună don’t judge a book by its cover.  Dacă e să te iei după coperta celui de-al doilea E.P. editat de timișorenii de la Grave For Sale ai putea să te gândești că surferii de pe Bega au trecut la altă mâncare de pește. În categoria aia de rock în care uneori se sacrifică pisici pe scenă sau se cântă cu lumânări parfumate riff-uri agresive combinate cu incantații ortodoxe. Desigur, nu e așa. Habar n-am de unde le-a cășunat celor de la Grave For Sale ideea coperții. Dat fiind titlul ales pentru acest disc, poate s-ar fi potrivit mai bine ca pe cover să se lăfăie o fotografie alb negru într-un garaj comunist unde alături de o nelipsită Dacie 1300 să se distingă vag și o revistă porno dosită după niște cauciucuri uzate. 

Aparențele înșeală și în momentul în care asculți doar piesa căreia Grave For Sale au ales să-I fabrice un videoclip. When the surf goes down este cea mai cumințică melodie din acest album. E „hitul“, dacă vreți. Nu e neapărat surf –ul lui Dick Dale cunoscut multora grație Pulp Ficition – ului, dar este o direcție surprinzătoare pentru băieții care au debutat în 2014 cu  New Moon.Desigur „filmul“ piesei merge la fix cu coloana sonoră a oricărei pelicule din seria James Bond. Dar de unde vine această schimbare? În cei cinci ani trecuți de la debut, Grave For Sale a trecut prin câteva faze. Actualmente nucleul a rămas la cifra preferată a lui Adi Despot (trei). Iar alături de veteranii Tibi Mijea și Adi Ulmeanu a venit Bruno Mark Huțiu, care duce „filmul“ în zone mai puțin agresive, îmbogățind surf – punk – ul inițial al trupei cu arome de psihedelic,stoner „ și altele“  sesizabile din plin încă de la cea de-a doua piesă numită Garage on fire. 

Dincolo de inserțiile hispanice cât se poate de șmechere, piesa cucerește și prin sunetele unei clape care a fost găsită la gunoi de către Adi. Nu, nu e niciun banc, sound-ul acestui Bontempi care colorează albumul este cât se poate de vintage și întregește feeling-ul de „înregistrare de garaj“ omniprezent pe cele cinci piese. La începutul piesei Bruno's boogie ai impresia că tocmai ai picat în genricul de început al oricărui film în care apare inspectorul Jacques Clouseau, dar pe parcurs bucata asta alunecă spre chestii ciudate, cu ruperi de ritm cât se poate de viclene. LED Jesus e un alt moment care s-ar încadra la fix în soundtrack-urile serialelor polițiste de genul Colombo, iar melodia Grave For Sale, care încheie acest material, este exact opusul primeia, fiind o explozie de energie și agresivitate de zile mari. Garajo este un talmeș - balmeș de subgenuri rock bine împachetate cu un sound low fidelity specific înregistrărilor vintage. 

Băieții au schimbat macazul spre „altceva“. Despre care vom mai auzi. Căci după hibernarea asta de cinci ani băieții promit încă un disc pentru anul 2019.  Una peste alta, dacă vrei să asculți șlagăre rock, stai deoparte de Grave For Sale. Dacă guști lucrurile naturale și noțiunea de Do It Yourself , e indicat să bagi o urcehe (sau două) la combinația asta de surf cu ce-o mai fi în care merge trupa. Și să îi sprijini pe băieți. Și „scena“. Căci underground-ul are nevoie de așa ceva. Mai mult ca oricând!

La capitolul date tehnice avem așa: „100% DIY production: Recorded by the band in Club Manufactura Timișoara (aug 2018) Produced by Bruno Mark Huțiu Mixed and Mastered by Adi Ulmeanu. Artwork by Andrelectric. 
Tibi Mijea – Drums/Adi Ulmeanu - Guitar, Vocals/Bogdan Constantinescu – Bass/Bruno Mark Huțiu - Keys, Guitars. Featuring Darius Lăzureanu on trumpet (tracks 1 & 2) and Marco Kurunczi on vocals (track 5)“.

Ah și dacă tot vorbeam de suport, e bine să știți că lansarea acestui disc va avea loc sâmbătă 9 februarie de la ora 21 cu un concert în Timișoara la D'arc. Iar pe băieți îi găsiți aici. 





14 ian. 2016

Hinds - Leave me alone

Hinds Leave me alone
                                          
cronica disc Hinds
Ştim cu toţii expresia „Nu judeca o carte după copertă” (Don’t judge a book by its cover). Atunci când vine vorba de muzică, uneori coperţile reuşesc să puncteze cât se poate de exact produsul final. E cazul tabloului de faţă. Unde patru fete cucuieţe din Madrid exprimă pe deplin sound-ul. E exact ceea ce trebuie în cover-ul albumului de debut Hinds, „Leave me alone“. Dacă n-ar fi vorba de garage şi punk – rock, coperta asta ar ilustra perfect conceptul timişorenilor de la Genius, cel cu „bere, whisky şi femei“. Din fericire, alcoolul şi femeile rămân în ecuaţie, dar muzica e alta. Adesea lo fi, predominant gălăgioasă, cu acorduri punk şi garage dar şi cu momente surf sau chiar porţiuni extrase parcă din visteria Beach Boys.
Povestea trupei spaniole a început sub numele de Deers. Graţie faptului că o trupă canadiană numită Dears a făcut o plângere visavis de titulatură, fetele s-au transformat în Hinds. Oficial, fetele îşi trag seva din nume ca The Black Lips sau Mac Demarco. Dar, ca şi în multe al,te cazuri, ascultătorul poate descoperi o serie de alte posibile referinţe. Cum ar fi Sleater-Kinney. Sau multe altele. Dincolo de stiluri, muzica asta e din categoria „happy rock n roll“. Oscliează adesea între un jam sesion executat după câteva lăzi de bere consumate la foc automat şi chestii „serioase“ pentru urechi pretenţioase. Şi tocmai din acest motiv, are un şarm aparte. .
Prima piesă a albumului „Garden“ pare a fi scoasă dintr-un jukebox atemporal dar are mult „lipici“ fiindcă compoziţia îţi dă aripi. „Fat Calmed Kiddos“ are parte de nişte chitări efervescente şi un text care descrie cât se poate de exact mesajul de voie bună şi alcool: „texting me while you were drunken“. „Warts“ spune povestea unei tipe care se comportă cât se poate de nebunatic. Dincolo de tema uşor „fumată“ melodia oferă o succesiune de acorduri care sunt de neuitat şi graţie vocilor care sunt cât se poate de naturale. Mai ales atunci când auzi “la la la” care devine mai târziu “bara bara bara ba pa”. 
Unul din momentele mai apropiate de punk este „Castigadas En El Granero“ care excelează din nou atât datorită chitărilor cu reverb dar şi fiindcă vocile fetelor par a fi alandala. La fel ca şi textul: "All I see is a big cow/ And now I'm eating all your corn.". „Chili Town’, e o altă piesă care reuşeşte să adune laolaltă diversele influenţele diverse ale celor patru fete din Madrid. Şi să nu uităm de text, căci  „I am stealing your cigars / Just 'cause they're closer than mine/You're having too much light,/ You're missing the disguise/ You're in my hands now/ I am flirting with the sky“. „Bamboo“ pare a fi extrasă dintr-o compilaţie care reune;te cele mai obscure piese americane ale anilor 70. 
Cuvintele adaugă un şarm aparte şi în ‘And I Will Send Your Flowers Back’ o piesă din seria doo – woop în care tema principală se învârte în descrierea unei situaţii naşpa. Sau după cum spun ele “fucked-up mess”.  ‘I’ll Be Your Man’, e cea mai serioasă compoziţie a acestui debut, unde ascultătorul poate descoperi chiar şi nişte influenţe Velvet Underground pe ici pe colo. Se prea poate ca pe alocuri, stilul de cântat al acestor spanioloaice să-ţi aducă aminte de unele nopţi de karaoke unde o grămadă de oameni beţi încearcă să cânte melodii cu texte arhicunoscute. Dincolo de toate, Hinds oferă piese îmbibate cu mult alcool şi nebunii garage şi punk – rock. Piesele sunt contagioase şi pline de enrgie, fiecare dintre ele insuflându-ţi sentimentul de party. Ceea ce, la urma urmei, e cât se poate de bine. Căci asta e menirea rock-ului adevărat. 


10 iul. 2014

Grave for Sale - New Moon

„Cartea de vizită“ a primei trupe de surf rock din România poartă numele de New Moon şi beneficează de o copertă haioasă, în concordanţă deplină cu tematica discului. Şi cu trupa Grave For Sale, căci timişorenii – dincolo de etichetări şi clasificări – au pus la cale un album sincer, onest, fără brizbriz-uri sau artificii „colorate“. Dincolo de toate, New Moon e dovada vie a faptului că atunci când faci un lucru „from the heart“ fără ajustări din „exterior“, rezultatul nu poate fi decât interesant. Bazele trupei timişorene au fost puse de Tibi Mijea şi Iancu Jianu acum trei ani, în anul 2011, după care în „echipaj“ au fost cooptaţi Marco Kurunczi la bass şi Adi Ulmeanu la efecte electro şi proiecţii. În toamna anului trecut Radu F. Bene a început repetițiile alături de Grave for Sale, el fiind în acest moment colaborator permanent, saxofonul lui aducând un plus soundului trupei. Deşi personajele care alcătuiesc inedita trupă timişoreană au mai activat în diverse proiecte locale (printre care se numără Era Ticăloşilor, Guranii sau Stone Fixion), trupa asta nu e din categoria aia care cuprinde virtuozi. Nu e nimic rău în asta, căci dincolo de „măiestrie“, băieţii pun accent pe „rezultatul final“, unul cât se poate de corect. Discul debutează cu Arabian Deserts, cinci minute şi puţin de surf – rock pur, cu influenţe de California de Sud, menite să se transporte pe plajă. Pe Dick Tracy, Adrian Ulmeanu face uz de o serie de sample-uri extrase din B- movie-uri, sirena de poliţie şi împuşcăturile de la început fiind completate cu dialoguri izbutite ca Where is my money. New Moon debutează ca un soi de Twin Peaks şi pe parcurs devine un soundtrack plin de efecte „de groază“ care colorează cât se poate de inedit sound-ul timişorenilor. Challenger is falling începe cu „behind the strange signal is an alien intelligence“, un sample din filmul Cosmos War of the Planets, un sample menit să te pună în temă cu tematica cosmică a acestei piese. Una din cele mai interesante compoziţii de aici este Ciuleneshii Bărăganului, cu efecte din filme de cowboy, acorduri mexicane şi energie cât cuprinde. Waves, începe cât se poate de previzibil cu nişte valuri specifice surf-ului şi reuşeşte să îţi capteze atenţia, aceste ultime treik minute ale discului fiind cât se poate de originale. Dincolo de toate, cele 28 de minute ale acestui E.P. al primei trupe de surf rock din România reprezintă un amestec ingenios de surf rock cu elemente psychobilly niscaiva arome punk şi tot ce e necesar pentru ca urechile care nu gustă muzica difuzată de radiourile made in Romania la ora actuală să fie tratate corespunzător. În cazul în care băieţii ăştia vor continua să cânte cu suflet, cum au făcut-o până acum, bag mâna-n foc că Grave For Sale va deveni un nume cunoscut pe melagurile noastre. Deocamdată, sunt un nume inedit, care merită ascultaţi. Apropos, spre deosebire de multe ciudăţenii ambalate în rockul din zilele noastre, muzica Grave For Sale e destinată publicului larg. Cele şase track-uri pot fi savurate la fel de bine şi de fanii Nightlosers şi de fanii Byron, nu numai de cei care au auzit de Dick Dale. Pe scurt, dacă eşti curios de ceva summer – music concepută undeva în laboratoarele secrete de pe malul Begheului, press play and enjoy it.

15 ian. 2014

La Femme - Psycho Tropical Berlin

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu care oamenii ăştia amestecă stiluri care au făcut istorie în muzica modernă. Cele 16 track-uri incluse pe acest debut prilejuiesc urechilor atente un melanj mirific de Velvet Underground, Krafwerk, B 52s, Beach Boys, stilurile care-şi fac prezenţa simţită fiind de la surf music la punk – rock, cu arome de synth – pop şi chiar şi cold wave. Desigur, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale se regăsesc şi mostre de bubblegum rock. Cum ar fi de exemplu Amour Dans Le Motu, o compoziţie care conţine doze serioase de glam rock dar şi acorduri punk extrase parcă din visteria oricărei trupe psychadelice care a activat de-a lungul vremurilor în spaţiul britanic. Antitaxi, pe de altă parte, e o explozie de sound-uri dark care poate aminti de un soi de Sigue Sigue Sputnik meets The Cure and The Beach Boys, efectele sonore deosebit de interesante conferindu-i piesei un iz aparte.  Paleta deosebită a influenţelor face ca discul ăsta să fie unul de ascultat pe îndelete. În ‘It’s Time To Wake Up 2023’ ai impresia că oamenii încearcă o revigorare a krautrock-ului celor de la Can, iar în ‘Sur La Planche 2013’ ascultătorul e delectat cu un surf – rock amestecat cu goth din zona 80s a celor de la Sisters Of Mercy. Dincolo de latura energică, se regăsesc şi momente lirice deosebite, cum ar fi ‘Le Blues de Francoise’ o melodie construită pe o orgă cinică, peste care voci feminine pline de efecte recită tot felul de „problemes“. Muzica celor de la Le Femme este întocmai ca şi o femeie, cât se poate de misterioasă şi acest atribut conferă un plus de originalitate acestui debut. 'From Tchernobyl With Love', piesa care închide acest album are un farmec aparte, iar la Nous etions deux ai impresia că asculţi una din piesele de început ale celor de la Depeche Mode. Desigur, în mare parte, sound-urile prezente pe aici se pot încadra în categoria vintage. Doar că „femeia“ imaginată de artiştii ăştia francezi are o personalitate modernă, chiar dacă printre influenţele de aici nu se regăsesc nimic din „electronicele“ de azi. De ascultat cu mare încredere, un debut cât se poate de promiţător.

6 mar. 2013

Granville - Les Voiles

Granville - Les Voiles
Et voila! Asta numesc eu originalitate. Cam pe aici se situează noţiunea de pop – rock pertinent pentru subsemnatul. Ceea ce e destul de departe de lălăielile topurilor din zilele noastre, sunt perfect conştient. Dar mai e ceva. Oamenii ăştia din Normandia demonstrează „once again“ că pentru a ieşi pe piaţă cu ceva valabil, nu trebuie să ai nici „pile“ şi nici să fii „pe felie“ cu mahării din industria muzicală. Nu e nevoie nici să ai domiciliu de UK sau US. Desigur, muzica made in France are o vrajă aparte, şi asta nu de ieri sau de azi. Iar atunci când din neant apare câte o trupă ca Granville, îţi vine să îţi reaminteşti că muzica este o artă. Nu e nevoie să fii deloc perspicace ca să-ţi dai seama încă din primele clipe ale piesei Jersey că oamenii aceştia au crescut undeva la malul mării. Nu la Techirghiol, căci Granville este numele unei staţiuni din Normandia.

8 feb. 2012

Django Django - Django Django

Recenzie Django Django
Exista unele albume care isi dau arama pe fata chiar si prin simpla consultare a tracklistului, astfel incat chiar si fara sa asculti o nota din piese, incepi sa „mirosi“ cam despre ce este vorba. E clar pentru toata lumea ca un disc care cuprinde melodii botezate Life s a beach sau Hail Bop, nu are cum sa nu fie ceva legat intr-un fel sau altul de curentul botezat surf – music. Dar, e un altfel de surf – music decat la care te astepti, credeti-ma! Cei patru muzicieni londonezi care alcatuiesc trupa asta n-au de-a face defel cu intemeiatorul gypsy – jazz – ului, Django Reinhardt. La fel ca Duran Duran sau Talk Talk, semnificatia numelui e neesentiala. Primul lor single a aparut in 2009 sub numele de Love s Dart / Storm iar discul lor de debut e una din cele mai fresh aparitii ale anului pe care de-abia l-am inceput. La fel ca si-n cazul celor de la Beach Boys (a caror influenta se simte pe ici pe colo pregnant) spectrul sonor al compozitiilor este cat se poate de minimalist, dar spre deosebire de muzicienii din California, britanicii astia amesteca in acelasi aluat mult mai multe influente, amanunt care face ca sound-ul lor sa te prinda „din prima“. Armoniile muzicale prezente in cele 13 piese sunt cat se poate de variate, iar pe langa influentele surf mai sus amintite, urechile avizate  pot descoperi arome de folk, rock n roll, world – music si nu in ultimul rand acel „electro – pop“ batatorit de nume ca Hot Chip sau Cut Copy. Exista aici doua mari slagare, doua creatii care se lipesc fara drept de apel de ureche, Default si Waveforms, melodii pur si simplu geniale, care se recomanda a fi puse pe „repeat“ cat e ziulica de lunga. Prima dintre ele oscileaza intr-un soi de rock pe doua corzi imbibat cu niscaiva efecte electronice peste care este turnat in doze mirifice voci care se regasesc in orice hit al anilor 60. E o aventura spatiala care se recomanda a fi ascultata la maxim si care provoaca instantaneu chef de dans. Waveforms, in schimb, este o adevarata perla din zona psychedelic a discului. Daca e sa asculti numai instrumentala Skies Over Cairo cu siguranta esti tentat sa categorisesti acest produs drept o excursie tumultoasa in zona world – music cu o puternica infuzie de VST-uri electronice, iar Hand of Man aluneca in zona acelui folk care in ultima vreme are un reviriment cat se poate de strasnic in United Kingdom. Printre lucrurile care adauga stropi de sarm celor de la Django Django se numara fara indoiala si percutia absolut dementiala, realizata uneori din jumatati de nuci de cocos, care adesea suna de parca ar fi un tropait al unei turme de cai (Love s Dart). Lifes a beach e categoric un soi de remember al vremurilor Beach Boys iar Zumm Zumm e exact opusul, o melodie care are o repetivitate enervanta pe alocuri, dar care muta sound-ul in zona experimentelor muzicii electronice. Desi ma feresc cat se poate de tare de termenul indie, e prima eticheta care-mi vine s-o aplic acestui debut spectaculos. Daca ma gandesc mai bine, chestia asta ar putea fi ambalata si avantgarde – pop. Sau un rock care-ti pune trupul in miscare. Orice denumire i-ai gasi, e o muzica care te acapareaza si te vrajeste, fapt pentru care Django Django e prima mare surpriza sonora „din neant” a anului 2012.


11 oct. 2010

The Bambi Molesters - As the Dark Wave Swells


Surprinzator este cat poate fi de "catchy“ muzica asta. Desi simpla, desi cantata de o sumedenie de trupe in ultimii 40 de ani, croatii reusesc sa scoate "the best" din surf - rock reusind sa creeze cateva mostre sonore dementiale. E un disc mirific, de consumat pentru bunici, parinti, rockeri si oricine are chef de o auditie cu adevarat meseriasa. E si pentru cei care vor sa auda cum suna trance-ul in anii 60......

In luna decembrie a anului trecut muzicienii croati care alcatuiesc trupa The Bambi Molesters au aniversat 15 ani de existenta. Trupa care se afla sub influenta clara a muzicii surf a anilor 60 au castigat simpatia publicului prin albumul de debut Dumb Loud Hollow Twang aparut in 1997. Cel mai cunoscut material discografic al lor este intitulat Sonic Bullets: 13 From the Hip, care a atras atentia intregii lumi, printre altele beneficiind si de colaborari cu Peter Buck si Scott McCaughey din R.E.M., Chris Eckman din The Walkabouts si Eduoardo 'Speedo' Martinez din The Flaming Lips.

Cele 11 piese instrumentale care alcatuiesc acest album arareori ies din melancolia anilor 60 dar au parte de instrumentatii cat se poate de izbutite si compozitii cat se poate de interesante. Inca de la primele acorduri ale piesei care da titlul albumului ascultatorul este introdus intr-o atmosfera parca copiata din filmele lui Tarantino. Pe parcursul pieselor se simte din plin efectul de "valuri" ale amplificatoarelor Fender din anii 60, intreaga constructie sonora fiind oarecum similara cu cea prezenta in melodii din repertoriul Duanne Eddy sau The Ventures. Exista insa si melodii care desi pastreaza cat se poate de fidel sound-ul acelor ani sunt imbogatite cu partituri din anii mai apropiati de noi. In special Mindbender un rock cat se poate de zgaltait. Pe acelasi calapod e si Thundering Guitars. Asa cum ii sade bine oricarei trupe care se respecta, finalul albumului este unul deosebit. Rising East iese din aria "surf"-ului fiind o piesa de conceptie deosebita in care ascultatorul are parte de o sumedenie de influente. De la rock-ul progresiv la jazz sau la world music, toate ambalate intr-un stil unic, care cu siguranta prinde bine la urechile avide de "altceva". Din cele 11 melodii de aici, cinci sunt pur si simplu zguduitoare: Wrong Turn, Panic Party, Mindbender, Thundering Guitars si As the dark wave swells. Nu e un procent rau, trebuie sa recunoasteti!



Stilistic ascultatorul este plimbat in lumea chitarilor electrice dominate de mult reverb, avand parte de cantecele simple (adesea cu trei acorduri) si de niste efecte menite sa sublinieze spartul valurilor la tarm. E un remember din era Dick Dale sau Duane Eddy. Surprinzator este cat poate fi de "catchy“ muzica asta. Desi simpla, desi cantata de o sumedenie de trupe in ultimii 40 de ani, croatii reusesc sa scoate "the best" creind cateva mostre sonore dementiale. Daca nu pentru altceva, discul merita ascultat si numai pentru ca te teleporteaza pentru aproape 60 de minute pe o  plaja din Croatia, timp in care reusesti sa observi cum se ridica valul negru. E un disc mirific, de consumat pentru bunici, parinti, rockeri si oricine are chef de o auditie cu adevarat meseriasa. E si pentru cei care vor sa auda cum suna trance-ul in anii 60......