Black Midi - Hellfire

 

Cel de-al treilea album al trupei britanice Black Midi – care printre altele a fost adeseori lăudată de nimeni altul decât Steve Albini – „Hellfire“ are un „plat du jour“  ce include o serie de ingrediente exotice. Îți poate induce eventuale similititudini cu math rock-ul celor de la Nomeansno, King Crimson sau Rush dar grație diverselor influențe ce includ elemente de cabaret, jazz sau operă rock poate fi asociat cu o multitudine de alte formații...și totuși nu sună ca niciuna. Dincolo de detaliile stilistice, ai parte de un spectacol în adevăratul sens al cuvântului ce include doze de suprarealism și dramă, cu momente amuzante și enervante. Pe scurt, e un disc „cu de toate“, care nu are cum să treacă neobservat pentru orice meloman care aspiră la chestii muzicale interesante.  

Muzica asta ar putea fi catalogată și bizară, cu conotații pozitive of course. E din sertarul acela cu ciudățenii care ascultate de mai multe ori oferă detalii demențiale pentru urechile care nu se hrănesc cu aranjamente muzicale de grădiniță. 

Dincolo de nebunia muzicală ce include pasaje din aproape orice gen muzical care nu implică noțiunea de „electronic“, ies în evidență și textele. Demne de o operă rock sau de o poveste la gura sobei în mijlocul iernii, lyrics-urile oferă și ele un aer de „altceva“.  

„Dangereous Liasons“ e un exemplu cu al ei final flamboaiant care spune că „This was no mafioso, this was Satan himself/True evil, the stench of an unknowable wealth/"You're coming with me son", the cries, anguish, torment/The shame, pain, heartache, suffering, futile regret“. Dacă poți face abstracție de sound-ul mega-drăguț al piesei  „Welcome to hell“ (una din perlele nestemate ale discului) ai parte de cugetări de genul „Don't tell your name, don't ask for hers/In this land of oysters, you are the world/The painless, plainness of military life/Resumes tomorrow night“.

Chiar și în puținele momente de relativă acalmie de aici lucrurile devin surprinzătoare căci undeva pe la mijlocul baladei „Still“ ai impresia că o mână invizibilă tocmai a apăsat un buton care a schimbat viteza piesei, iar la penultima piesă The Defence, spectacolul se mută în zona filmelor noir și a croonerilor de genul Dean Martin sau Pery Como. 

 

Un moment mai puțin reușit este undeva pe la mijloc, odată cu piesa „Half Time“, unde aflăm că „That was "8 weeks in May" by the Orange Tree Boys/Keep that dial locked to 66.6 Hellfire/With yours truely, Radio Rahim/Next up, a song like no other…Listen to this!“. Din fericire, trackul ține sub un minut și urmează „The Race is about to begin“ , care este un alt punct de referință al acestui disc nu doar pentru constatarea conform căreia „Idiots are infinite/And thinking men are numbered/Don't kid yourself/This isn't news“. Și pentru că finalul nu putea să fie altcumva decât epic, „27 Questions“ are acele structuri ritmice atipice ce include opririle neregulate care se regăsesc din belșug și-n celelalte piese ale albumului. 

Unul din plusurile celor de la Black Midi este acela că reușesc să mențină un echilibru perfect între acordurile consonante și disonante. Desigur, sunt momente în care ai impresia că muzica asta e făcută „la mișto“. Dar, indiferent dacă incluzi chestia asta în categoria „nu suport așa ceva“ sau „wow“ vă invit cât se poate de cordial să ascultați Hellfire cu urechile ciulite și mintea deschisă. Merită!

Sur Austru - Meteahna Timpurilor

Inevitabil, orice cronică dedicată formației Sur Austru e musai să cuprindă referiri la Negură Bunget. Cât se poate de logic, fiindcă, trupa este  noul proiect al membrilor din ultima componență Negură Bunget. După cum era de așteptat, tematica discului are la bază un filon inspirat din natura și folclorul transilvănean. Drept urmare, albumul de debut al celor de la Sur Austru,  apărut la casa italiană de discuri Avantgarde Music îi va unge la suflet pe melomanii care devorează black metal – ul. 

Producția este impecabilă, riff-urile agresive alternează „armonios“ cu „liniștea pădurii“ care se răspândește în momentele „potololite“  ale compozițiilor iar sentimentul pe care îl ai după audiția celor opt piese incluse pe „Meteahna Timpurilor“ este acela că oamenii aceștia chiar au realizat un produsc în care au pus suflet, care nu are cum să te lase indiferent. Videoclipul care promovează acest album, „De Dincolo de munte“ e o mostră cât se poate de reprezentativă a modului în care băieții de la Sur Austru împletesc într-un mod fericit sonoritățile specifice balcanilor cu sound-ul generic numit „metal“. Piesa are parte de un crescendo cât se poate de captivant și reușește să construiască un peisaj sonor complex, dublat de un text misterios și șarm cât cuprinde grație sonorităților încântătoare.  

Toate melodiile albumului au acel „vino – ncoa“ ce face ca un material discografic să fie savurat la capacitate maximă de către fani. „Bradul cerbului“ este un alt exemplu de piesă care prin suișurile și coborâșurile ei prinde „bine“ la urechile amatoare de black metal, iar „Jale“ e un moment de „respiro“. Unul din acele momente în care ai impresia că auzi foșnetul frunzelor dintr-o pădure transilvăneană. Pe de altă parte, melodia e un fel de „tampon“ între momentele energice ale albumuli, care continuă în forță cu peste 11 minuțele care alcătuiesc „Dor Austru“, un manifest inspirat al trupei. 

Excursia propusă de Sur Austru poate fi interpretată în fel și chip. Poate fi un manifest care îndeamnă la întoarcerea la natură, un strigăt de disperare împotriva tăierilor ilegale de copaci din țărișoara noastră sau un amalgam de povești medievale transpuse pe note actuale menit să te scoată din rutina cotidiană. Indiferent care este „tripul“ pe care ți-l provoacă, „Meteahna Timpurilor“ este un album de neratat pentru oricine a ascultat vreodată sonorități black – metal. Pentru acest amalgam  inspirat, Sur Austru  merită sincere felicitări! 

Dirty Shirt - Letchology

Pe plan muzical, atunci când „etno“ se întâlnește cu „modern“, întotdeauna  apare o problemă-n plus. Și asta pentru că linia de demarcație între „kitsch“ și „original“ e subțirică rău. Nu de puține ori avem de-a face cu artiști care marjează pe această „ciorbă“ doar din considerente legate de public, căci în zilele noastre pentru a ieși din „bula proprie“ e indicat să „servești“ și alte audiențe, carevasăzică execuți acest pas doar pentru o expunere mai mare. Există desigur și artiști care încearcă acest exercițiu fără a-și propune faimă cu orice preț. Și care nu-s  neapărat originali, dar purced la imixtiunea celor două direcții mânați de cele mai bune sentimente care nu au deloc de-a face cu dorința neapărată de a-și crea cele 15 minute de faimă. Băieții de la Dirty Shirt fac parte din această categorie, din cauza faptului că  bucățile lor muzicale nu sunt inventate pentru a capta atenția publicului mainstream.  Nebunia asta de folclor îmbibat cu hardcore și alte bunătățuri metalifere este una sinceră și chestiunea asta conferă un plus de șarm. Dirty Shirt face parte din categoria acelor trupe care conving mult mai tare la capitolul live decât la secțiunea „discuri“, energia degajată de compozițiile lor fiind mult mai adevărată în momentele când dai din cap în fața unei scene alături de o sticlă de pălincă. 

Cele nouă track-uri (opt de fapt, la care se adaugă inspiratul intro numit Latcho Drom ) incluse în noul material discografic al trupei numit Letchology,  mustesc de energie rock și frânturi din „popularisme“  autohtone aranjate cu bun gust. Pe plan stilistic există inserțiuni interesante, dar „felia“ hardcore este mult prea predominantă,  fapt care pentru unii s-ar traduce prin constatarea că  melodiile se învârt cam pe același calapod. Desigur, acest mic amănunt nu știrbește cu nimic producția de nota zece, sound-ul „profi“ și-n general determinarea cu care oamenii aceștia își fac treaba. 

Fără îndoială, piesa Put It On este unul din momentele care vor răsuna la bis în concertele de promovare ale acestui disc. Cu un text pe alocuri desuet (We don t need neither rules nor limitations / Fucking around in all and any directions) melodia are acel vino-ncoa necesar pentru orice piesă pe care se poate dansa în cadrul unui festival de vară cu bere ieftină și mâncare proastă (sau invers). Pe de altă parte, textele celor de la Dirty Shirt sunt normale căci muzica lor nu are nimic de-a face cu scrierile lui Arthur Schopenhauer.... Killing Spree și Starea Nației sunt alte momente interesante ale discului, iar în „Nem loptam“ (N-am furat) băieții fac cunoscută o poveste șoadă cu jandarmi, cocoși și pistoale, acestea din urmă fiind un fel de pașapoarte în ecuația acestei snoave.  

După cum aminteam anterior, băieții aceștia strălucesc prin prestații cumsecade și pline de dinamism și merită toată atenția melomanilor pentru că pun suflet în creațiile lor, acest fapt simțindu-se de la o poștă.  Albumul Letchology poate fi un bun aperitiv pentru a gusta din rețeta muzicală a formației din Seini care-și definește nebunia stilistică drept „folclor metalo - țigănesc de petrecere din Transilvania“....

Dusty Ride - Dawn

Trăim vremuri de bejenie. Cu tone de inadvertențe și ciudățenii.  Cu zeci de mii de nume de formații din toate genurile muzicii care s-a născut sub actuala ei formă undeva la începutul anilor 1950. Carevasăzică, e inimaginabil de greu să născocești un nume cu priză și care să reprezinte o aserțiune. Pentru cârcotași, numele formației autohtone Dusty Ride ar putea fi tradus simplistic prin „voiaj prăfuit“.  Ceilalți ar putea să adauge diverse coordonate mai mult sau mai puțin interesante. Cert este că mixtura de blues și old – school rock abordată de formația care a editat recent albumul de debut Dawn poate însenina sufletele celor care știu fără să se uite pe Google ce înseamnă un amplificator pe lămpi. Desigur, în termen de „ce e nou?“ albumul celor de la Dusty Ride nu aduce mare lucru. Ca și-n alte cazuri, drăgălășenia acestei muzici vine de la faptul că cei patru componenți ai trupei reușesc să transmită tone de energii pozitive, datorate în special faptului că orice ureche avizată „simte“ bucuria care este răspândită de prestația lor. 

Dusty Ride a luat naștere în 2016 în București și a avut parte de o primire entuziastă din partea fanilor declarați de blues – rock de pe meleagurile noastre. Iar cele opt piese care se regăsesc pe acest debut le vor aduce în plus notorietate, fiindcă compozițiile sunt pline de vervă și te fac să țopăi, asta în cazul în care nu ești imobilizat la pat. Dincolo de clișeele blues, discul ăsta e șmecher fiindcă rock-ul e la putere. Iar după audiția acestui album discografic rămâi cu o serie de posibile comparații. Personal, unele din piese mi-au adus aminte de sound-ul sănătos executat de timișorenii de la Quo Vadis încă din anii 90, în special la piesele „Nasty“ și „Take it easy“.  Eventualele comparații pot fi extinse aproape până la infinit, dar ideea principală este că oamenii aceștia chiar cântă din suflet. Nu este doar o impresie, căci felul în care decurg lucrurile pe Dawn este unul cât se poate de izbutit. Avem nevoie de tot mai mulți oameni care pun suflet în muzică, în toate genurile muzicale. Pentru a depăși acel nefericit postulat care spune că piața muzicală românească este oropsită și searbădă. Per total, Dawn este un disc care merită ascultat de fanii de oldschool rock și blues fără nicio prescripție de vreun fel. Dusty Ride ș-al lor debut poate fi ascultat și de cei care nu agreează neapărat blues-ul și rock-ul dar sunt deschiși unei experiențe de a asculta o muzică fabricată din suflet. 

Și la final merită amintiți și oamenii aceștia care au pus suflet la creearea acestui  album de debut de neratat pentru urechile care rezonează cu sound-urile derivate  din folclorul afro-americanilor: Mac Marian Aciobăniței – chitară, Adrian Chepa – bass, Daniel Croitoru – tobe și  Alina Ciolcă – voce. Dacă îi prindeți în concert nu-i ratați, iar dacă trăiți în stil rock cumpărați-le albumul!

Luna Amara - Nord

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim. 

Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“. 

Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reamintește de bucățile muzicale în care liniștea și zgomotul se împletesc într-un mod par. Și asta fiindcă e vorba de „vis și minciună în lumea nebună“. Pe „Insomnii“ băieții apasă un pic pe pedala de accelerație, iar  următoarea piesă „Viu“  aduce sonorități Pearl Jam dublate de riff-uri murdare și un ritm alert, track-ul fiind unul din cele mai inspirate puncte ale acestui disc. Prima jumătate a piesei „Nu știu, nu iau, nu sunt“ gravitează în jurul unei teme melancolice care mai apoi este punctată cu câteva acorduri energice cât se poate de la locul lor, iar pe „Aleargă. Așteaptă“ lucrurile tind să urmărească același făgaș. „Om“ este un alt moment în care clujenii demonstează cât de tari sunt la capitolul lyrics. Prin „Nu sunt aici să îți spun ce să faci / Și nici să te cert / Nu sunt aici să îți spun când să taci / Și nici să te iert“, băieții pun punctul pe i la multe nelămuriri întâlnite de generația Facebook și reiterează ideea că ar trebui să încercăm să fim cât de cât originali în ceea ce facem.  Primele secunde ale piesei „Respiră un început“ îți aduc aminte de vremurile când Rage Against The Machine erau pe buzele tuturor, iar binecunoscuta „Focuri“ este un highlight reușit. Nu doar pentru că începe cu „Am de gând să cânt pân or să-mi cadă toți dinții / Și toate guvernele și toți președinții“ și a videoclipului strașnic de reușit ancorat în realitatea autohtonă  ci și pentru că fiecare părticică de aici are șarm. Poate ar fi fost fain să avem și alte asemenea „ieșiri din șabloane“. În fine, „Tăcerea“ este un alt punct reușit,  în care „zbuciumații“ vor găsi pasaje nițel hardcore, numai bune de dat din cap. Pe final, la „Ești tu“ se aude și „semnătura specifică Luna Amară“, carevasăzică trompeta.  

Stilistic, Nord este Luna Amară întoarsă la rădăcini. Pe un drum bătătorit, dar care nu oferă prea multe surprize. Și la capitolul texte, băieții-s la fel de bine înfipți. Carevasăzică, cei care au ciulit urechile până acum la piesele lor, o vor face-n continuare. Alles Klar. Pentru restul, există întotdeauna variante multiple....

Calin Pop - Fara Filtru

Exact ca şi în cazul multor alţi artişti faimoşi ai acestei naţii, Călin Pop este unul din muzicienii care a avut (ne)norocul de a se afirma într-o perioadă în care numerele pare de la maşini circulau într-o duminică în timp ce celalte se puteau lăfăi pe şosele doar din două în două săptămâni. Perioada în care ţigările fără filtru Carpaţi erau la mare căutare şi artiştii erau nevoiţi să recurgă la diverse stratategme pentru a înşela vigilenţa cenzurii comuniste. La fel de bine se poate spune şi că a fost o perioadă cu noroc, cel puţin din punct de vedere „rock“istic, căci în vremurile acelea concurenţa din domeniu nu era atât de acerbă ca-n zilele noastre. Ce-i drept, atunci artiştii patriei cântau pe scule improvizate şi publicul era mult mai receptiv la „fenomen“, dar asta e deja o altă discuţie.

Revenind la 2018, compozitorul şi solistul legendarei trupe Celelalte Cuvinte a simţit nevoia să revină în atenţia publicului cu cel de-al treilea material discografic solo, care cu cele aproape 65 de minute ale sale are toate şansele să fie apreciat de către melomanii care au crescut cu melodiile grupului care a debutat printr-un recital desfăşurat în data de 13 decembrie 1981 la Casa Studenţilor din Timişoara.

Călin Pop a înregistrat vocea şi toate instrumentele, chitare, bass, blockflöte, percuţii, clape. De asemenea este compozitorul şi autorul textelor dar şi resposabil de înregistrări, mixaj şi masterizare.

Fără filtru pleacă la drum cu piesa în care artistul se întreabă unde este mândria cea de altă dată a românilor şi continuă cu melodia care dă titlul acestui album, o „dedicaţie“ pentru „barosanul“ aflat la cârma patriei: „Haide barosane rânjeşte tare/ Şpaga si minciuna tot îţi dau târcoale“. Începutul piesei „Of...“ te duce cu gândul la filonul etno prezent din plin în piesele celor de la Phoenix, iar constatarea conform căreia „răutatea şi prostia invadează România“ este de o veridicitate cât se poate de deranjantă pentru vremurile pe care le trăim. Linia melodică a piesei cu pricina capătă culoare graţie unui blockflöte de mare efect. „Alb şi Negru“ porneşte la drum cu efecte de chitară mai agresive care aduc pe ici pe colo cu hardcore-ul celor de la Implant pentru Refuz, dar după un intro supărat melodia se „aşează“ în sound-uri mai liniştite care ne aduc aminte din plin de albumele Celelalte Cuvinte. Printre baladele prezente pe aici se remarcă „Rătăcit“ care nu e departe de „senti“-urile de odinioară ale celor de la Scorpions, iar efectele de voce din piesa „A leprelor“ reuşesc să fie interesante. Cea mai lungă piesă a discului, „Momentum“ este un moment de introspecţie al artistului, iar „Soarta“ are câteva acorduri care îţi pot aminti de piesele celor de la Cargo.


Conform declaraţiilor artistului discul acesta e „o părere personală, despre România, în general, o concluzie trasă, în urma evenimentelor întâmplate în jur, prin lume şi la noi în ţară, din 1990, până în prezent, lucruri şi fapte, care au durut şi dor în continuare“. Fără îndoială, mai vechii fani ai Cuvintelor vor aprecia cu mai mult sau mai puţin entuziasm acest strigăt de luptă al artistului care ne-a catadicsit cu memorabilele versuri care au bucurat generaţii întregi: „Iarbă prin păr, pe obrajii ei/Şi pe ochii căprui/ Ce plângeau la zei“. Fără îndoială, avem nevoie de cât mai multe asemenea „răcnete“ împotriva indolenţei şi nesimţirii care a pus stăpânire pe o bună parte din societatea noastră. La fel de adevărat este că oamenii care n-au prins vremurile în care revistele Rahan erau la mare căutare s-ar putea să nu simtă niciun fior la auzul acestor 15 track-uri. 

Albumul poate fi cumpărat de aici.

Three Trapped Tigers - Silent Earthling

                                 

Muzica din zilele noastre poate fi divizată în două mari „felii“: cea instrumentală şi cea care beneficează de părţi vocale. Graţie faptului că pământenii au descoperit beneficiile muzicii fabricate cu ajutorul soft-urilor, în ultima vreme au apărut tone de muzici „instrumentale“. Când vorbim de muzica electronică „de dans“ lucrurile-s destul de simple, fiindcă categorisirile vin cât se poate de natural. Atunci când avem de-a face însă cu artişti care navighează în conceptul numit rock, categorisirile-s mai complicate, căci multitudinea de influenţe ale acestui gen adaugă stropi de şarm fiecărei compoziţii din acest spectru. Cei trei muzicieni londonezi care alcătuiesc formaţia Three Trapped Tigers activează în aşa – numitul instrumental noise rock. Cel de-al doilea material discografic al lor nu este câtuşi de puţin „tăcut“, dacă e să facem referire la titlu. Ba dimpotrivă, e o explozie de energie şi „zgomot“ care adeseori te duce cu gândul la Deftones (alături de care au susţinut turnee), dar în egală măsură „ciorba“ asta are şi arome de Brian Eno, părând a fi la un moment dat coloana sonoră a unui film science fiction.


Piesele reuşesc să te acapareze de la-nceput şi până la ultimele acorduri, iar desele schimbări de ritm la care sunt adăugate sound-uri de synth cât se poate de futuristice fac ca discul ăsta să fie unul adorabil. Desigur, în termeni de inovativitate, sound-ul celor trei tigri în captivitate nu aduce prea multe noutăţi. E doar fun – rock cu nerv şi determinare, e rock n roll aşa cum trebuie cântat în 2016. În timp ce în prima jumătate a albumului, atmosfera pregnantă este aceea de rock, lucrurile se mai schimbă în a doua jumătate, „pe ţeavă“ fiind lansate şi o serie de sound-uri apropiate oarecum de „electronice“. De efect este felul în care oamenii aceştia combină cele două „direcţii“. Printre cele mai bune momente de aici se numără enigmatica „Engrams“ sau „Tekkers“, aceasta din urmă prilejuind melomanilor o adevărată desfătare sonoră de top. Pe scurt, oamenii ăştia au un disc de rock n roll aşa cum ar trebui să sune acesta în 2016. De ascultat, mai ales pentru muzicienii şi melomanii care-s adepţi ai pieselor încadrate în post, stone, avangard sau „altfel“ de rock.

The Different Class - Drop of Rock

The Different Class- Drop Of Rock

                                                  

Albumul de debut al celor de la The Different Class demonstrează că muzica românească are toate şansele să-şi revină din letargia în care se zbate de mai mult timp. Mai exact, vorbim de rock-ul autohton. Ceea ce cântă omuleţii aceştia poartă numele de groove – rock, în accepţiunea lor. Simplificând, e rock cu cojones. În bucătăria internă a celor de la The Different Class se regăsesc o serie de arome interesante: niţel stoner, oleacă grunge, niscaiva punk şi iz de power – rock. Judecând strict după spectrul muzical timişorean, băieţii sunt o combinaţie reuşită între The Egocentrics şi Burning Table. Iar dacă e să privim mai departe, influenţele lor sunt multe şi numeroase: de la Tool la MC5, trecând prin Pearl Jam şi înfruptându-se şi din The Stooges. Sau chiar The Doors, căci există pe acest album destule pasaje care amintesc de celebra trupă.

Şi fiindcă în zilele noastre etichetele muzicale au un rol determinant, băieţii reuşesc să „rezolve problema“ într-un mod cât se poate de elegant. Şi asta pentru că prima piesă a albumului. „Problem Solved“ nu lasă loc de interpretări: băieţii ăştia sunt cantonaţi într-un rock îmbibat cu valuri uriaşe de energie, sound-ul lor fiind unul care nu rămâne „fidel“ niciunei direcţii stilistice anume, dar care „te prinde“. „Blues Draft“ , următoarea piesă din disc, mută centrul de greutate al albumului spre influenţele clasice ale muzicii rock, melomanii regăsind aici destule pasaje din compoziţiile unor nume ca Led Zeppelin, The Doors, sau chiar Kula Shaker. Unul din cele mai reuşite momente ale acestui debut este Boots And Cats, o excursie de peste şapte minute în lumea „murdară“ a riff-urilor pline de şarm „culese“ din diverse subgenuri ale rock-ului modern. Melodia are parte de „up and down“-uri cât se poate de şarmante, desele schimbări de „mood“ fiind de bun augur. Surprizele nu se opresc aici, căci pentru piesa „Innuendo“ băieţii „întorc foaia“ oferind publicului o compoziţie „mult mai liniştită“ dar care cucereşte încă din primele acorduri. Pentru „Inbeetweners“, The Different Class fac din nou un slalom între punk şi groove, piesa oferind şi multe momente care oferă urechilor avizate solo-uri bine „ticluite“. Piesa care dă titlul albumului propune preţ de şapte minute o altă excursie în lumea plină de tenebre muzicale ale celor de la The Different Class. Melodia asta a fost inclusă şi pe coloana sonoră a filmului britanic The Antwerp Dolls, regizat de Jack L. Reid. „New Found Way“ alternează foarte izbutit între energie şi momente lente şi aduce în „aluat“ şi o voce feminină, foarte bine închegată în ecuaţia compoziţiei. Instrumentala „The Monkey Jump“ nu reuşeşte să se ridice la înălţimea celoralte piese de aici, dar finalul „Sunwise“ încheie albumul într-o notă de mister. 

Fiindcă trăim în România, trebuie să remarcăm şi un amănunt care într-o ţară civilizată nu-şi prea mai are rostul. E vorba de „sound“-ul albumului, care se ridică la standardele „de afară“. Am menţionat acest aspect, fiindcă din păcate, multe trupe autohtone au imaginaţie dar „pierd“ destul de mult la capitolul mastering şi mixaj. Nu e cazul la The Different Class. Fie că o numeşti blues, funk, stoner sau psychedelic, muzica celor de la The Different Class provoacă stări de bine rockerilor. E un disc ce poate fi ascultat lejer atât de cei care-şi poartă cu mândrie tricoul cu Led Zeppelin sau Pink Floyd, dar şi de cei cantonaţi pe sound-uri mai moderne. Cris Paul, Seian Scorobete şi David Rogojan au toate motivele de mândrie, căci debutul lor „groove – rock“ e unul din cele mai interesante albume de această factură apărut în 2016 în ţărişoara noastră. Discul se poate asculta aici.

Baby Elvis - White Elephant

                                        

Albumul de debut al formaţiei Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Formaţia din Oradea pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker. Răspunzător printre altele de materiale discografice editate de Tears For Fears, The Damned, Julian Cope, The Saw Doctors sau Doves. În ultimii ani, britanicul care s-a stabilit la noi în ţară a „periat“ sonor şi alte găşti autohtone, printre care amintim Grimus sau Omul cu Şobolani. Sound-ul „complet“ al acestui White Ellephant este unul cât se poate de „meseriaş“ şi cred că multe trupe de pe plaiurile danubo – carpatin ar face bine să aplece urechea la acest disc.

Oamenii care alcătuiesc trupa Baby Elvis nu irosesc deloc „peliculă“, aruncând încă din primele secunde ale piesei care deschide albumul lor de debut un hotărât „one two three four, I got a situation / without an explanation“. Piesa care dă şi titlul albumului, White Elephant conturează cât se poate de exact atmosfera care se revarsă pe majoritatea celor 12 compoziţii de aici. Spre deosebire de multe alte formaţii din aşa numitul val „alternativ“ românesc, Baby Elvis merg mai mult pe sound-urile „murdare“ de chitară şi reuşeşsc să transmită un feeling de „rock n roll“ supărat, fabricat mai degrabă pentru a distruge geamuri într-o sală de concerte decât pentru a fi cântat la un foc de tabără alături de hipsteri corproratişti în căutare de „orice altceva în afară de mainstream“. Majoritatea pieselor din album sunt cât se poate de „nervoase“, dar din peisaj nu lipsesc nici porţiunile de virtuozitate, cele două aspecte reuşind să creeze un tot unitar deosebit. După cum era de aşteptat, dincolo de „„pandalii“, trupa ajunge niţel şi în porţiunile mai melancolice. La acest capitol, piesa „Stay“, pusă strategic exact la mijlocul albumului, reuşeşte să creeeze un „boom“ aparte. Dincolo de compoziţia cu mult bun simţ şi felul în care se completează instrumentele pe finalul acesteia, melodia are acel ceva care cerne grâul de neghină. Printre momentele remarcabile se mai numără şi Move Away, Plonk sau Annie Thing, fiecare dintre ele având arome cât se poate de sănătoase de nebunie şi melodicitate. Avem aici şi un Hey Joe, care din fericire nu este un cover, deşi printre versurile ei băieţiii ne oferă câteva trimiteri la celebra compoziţie cu acelaşi titlu care a devenit cunoscută prin interpretarea lui  Jimi Hendrix. Desigur, piesele au influenţe diverse şi fiecare meloman poate sesiza arome de surf, garage sau chiar punk. „I got you“, de exemplu, poate să-ţi creeze un deja – vu în care asculţi o combinaţie de The Troggs cu Sex Pistols, iar în primele momente ale piesei de încheiere „Rosie“ ai impresia că tocmai ai dat peste o piesă inclusă în celebrul disc Sandinista al celor de la The Clash. Peste care s-au adăugat arome de The Pogues şi chiar niţel The Kooks. Ultima piesă a discului, Rosie, poate fi considerată o surpriză. Şi asta pentru că în mod normal te-ai aştepta ca finalul să fie unul cât se poate de experimental. Când colo, e unul din momentele „light“ ale celor de la Baby Elvis. Una peste alta, trupa Baby Elvis a reuşit să scoată un disc cu cojones, care nu are cum să îi dezamăgească pe cei care apreciează muzica plină de adrenalină.

Killswitch Engage - Incarnate

                                           

În rândul iubitorilor de melodic metalcore, formaţia americană Killswitch Engage nu mai e demult un nume necunoscut. Cel de-al şaptelea album discografic al americanilor din Massachusetts care au luat naştere în 1999 este un disc cât se poate de solid, în care solistul Jesse Leach (revenit în trupă după discul de acum patru ani Disarm the Descent) e în formă maximă. Chiar dacă în termeni stilistici albumul acesta nu aduce prea multe noutăţi, americanii sunt la-nălţime şi demonstrează – dacă mai era nevoie - că metal –ul cântat de ei are o energie aparte. Încă de la primele acorduri ale piesei de deschidere "Alone I Stand" şi până la ultimele licăriri ale piesei "Ascension", care închide discul, toţi membrii trupei oferă un performance fără cusur. 

 

 

"Strength of the Mind" are toate atu-urile pentru a deveni una din piesele de bază ale discografiei trupei, iar în „Until the day“ se fac simţite şi unele arome de Iron Maiden. Dincolo de influenţe şi alte consideraţii, piesele albumului cu numărul şapte din discografia americanilor transmit pasiune, energie şi good vibe. Chestiuni esenţiale în orice gen muzical, deci şi în metalcore. Printre momentele mega – reuşite ale discului se numără şi Hate by design, o altă piesă care poate deveni un future – classic în concertele KE. Dincolo de abilităţile de necontestat ale solistului Jesse Leach şi de „echipa“ care cântă „ceas“, unul din motivele pentru care Incarnation sună atât de bine este şi producţia discului. De care s-a ocupat chitaristul Adam Dutkiewicz. Şi a făcut-o foarte bine. Multe trupe de metal din ţara noastră şi nu numai au de învăţat câte ceva din audiţia acestui disc. Chiar dacă nu aduce noutăţi sesizabile, piesele americanilor au exact ceea ce trebuie atunci când vorbim de metal: substanţă. Dacă vă era dor de ei, cu siguranţă veţi devora acest album pe-ndelete. Dacă nu aţi auzit încă de Killswitch Engage, dar aţi făcut vreodată vreun headbang pe la orice concert, give it a try, există mari şanse să vă îndrăgostiţi de muzica lor. 

Hinds - Leave me alone

                                          

Ştim cu toţii expresia „Nu judeca o carte după copertă” (Don’t judge a book by its cover). Atunci când vine vorba de muzică, uneori coperţile reuşesc să puncteze cât se poate de exact produsul final. E cazul tabloului de faţă. Unde patru fete cucuieţe din Madrid exprimă pe deplin sound-ul. E exact ceea ce trebuie în cover-ul albumului de debut Hinds, „Leave me alone“. Dacă n-ar fi vorba de garage şi punk – rock, coperta asta ar ilustra perfect conceptul timişorenilor de la Genius, cel cu „bere, whisky şi femei“. Din fericire, alcoolul şi femeile rămân în ecuaţie, dar muzica e alta. Adesea lo fi, predominant gălăgioasă, cu acorduri punk şi garage dar şi cu momente surf sau chiar porţiuni extrase parcă din visteria Beach Boys.

Povestea trupei spaniole a început sub numele de Deers. Graţie faptului că o trupă canadiană numită Dears a făcut o plângere visavis de titulatură, fetele s-au transformat în Hinds. Oficial, fetele îşi trag seva din nume ca The Black Lips sau Mac Demarco. Dar, ca şi în multe al,te cazuri, ascultătorul poate descoperi o serie de alte posibile referinţe. Cum ar fi Sleater-Kinney. Sau multe altele. Dincolo de stiluri, muzica asta e din categoria „happy rock n roll“. Oscliează adesea între un jam sesion executat după câteva lăzi de bere consumate la foc automat şi chestii „serioase“ pentru urechi pretenţioase. Şi tocmai din acest motiv, are un şarm aparte. .

Prima piesă a albumului „Garden“ pare a fi scoasă dintr-un jukebox atemporal dar are mult „lipici“ fiindcă compoziţia îţi dă aripi. „Fat Calmed Kiddos“ are parte de nişte chitări efervescente şi un text care descrie cât se poate de exact mesajul de voie bună şi alcool: „texting me while you were drunken“. „Warts“ spune povestea unei tipe care se comportă cât se poate de nebunatic. Dincolo de tema uşor „fumată“ melodia oferă o succesiune de acorduri care sunt de neuitat şi graţie vocilor care sunt cât se poate de naturale. Mai ales atunci când auzi “la la la” care devine mai târziu “bara bara bara ba pa”. 

Unul din momentele mai apropiate de punk este „Castigadas En El Granero“ care excelează din nou atât datorită chitărilor cu reverb dar şi fiindcă vocile fetelor par a fi alandala. La fel ca şi textul: "All I see is a big cow/ And now I'm eating all your corn.". „Chili Town’, e o altă piesă care reuşeşte să adune laolaltă diversele influenţele diverse ale celor patru fete din Madrid. Şi să nu uităm de text, căci  „I am stealing your cigars / Just 'cause they're closer than mine/You're having too much light,/ You're missing the disguise/ You're in my hands now/ I am flirting with the sky“. „Bamboo“ pare a fi extrasă dintr-o compilaţie care reune;te cele mai obscure piese americane ale anilor 70. 

Cuvintele adaugă un şarm aparte şi în ‘And I Will Send Your Flowers Back’ o piesă din seria doo – woop în care tema principală se învârte în descrierea unei situaţii naşpa. Sau după cum spun ele “fucked-up mess”.  ‘I’ll Be Your Man’, e cea mai serioasă compoziţie a acestui debut, unde ascultătorul poate descoperi chiar şi nişte influenţe Velvet Underground pe ici pe colo. Se prea poate ca pe alocuri, stilul de cântat al acestor spanioloaice să-ţi aducă aminte de unele nopţi de karaoke unde o grămadă de oameni beţi încearcă să cânte melodii cu texte arhicunoscute. Dincolo de toate, Hinds oferă piese îmbibate cu mult alcool şi nebunii garage şi punk – rock. Piesele sunt contagioase şi pline de enrgie, fiecare dintre ele insuflându-ţi sentimentul de party. Ceea ce, la urma urmei, e cât se poate de bine. Căci asta e menirea rock-ului adevărat. 

David Bowie - Blackstar

În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album al lui nea Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire recentă despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadra în acelaşi film, căci noul lui album este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity). 

Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.

Conform unui articol apărut în revista Uncut, printre cei care au avut o influenţă în naşterea noului album David Bowie se numără Kendrick Lamar şi Death Grips. Probabil că afirmaţia asta e doar un cârlig de marketing. Căci Blackstar e de câteva ori mai interesant decât „mult – fumatul“ Kendrick Lamar (a cărui „capodoperă“ To Pimp A Butterfly,  nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic). Fără îndoială, David Bowie e un nume care-şi permite orice. Ar putea chiar să scoată un album precum cel editat de Chris Watson - El Tren Fantasma, care descrie sonor o calatorie cu trenul prin Mexic, plină de mister şi senzatii inedite. Fără să fie nevoit să mai demonstreze ceva, cu o carte de vizită care vorbeşte de la sine, artistul reuşeşte să lovească din nou cu un disc solid, bine gândit plin de amănunte interesante, care alcătuiesc un întreg mirific. Aparent, ideea emanată de Blackstar e „îndepărtarea“ de rock. Şi totuşi nu e aşa, căci  ultimele două piese de aici demonstrează că omul acesta rămâne şi în aria „clasicilor“. În finalul “I Can't Give Everything Away” auzim singurele riff-uri de chitări clasice. Dar pe lângă asta, albumul ăsta are un iz puternic de „something special“. Dincolo de toate, adevăratul motiv pentru care omul ăsta merită reverenţe adânci este că la vârsta de 69 de ani David Bowie nu e cantonat defel în cutumele pe care le au alte staruri mondiale la această vârstă. David Bowie are de toate: e bizar, plin de ciudăţenii şi reuşeşte să surprindă la orice vârstă. E altfel. Şi pentru asta, e iubit de milioane de fani din lumea întreagă. Iar Blackstar merită să fie ascultat cu atenţie, fiindcă oferă multe recompense urechilor care se dau în vânt după construcţii sonore complexe. Care în lumea de azi pot fi categorisite şi „ciudăţenii“. Albumul apare oficial în 8 ianuarie. De ziua lui Nea Bowie. La mulţi ani!

Byron - Eternal Return

Pe lângă nemuritorul „Pe aripile vântului“, producătorul american din Epoca de Aur a Hollywood-ului, David O. Selznick a lăsat moştenire şi câteva vorbe de duh. Una dintre acestea e aceea că „reuşita oricărui proiect stă în detalii“. Atunci când vorbim de byron, detaliile sunt foarte importante. Formaţia care şi-a făcut apariţia în urechile melomanilor din ţărişoara noastră cu discul Forbidden Drama, a avut dintotdeauna grijă la acest capitol. Poate nu ar fi lipsit de importanţă să amintesc că albumul A kind of alchemy a avut parte  de una din cele mai mişto „ambalaje“ ever realizată în ţara noastră la capitolul CD-uri, acesta fiind realizat sub forma unei cărţi de formă pătrată cu latura de 7 inch. După ce au cochetat cu limba română pe albumul „Perfect“, băieţii au realizat un hibrid care a apărut în două ediţii distincte („30 de secunde de faimă“ şi „30 seconds of fame“) iar anul trecut au revenit în business cu un disc melancolic, ale cărui piese au fost incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Din fericire, noul album reprezintă o întoarcere la rădăcinile mai puţin „comerciale“ ale trupei. Iar detaliile, întregesc şi de această dată atmosfera. 

Discul “Eternal Return”, a fost inregistrat in High Resolution Audio (24 bit / 96 kHz) la Windmill Lane Recording Studios, renumitele „studiouri U2” din Dublin, Irlanda. Mai trebuie adăugat şi faptul că masterul a fost realizat la studioul Abbey Road din Londra de catre Frank Arkwright (Joy Division, Blur, Arcade Fire, BiffyClyro etc.)..În plus, “Eternal Return” este un album-concept cu 12 piese compuse pe parcursul unui an, fiecare dintre ele corespunzând câte unei luni din calendar (începând cu martie şi terminând cu februarie). Versurile vorbesc despre miturile, legendele şi evenimentele istorice din spatele fiecărei luni, transpuse în lumea modernă. Şi ca să rămânem tot la detalii, ascultătorul are parte de o cărticică extrem de inspirată. Credeţi-mă pe cuvânt! Din punct de vedere muzical, byron revin la un sound mai complex. Şi asta e îmbucurător, în opinia subsemnatului.

Încă de la primele sunete ale piesei de deschidere „Settling down“ e clar pentru toată lumea că discul ăsta nu se adresează oamenilor care ascultă muzică doar în timp ce spală vasele sau călătoresc cu mijloacele de transport în comun. Un lătrat de câine misterios te face să te teleportezi undeva într-un sat izolat de munte, iar intro-ul cu voci care şoptesc ceva în limba franceză este urmat de o explozie de chitări care începe undeva aproape de minutul doi. Discul debutează în forţă cu nişte riff-uri mult mai hotărâte decât majoritatea pieselor byron şi se învârte în jurul unor armonii bine structurate, subliniate la fix de câteva pasaje „zgomotoase“ care alcătuiesc la un moment dat o paranoia psihadelică de mare efect. Sound-urile de clape din finalul piesei mânuite ca de obicei dibaci de 6fingers sunt exact la locul lor. The Sea – varianta piesei „Marea“ prezentă pe acest disc – sună bine de tot, iar unul din puncte de atracţie ale albumului este piesa Peace. Nu pentru că e printre cele mai scurte, ci fiindcă iese oarecum din tiparele byron, atât ca construcţie cât şi ca tonalitatea vocii solistului. Alături de notele muzicale, băieţii sunt la înălţime şi graţie textelor. Un bun exemplu este „Gone Fishing“: „My woman doesnt seems to care- We are stuck in a routine She s jus hungry for compliments Her wardrobe is full but she has nothing to wear The strory doesnt seems to end  I think im going fishing“. Per ansamblu, albumul Eternal Return e mult mai  „zgomotos“ decât precedenta lor realizare discografică. Dar, rămâne undeva în zona rock-ului „aşezat“ în care pasajele „liniştite“ se îmbină armonios cu porţiunile „nebunatice“. 

Unul din minusurile albumului acesta este acela că toate compoziţiile poartă amprenta liderului trupei. Bănuiesc că ar fi mult mai interesant ca pe viitor rolul ăsta să fie preluat şi de alte persoane, pentru varietate. Refrenele sunt ample şi vor bucura cu siguranţă oamenii „ninetofive“, iubitori de rock. Nu e niciun reproş, ci doar o constatare, căci la concertele celor de la Byron am avut priejul să văd de nenumărate ori fete şi băieţi din categoria „corporatişti“. Care nu vor să se asocieze cu baladele Vama sau Holograf , dar nici nu gustă prea tare experimentele „alternative“. Una peste alta, byron rămâne în apele rock-ului de calitate. Indiferent dacă fredonezi sau nu piesele byron, trebuie să recunoşti că oamenii aceştia şi-au creat un drum propriu. byron are o „semnătură aparte“. Care include un sound distinct, cu răbufniri zgomotoase şi melancolii languroase. Peste care se adugă o atenţie sporită la detalii.Rezultatul este unul de apreciat. Şi de ascultat, bineînţeles.

Holograf - Life Line

E o mare şmecherie ca în ciudata industrie muzicală românească, o trupă să ajungă să scoată albumul cu numărul 17. Mai multe decât Phoenix, dacă e să rămânem la cifre. Doar că arta numită muzică nu se învârte doar în rândul cifrelor. Muzica celor de la Holograf e la fel de previzibilă ca şi constatarea că politicienii români sunt corupţi. Asta n-a fost tocmai dintotdeauna aşa, dar în ultimii ani formaţia şi-a găsit un drum bătătorit care a dus exact în inimile populaţiei. Şi uite aşa, s-a născut fenomenul Holograf. Pentru persoanele care n-au fost atinse de virusul „Ţi-am dat un inel“, am o veste bună: situaţia rămâne neschimbată şi de acum încolo. Căci, pussy – rock- ul bazat de texte pline de dulcegării ale trupei conduse de Dan Bittman e acelaşi. Şi dacă până acum nu ai rezonat cu compoziţiile de acest fel, e clar că n-ai niciun motiv să-ţi iroseşti aproape o oră din viaţă cu audiţia LifeLine. 

Stilistic, piesele astea gen „Bine ai venit în viaţa mea“ nu se deosebesc cu nimic de creaţiile anterioare ale muzicienilor care reuşesc şi în anul 2015 să umple săli de spectacole în întreaga Românie. Nu am cum să nu remarc faptul că spre deosebire de mulţi alţi cântăreţi  populari în ţara noastră, băieţii de la Holograf nu cântă rău. Adică nu falsează, show-urile lor live sunt bine pregătite, iar oamenii care se înghesuie să plătească bilete de intrare la recitaluri,  primesc exact ceea ce se aşteaptă. Adică un soi de pop – rock insipid, incolor şi inodor, în opinia unora. Sau „muzici frumoase“ în opinia milioanelor de fani care le-au ascultat melodiile pe Youtube, de exemplu. O simplă trecere în revistă a pieselor care alcătuiesc cel de-al 17-lea album Holograf e edificatoare pentru a deduce tematica discului. Avem aici „Deschide-mi inima“, „Eu îi spun iubire“ sau „Şi îngerii au demonii lor“. Textele uşurele ale băieţilor au darul de a merge la sufletul multora, de la coafeze până la bloggeriţe care se chinuie să ne explice care sunt secretele unei căsnicii reuşite.

Discul debutează în forţă cu nişte versuri care stabilesc încă de la-nceput coordonatele „afacerii“ Holograf: „Nu mă întreba dacă te mai iubesc/ Încrederea încerc s-o regăsesc/Nu mai aud un cuvânt potrivit/Parcă am uitat cât de mult ne-am iubit“. Rând pe rând, se dezlănţuie compoziţii emoţionante. De piesele astea te poţi bucura fie la un picnic în sptele blocului, fie la o ieşire cu familia la Şag. Cum să nu te emoţionezi la auzul unor noi piese atât de frumoase din repertoriul celora care au spuus prima oră răspicat şi tare adevărul ăsta cu „Şi băieţii plâng“?. Doar ascultând refrenele pieselor, ţi-l şi imaginezi pe Dan Bittman cum îndedamnă întâi „fetele“ şi apoi bărbaţii din sală, să cânte „bucata cu pricina“. 

E foarte clar, melodiile astea vor declanşa în continuare reacţii prompte ale reprezentantelor sexului frumos, care ţipă şi aplaudă non-stop pe parcursul concertelor Holograf. Şi care, din când în când, se uită cu o dragoste neţărmuită în ochii partenerului aflat pe scaunul de lângă. Există aici şi două piese mai vechi reorchestrate: “Mafia” și “Sunt un balkanik”. În plus, mai e şi Antonia, pe aici. Pe scurt, discul ăsta e atât de plictisitor şi previzibil încât e greu de digerat pentru urechile obişnuite cu aranjamente sonore complexe.

Baba Dochia - Twelve Lambskins

Deşi m-am cam săturat să tot repet clişeul acela cu „muzica românească e la pământ“, din când în când expresia asta nu are cum să lipsească dintr-o recenzie. Mai ales dacă ea e dedicată albumelor româneşti. Aşadar, primul album al clujenilor de la Baba Dochia e o apariţie interesantă. În industria muzicală autohtonă. Formaţia care face parte din valul „underground“ al scenei clujene reuşeşte să se separe de marea majoritate a producţiilor autohtone în primul rând ca stil muzical. Spre bucuria multora, băieţii nu pedalează pe acel rock alternativ cântat în neştire de-alde Les Elephantes Bizzares (şi mulţi alţii din aceeaşi pălărie), sau de folk – rock-ul omniprezent pe la noi. 

Citisem undeva prin site-urile româneşti, cum că băieţii ăştia se situează undeva între rock şi electronica. Perfect de acord, cu completarea că e vorba de un sound electronic „bazat“ pe atitudine rock. Ideea pe care e construită fundaţia acestui disc este cât se poate de lăudabilă, problema e că sound-ul folosit e „fumat“ prin ţările civilizate. Dacă e să dăm crezare celor declarate în press release-ul acestui album de către Marius Pop – principalul producător al trupei şi membru fondator – influenţele clujenilor ar fi Death In Vegas, Apparat sau Trentmoller. Nu-mi stă defel în caracter să fiu cârcotaş, dar niciunde în cele 12 piese care alcătuiesc acest album n-am sesizat nimic din visteria numelor amintite ca şi influenţe. Asta nu înseamnă însă că „fundaţia“ nu este solidă.

Cele 12 cojoace ale Babei Dochia au fost create în decurs de 9 luni, fiind scrise în studiourile personale, "din dormitor", ale celor doi producători, care alcătuiesc acest proiect.  Printre cei care şi-au adus aportul la definirea celor 12 piese se numără Ioana Lefter de la Fine It’s Pink, solista piesei „Wind", basistul Harry Up de la Mushroom Story, care a contribuit cu linia de bas la „Slaps" sau poetul  Dan Lototchi care recită pe piesa .„Pandemoniu". Cel mai adevărat moment al discului este Pădurea Neagră, un track care are toate şansele să-ţi intre „sub piele“ încă de la prima audiţie. Dacă pe acest disc ar fi existat mai multe momente de acest gen, rezultatul ar fi fost magnific. 

Printre celelalte momente interesante se mai numără „Osmosis“ (a cărei construcţie îmi aduce aminte pe  ici pe colo cu vremurile expuse acum vreo 15 ani de cei de la Three Drives On A Vinyl ş-a lor nemuritoare piesă Greece 2000) sau „Nightride“, care are un feeling aparte. De amintit ar mai fi şi „Pandemoniu“ şi „Slaps“. Chiar dacă „electronicele“ folosite de clujeni îţi aduc aminte de anii 90 şi 00, per ansamblu, conţinutul e interesant. Iar, pe viitor, dacă sound-urile astea vor fi ancorate mai mult în realitate, rezultatul ar putea fi uimitor. Cu ceva ani în urmă, aş fi picat pe spate să descopăr aşa un sound la vreo trupă românească.  În 2015, am însă aşteptări mai mari. Pe scurt, adevărul gol – goluţ este că în sărăcăcioasa muzică românească albumul de debut Baba Dochia e o apariţie demnă de remarcat.

Kurt Vile - B'lieve I'm Goin Down...

E destul de greu de explicat în cuvinte magia pe care o emană piesele americanului Kurt Ville. Să fie de vină umorul pe alocuri crispat care răzbate din texte? Sau lejeritatea aranjamentelor? Cel de-al şaselea album discografic solo al fostului membru al trupei War On Drugs reuşeşte să transmită emoţii fremătătoare. Poate şi datorită faptului că majoritatea pieselor au fost compuse noaptea, după ce soţia sa şi cei doi copii s-au dus la culcare,  discul ăsta sună într.un anume fel. E un soi de dark music, dar definiţia asta are alte conotaţii căci Kurt Vile este fără îndoială modelul americanului obişnuit. Omul de pe stradă care-şi expune of-urile cu o chitară şi nişte versuri inspirate. Înainte de a devni cunoscut pentru muzica sa a lucrat ca şi şofer de camion, iar în timpul liber s-a apucat de compus piese.

 

Pentru a savura aşa cum se cuvine piesele lui Kurt Vile, e musai să fii conectat şi la versurile sale. Excelentul single Pretty Pimpin, care dealtfel e şi prima piesă a acestui disc are un feeling aparte în care se regăsesc atât arome de country cât şi bucăţele care amintesc de creaţiile unui Neil Young sau Leonard Cohen. Versuri ca “I woke up this morning didn’t recognize the man in the mirror / Then I laughed and I said ‘oh silly me… that’s just me“ pot fi uşor confuze scoase din context, dar Kurt Vile e un real magician al cuvintelor, fiindcă le completează şi cu „But it was a Monday, no a Tuesday, no Wednesday, Thursday, Friday/Then Saturday came around and I said "Who’s this stupid clown blocking the bathroom sink?". Un alt punct de referinţă  pentru acest album este “I’m An Outlaw,”, în care pe lângă un banjo care ţi se strecoară în ureche cât se poate de penetrant, ai parte de alte minunăţii lingvistice de genul „I’m an outlaw on the brink of self-implosion.”. "That’s Life, tho (almost hate to say)" are un aer diferit datorită aranjamentelor „mai spre americana“, dar urechile avizate vor descoperi fără îndoială şi acel rock al anilor 70, printre piese. 

Ca şi în cazul unor vedete ca Tom Petty sau Bob Dylan, Kurt Vile şi-a creat o semnătură aparte şi prin tonalitatea vocii. “Wheelhouse” este una din piesele favorite ale artistului (pe care chiar a numit-o cea mai bună piesă compusă de el vreodată). Înainte de a compune piesele pentru acest album, Kurt Vile a petrecut câteva zile alături de africanii de la Tinariwen şi se pare că muzica acestora şi-a pus niţel influenţa şi pe cele 12 piese ale albumului. Lost my head e una din piesele care ies oarecum din tiparele lui Kurt Vile, fiind unul din cele mai slăbuţe momente de aici. Dacă ar mai fi motive pentru a sublinia frumuseţea acestui disc, poate n-ar fi total neindicat să amintesc faptul că Kim Gordon din Sonic Youth a avut o sumedenie de cuvinte de laudă despre această apariţie. Şi totuşi, cea mai bună recomandare vine doar dacă ascultaţi albumul acesta. De preferinţă, la adăpostul nopţii, cu căştile pe urechi sau fără, dar cu atenţia sporită atât la chitări cât şi la versuri. Merită! 

David Gilmour - Rattle that lock

Fiindcă avem de-a face cu David Gilmour, trebuie să încep cu un clişeu. Legat de Pink Floyd-ul de anul trecut. The Endless River nu s-a ridicat defel la înălţimea aşteptărilor. Ba chiar, a reuşit să fie pe alocuri inodor. Pentru cei care au avut acelaşi feeling, era clar că vestea unui nou album solo David Gilmour, nu a reuşit să creeze mega – vâlvă.  Poate e mai bine aşa, căci discul acesta chiar e de poveste. La cei 69 de ani ai săi, domnul  cu acel unic sound de Statocoaster şi care a fost numit şi Cavaler al Imperiului Britanic, a reuşit să surprindă cu un disc „curat“ şi sincer, cu multe fineţuri.  Tema albumului este expusă cât se poate de abil şi în coperta discului. Păsările care îşi iau zborul semnifică vremurile de odinioară, iar textele de aici sunt cât se poate de intense, chiar dacă pe alocuri cad niţel în prea-mult-sentimentalism. 

Piesa instrumentală 5 a.m, care deschide discul, debutează cu aproape 28 de secunde de pauză, pentru ca mai apoi, să intre-n „cărţi“ cu inconfundabilul sound de chitară semnat Gilmour. Nu e cel mai bun start pentru un aşa album, chiar dacă piesa asta aduce aminte de  4.30 am, care întâmplător sau nu a deschis primul album solo Roger Waters, The Pros and Cons of Hitch Hiking. Mai apoi, intră-n ecuaţie melodia care dă titlul acestui material. O piesă „uşoară“, dar de efect,  construită  în jurul unui sample cunoscut tuturor călătorilor din Franţa (o adaptare după un gingle care se face auzit în gările din Franţa), care reuşeşte să te cucerească din prima. Remarcabile sunt şi "A Boat Lies Waiting,", care este un tribut adus regretatului clăpar Rick Wright din Pink Floyd sau Faces Of Stone, aceasta din urmă fiind un alt exemplu pentru care Gilmour merită toate aplauzele. 

Există şi momente mai puţin inspirate. De exemplu The Girl In The Yellow Dress, care iese total din şabloanele cu care ne-a obişnuit artistul. Şi care duce discul ăsta undeva în zona muzicii de bar. Din fericire, plusurile predomină, iar atunci când termini de ascultat simpatica And than....(care încheie albumul) ai certitudinea că ai asistat la o audiţie impresionantă. un show de cu care se încheie discul, nu ai de ce să te plângi. Dincolo de cele zece piese, Rattle that Lock sună „aşa cum trebuie“ şi datorită producţiei şi mixajului. Se simte bine de tot mâna co-producătorului Phil Manzarera iar texetele scrise de Polly Samson (soţia artistului) adaugă un plus de originalitate. E drept, există aici nişte fade out-uri la piese care în opinia subsemnatului ar fi putut fi evitate. Dar, una peste alta nea Gilmour ne-a oferit un disc corect, sincer şi plin de subtilităţi. Care aduce pe ici pe colo de vremurile bune Pink Floyd şi care merită ascultat pe repeat.

Muse - Drones

Chiar dacă pe ici pe colo mai „şchioapătă“, cel de-al şaptelea album al celor de la Muse nu are cum să fie catalogat cu eticheta „merge ş-aşa“. Mulţi s-au grăbit să comenteze asupra faptului că discul ăsta are un concept aiurea, uitând că în istoria muzicii au mai existat opere de acest gen, pe felia Science Ficition. Am să amintesc doar 2112 al celor de la Rush sau The Electric Lady-ul scos cu doi ani în urmă de Janelle Monae. În lumea melomanilor există destui cetăţeni care fac parte din categoria oamenilor „cu gusturi altfel“. Carevasăzică iubesc chestiile mai puţin populare. Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, urmaţi de acest val, oamenii respectivi judecă totul din prisma popularităţii. Drept urmare, dacă un disc devine No.1 în topul american, nu are cum să fie bun. Cu părere de rău (şi bucurie deopotrivă) vă anunţ că subsemnatul nu face parte din categria amintită. E drept,  multe din numele despre care citiţi în aceste recenzii nu ocupă locuri fruntaşe în clasamentele internaţionale. Dar asta nu înseamnă că dacă un disc pică cu tronc, îl declar naşpa doar pentru că a fost cumpărat de milioane de oameni. Dar, gata cu lamentările şi hai să trecem la lucrurile bune, căci acestea predomină în acest Dromes. 

Ca de obicei, Matt Bellamy şi gaşca reuşesc şi de această dată să vină cu nişte compoziţii mega – interesante. Multe din piesele astea se dezvoltă oarecum haotic, dar chestia asta este una cât se poate de deşteaptă fiindcă piesele celor de la Muse nu sunt predictibile. Discul curge cât se poate de bine, nefiind o simplă înşiruire de piese compuse alandala, fără legătură între ele. Ca şi minus, aş remarca unele versuri, care scoase din context într-adevăr pot fi dubioase. Albumul începe în forţă cu Dead Inside, un electro – pop simpatic în care percuţia are un rol hipnotic, urmat de Drill Sergeant, intr-ul perfect pentru fantastica Psycho, care cu un riff extras parcă din visteria celor de la Depeche Mode are toate atu-urile pentru a fi ascultată la maxim. Pe repeat, evident. „Mercy“ nu se redică defel la înălţimea primelor două compoziţii de aici, dar nu e defel nelalocul ei, căci vocea e exact acolo unde trebuie şi chiar dacă ai au aer de deja – vu când asculţi această piesă, track-ul nu e de neglijat. 

Desigur riff-ul de chitară din „Reapers“ nu are cum să nu-ţi amintească de AC DC, dar dincolo de asta avem de-a face cu una din cele mai „nervoase“ piese de aici. Pe The Handler băieţii merg undeva în zona Black Sabbath din care nu lipseşte „semnătura“ vocală specifică a lui Bellamy. După speech-ul JFK melomanii au parte de un alt episod în care băieţii „o ard“ undeva în zona Queen. Puţin prea dramatic, dar „teatrul“ ăsta muzical a fost prezent dintotdeauna în Muse. Urmează două dintre cele mai slabe momente ale discului. Întâi, Revolt, o piesă care e insipidă şi incoloră, după care „Aftermath“, o baladă scrisă parcă pentru Shania Twain (să nu uităm că producătorul discului este  Robert John "Mutt" Lange) care concurează lejer la titlul cel mai penibil moment al acestui Drones. Din fericire, băieţii revin cu The Globalist. După un start bazat pe Ennio Morricone şi sound-uri Pink Floyd, piesa capătă culoare şi devine spre mijlocul ei o explozie necontrolată de bunătăţuri muzicale, ca mai apoi să se liniştească ca momentele de după furtună. 

Finalul e cât se poate de surprinzător, căci ne devăluie o faţă ciudată a băieţilor. Nu e neapărat cea mai interesantă piesă de pe disc, dar cu siguranţă e o bună alegere pentru finalul unui disc. E exact ceea ce trebuie ca să te lase în ceaţă la final. Desigur, pentru cei care caută un disc cu versuri academice, noul Muse nu e alegerea cea mai potrivită. Căci pe ici pe colo, mai dai şi peste ceva de genul „Your ass belongs to me now“ (în piesa Psycho). Dar, once again, Muse sunt maeştri pentru compoziţiile lor, nu neapărat pentru „drone“. Dincolo de toate, Muse rămâne una din cele mai interesante trupe de mainstream rock din lume la ora actuală. Spre necazul unora. Şi bucuria altora....

Robin and the Backstabbers - Arhangelsk

După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“. Şi asta pentru că atâta timp cât gaşca lui Andrei Robin Proca rămâne în coordonatele rock-ului în care navighează, nu contează ce scrie pe coperta discului. Iar dacă pe viitor RATB – prin absurd – ar scoate un featuring cu Antonia, ar fi bine să ascultaţi piesa. Şi numai apoi să vă daţi cu părerea. Desigur, consideraţiile astea sunt cât se poate de filozofice, căci nu trebuie să uităm nicio clipă în ce ţară trăim. Una în care haterii au ajuns să îşi reverse năduful pe toate canalele media posibile, în timp ce oamenii cerebrali preferă să se retragă fiecare în carapacea lui, evitând amestecul cu elementele „noroioase“.

Revenind la Arhangelsk, albumul acesta nu e nici genial, dar nici varză. E un disc decent, care deşi nu rupa gura târgului, îi aşează pe cei de la RATB în linia trupelor care au ceva de spus în rock-ul românesc. Nu am folosit nici underground şi nici alternative în deplină cunoştinţă de cauză, căci muzica asta e rock. Cu influenţe diverse. La capitolul lucruri plăcute nu am cum să nu menţionez conceptul albumului. Se ştie, Arhanghel’sk e a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive începută atât de bine cu Stalingrad. Avem 14 piese despre scafandri, mirese şi îngeri, case în flăcări şi cântece duse de vânt. Un alt lucru de apreciat la băieţii ăştia este acela că oamenii nu merg pe idea altor trupe din branşă, care fac băşcălie de unele lucruri care merg anapoda în ţara noastră. Nu cad în derizoriu cu texte scrise pentru indivizii care şi-au format IQ-ul în urma talk – show-urilor geniale ale vedetelor TV din ţara noastră, dar nici nu forţează nota, inventând compoziţii din seria „atât de complicate încât numai noi le înţelegem“.

După cum îi şade bine unui disc cu cojones, prima piesă a albumului, Scafandru, are toate ingredientele unei compoziţii solide, atât la capitolul versuri cât şi la instrumentaţie. Pe nişte sound-uri a la Smashing Pumpkins pe alocuri, aflăm că „liniştea nu înseamnă lipsa muzicii/să ai umor nu înseamnă să spui bancuri/dragostea nu înseamnă flori şi mai târziu copii“. Track-ul următor, Regizor nu reuşeşte să se ridice la înălţimea debutului de disc, dar „Cosmonaut“ emană din nou porţiuni de explozie asezonate cât se poate de şugubăţ cu momente calme, iar pentru „Eu fac brazii tu faci apa“, băieţii o dau pe ceva sound-uri mai puţin „agresive“ optând pentru o compoziţie oarecum mai „comercială“ în care aflăm că „facem numai ce vrem în intimitatea ţării noastre“. Desigur, rupt din context acest citat ar putea fi straniu pentru unii cârcotaşi, dar trebuie să recunoaştem că oamenii ăştia şi-au creat o „potecă“ în care adeseori textele lor te pun pe gânduri. O chestiune cât se poate de pozitivă, if you ask me. Una din surprizele plăcute ale acestui disc este „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“, un interludiu de vreo 70 de secunde care demonstrează că RATB ar putea evolua pe viitor şi undeva în zona experimentală a celor de la Radiohead, de exemplu, lucru care n-ar fi deloc rău, în opinia subsemnatului. De foarte bun simţ este şi cover-ul la piesa La Domenica Delle Salle. Pentru cei care ştiu originalul acestei compoziţii italiene, reorchestrarea celor de la RATB li se va părea cât se poate de interesantă. Restul, pot rămâne cu impresia că băieţii nu au avut destule compoziţii pentru acest disc. Varianta corectă e cea cu orchestraţia izbutită. O spun asta chiar dacă nu sunt adeptul cover-urilor. Dar, chestiile astea făcute cu bun simţ şi cu măsură pot fi mega – interesante. Cum este cazul aici. Chiar dacă pe plan instrumental, „Minciună mai mare nu am“ nu spune mare lucru, piesa e salvată din nou de versurile extrem de izbutite ale lui Robin: „Generaţia mea e-o statuie furioasă/Dacă-ncerci să mişti, se complică tot/ Generaţia mea e-o minciună frumoasă/Dacă-ncepi să crezi, ţi se iartă tot/Mi-am pus costumul de scafandru, m-am aruncat în patul tău“. Iar acel „boierule“ aruncat undeva la refren e din categoria zicalelor cu tâlc. Imperatrix e un alt moment reuşit al acestui disc. Nu am înţeles raţiunea pentru care „Muzică în cântece“ a devenit single-ul care beneficează şi de un videoclip oficial, căci există cel puţin alte 3-4 piese de aici care ar fi meritat mult mai mult să fie „ancora“ acestui disc. Din păcate, hidden – track – ul de la final nu reuşeşte să fie atât de interesant precum ar fi trebuit. Era mult mai bine ca băieţii să opteze pentru o nebuneală experimentală, poate chiar de genul interludiului „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“.

Una peste alta, cu bune şi rele, discul numărul doi al celor de la RATB e decent. Nu sunt de acord cu atât de uzitata sintagmă a „sindromului albumului numărul doi“. Discul ăsta nu e mai prejos decât debutul băieţilor. E mai degrabă sindromul cu muzica românească. Desigur, se putea şi mai mult. Dacă aş fi fost producătorul celor de la RATB aş fi insistat ca instrumentaţiile să sune niţel mai updatate la anul 2015. Clapa aş fi văzut-o cu un rol mult mai pregnant (poate chiar niţel a la Django Django style), iar unele efecte de chitară le-aş fi scos niţel din aria grunge. Dincolo de toate,  albumul ăsta e unul important pentru muzica rock românească. Pentru muzica românească actuală, Arhangelsk e un album reuşit. Ştiu, sună patetic veşnica lamentare cu „muzica românească“, dar ăsta e adevărul gol – goluţ...

Cloud 9+ - Supernova

După ce ai ascultat cu atenţie cele 15 piese incluse pe albumul de debut al băieţilor care alcătuiesc formaţia Cloud 9+, nu ai cum să nu rămâi cu oareşce îndoieli. Băieţii ăştia chiar sunt din Ungaria? Răspunsul este cât se poate de afirmativ, deşi nimic din produsul ăsta nu aminteşte de ţara vecină. În primul rând absolut toate piesele sunt în limba engleză. Dar nu asta e motivul pentru care albumul ăsta e pur şi simplu „lovable“. Atât construcţia pieselor cât şi sound-ul (şi aici mă refer inclusiv la producţie, master şi toate chichiţele) e impecabil şi nu trădează nicio clipită faptul că albumul ăsta a fost fabricat în Ungaria. Invariabil, începi să te întrebi, „oare de ce nu avem şi noi aşa o trupă“? 

Desigur, răspunsurile pot fi variate şi multiple, dar ideea este că albumul acesta nu sună cu nimic mai prejos decât producţiile unor superstaruri la modă, care au avantajul că nu s-au născut în partea de Est a Europei. Şi mai e ceva. Discul ăsta ne arată încă o dată (dacă mai trebuia) faptul că producţiile româneşti de gen sunt la distanţe astronomice de discurile de profil de afară. Chiar şi cele produse la câteva sute de kilometri de noi. Dar, gata cu lamentările. Discul începe cu un intro şi are parte şi de patru remixuri cât se poate de inspirate. Ca şi stil, oamenii ăştia navighează în aşa numitul drum and bass combinat cu atitudine rock. Piesele „merg“ pe calapodul Pendulum sau Chase And Status. 

Prima lor piesă din carieră, Supernova, a reuşit să creeze ceva vâlvă prin ţara vecină, iar discul ăsta n-a rămas mai prejos, ocupând locuri fruntaşe în clasamentele din Ungaria. Dacă e să dau crezare articolelor scrise în ţara vecină, concertele lor sună mult mai rock decât sound-ul pe care îl are acest disc, dar acest amănunt e oarecum normal pentru o trupă tânără care vrea să-şi facă un nume în anul 2015. Prima piesă a acestui disc, Dirty Century are un iz pregnant de Black Sun Empire, în timp ce pe track-ul numit Amsterdam, oamenii încearcă şi reuşesc să amestece cu succes arome de EDM şi drum and bass. Nimic nu e aici în plus, fiecare piesă sună fresh şi energic, iar single-urile lor scoase la piesele The Way You Are, Lights sau I.N.Y.T. şi-ar găsi oricând locul în topurile din ţări cu tradiţie în aceste genuri muzicale. 

Alături de nelipsitele influenţe dubstep şi drum and bass, ungurii ăştia reuşesc să amestece cu succes şi porţiuni de rock „supărat“, de genul Bring Me The Horizon, formaţie din a cărui repertoriu băieţii cântă în concerte şi un cover, dealtfel. Una peste alta, Cloud9+ sună bine de tot. În plus, mă face să mă gândesc tot mai serios la cuvintele alea cu care aş vrea să nu mai încep niciodată o recenzie, de genul „pentru muzica românească, cutărescu sună bine“. Mi-aş dori sincer ca exprimarea asta să iasă din vocabularul uzual. Căci, se poate bine de tot şi prin zonă.