Se afișează postările cu eticheta Reggae. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Reggae. Afișați toate postările

19 ian. 2022

Lil Obeah - From Transylvania

 



Albumul de debut semnat Lil Obeah are o copertă șmecheră și o descriere care la prima citire te poate băga în ceață. „Conceptul albumului este dezvoltat în jurul muzicii dub, reggae influențe din filme horror clasice dar și folclor și folk românesc produs și promovat înainte de ’89 de Electrecord“. Desigur, nu e nimic de groază aici, doar clasica imagine în care Transilvania e asociată inevitabil cu „horror“ –ul Dracula. Dincolo de etichete, e un disc care se pretează a fi ascultat de oricine, indiferent de preferințele muzicale. Da, există aici multe influențe dub, niscaiva reggae și chiar și reminescențe de folk și topping mișto de folclor. Dar și theremin , țambal și alte bunătățuri care creionează un amalgam gustos și care merită atenția sporită a oricărui meloman care vânează acel „ceva“ care face diferența între banal și original. 

Fără tăgadă, primul contact cu lumea sonoră imaginată de Andrei Bucureci, cel care se află în spatele pseudonimului Lil Obeah, este unul aparte. Și asta nu doar datorită spectrului sonor ci și grație versurilor. „Grăbește-te, iubito, hai, fii gata/ Mașina timpului ne-așteaptă-n zori/ Azi străbătând dimensiunea patra/Vom fi o clipă doi nemuritori/ Bătrânul velț cu fața gânditoare,/Va fi șoferul acestui mare vis/Și tu, cea mai frumoasă călătoare/Prin timpul ce părea pe veci închis“ – sunt cuvintele care te-ntâmpină maiestuos în prima piesă a acestui disc, Mașina. Desigur, e vorba de versurile lui Dan Verona pentru piesa lui Mircea Baniciu – Mașina Timpului, care au clar iz de Electrecord. Cuvinte inventate de poetul responsabil pentru multe alte hituri Electrecord și nu numai, printre cei care au cântat pe textele lui numărându-se Mihaela Runceanu, Victor Socaciu, Holograf, Mădălina Manole, Pasărea Colibri sau Ștefan Hrușcă. Dincolo de textul cât se poate de șmecher , felul în care este îmbrăcată piesa lui Mircea Baniciu este de mare efect. Și nu e de mirare, căci această piesă (la fel ca și multe altele de pe aici) este îmbrăcată sonor de niște oameni competenți de peste hotare cunoscuți în branșă după nume ca Dub Collosus sau Transglobal Underground. Lista colaboratorilor care au pus umărul la acest album este impresionantă, deci nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că „From Transylvania“ este divers, colorat și plin de savoare prin toți porii săi. 

Sample-ul din ultimul discurs rostit de Nicolae Ceaușescu care însoțește piesa „Iluzia“ este un alt punct interesant al acestui disc, bucata cu pricina fiind un amestec care-ți poate aduce aminte de sound-urile etalate deYellowman, Dreadzone sau Asian Dub Foundation. Sonoritățile folclorice românești presărate în doze cât se poate de optime adaugă un plus de șarm synth-urilor electronice iar briza jamaicană care este emanată de majoritatea compozițiilor merge direct la sufletul melomanului. Deșert și Haos (aceasta din urmă realizată cu ajutorul producătorului Mihai Costache) sunt momente inspirate, iar odată ajuns la piesa „Copii“, realizezi încă o dată – dacă mai era nevoie – că oamenii care au adus la lumină această poveste sonoră au făcut o treabă cât se poate de lăudabilă. Pe niște versuri „electrecordiste“ folosite în varianta originală de Valeriu Sterian (Copiii noștri merg la școală/Își inventează jocuri noi/Dar dimineața când se scoală/Privesc neliniștiți spre noi), piesa pornește într-un ritm cât se poate de previzibil, dar pe parcurs explodează din loc în loc cu momente de haos bine organizat în care folclorul românesc se mulează perfect pe nebunia instrumentelor pe care le numim îndeobște „vestice“ sau „moderne“. 

O altă cireașă de pe tort este piesa care încheie acest album, Interior, o variantă șmecheră a piesei interpretate de Implant pentru Refuz. Și asta nu e tot, căci dincolo de varianta inclusă pe disc, cei interesați pot asculta un întreg E.P. în care piesa timișorenilor este rearanjată în nu mai puțin de șase variante adorabile, una mai mișto ca cealaltă, toate beneficiind de tratamentul unor artiști britanici. Dealtfel, Lil Obeah mai are câteva piese cu colaboratori aleși pe sprânceană... mișto care merită și ele audiții cu urechile ciulite. Una peste alta, echipa care și-a propus să aducă Transilvania în Jamaica a făcut o treabă cât se poate de bună iar o altă veste cât se poate de șmecheră pentru melomani este că discul ăsta este programat să apară și pe vinil


30 apr. 2018

Sly and Robbie meet Nils Petter Molvaer - Nordub



Trebuie să mărturisesc faptul că muzica jazz nu este „top of the list“ atunci când vine vorba de preferințele personale. Cu toate acestea, vorba englezului, now and then, urechile descoperă niscaiva lucruri interesante și-n această felie. Aparent muzica jamaicană n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înțelegem noi prin jazz. Și nici Norvegia nu e cine știe ce cunoscută pe plan mondial atunci când vine vorba de reggae sau dub. 

Tobarul Sly Dunbar și basistul Robbie Shakespeare nu prea mai au nevoie de prezentare. Și nici geniul norvegian Nils Petter Molvaer. Alături de ei, în această desfășurare impresionantă de forțe se află norvegianul Eivind Aarset plus vrăjitorul finlandez Vladislav Delay. Acesta din urmă a făcut valuri în rândul cunoscătorilor prin diverse pseudonime ca  Luomo, Sistol, Uusitalo, Conoco sau Ripatti, toate acestea abordând ceea ce specialiștii descriu ca find the ambient, glitch, house sau techno, carevasăzică muzică electronică. 

Atunci când te încumeți să amesteci așa un ghiveci de stiluri, rezultatul poate varia între „acceptabil“  sau „remarcabil“. Colaborarea aceasta face parte din ultima categorie, căci felul în care artiștii aceștia se întrepătrund e unul smooth, iar albumul este unul care îți hrănește sufletul cu bunătățuri demne un ospăț pe cinste. Încă de la prima piesă a discului, „If I Gave You My Love” bass-ul face treabă bună cu restul elementelor de factură electronică sau nu,  așezate finuț exact unde trebuie, piesa amintindu-ți de melancolia Miles Davis. Pe How long, vocea lui Robbie adaugă un plus de magie trompetei lui Nils. Una din cele mai interesante piese de aici este Was in the blues, un track în care frecvențele electronice finlandeze pur și simplu duc lucrurile la un alt nivel, melodia find totodată și „cel mai undeground“ experiment din acest disc. Deși te duce cu gândul la Kraftwerk, piesa Europe Express pare mai degrabă o excursie în lumea funk-ului de mare clasă, ușoarele distorisuni din capitolul electronice reușind din nou să ofere savoare. Dacă ar fi să aleg o altă piesă de referință de aici asta ar fi cu siguranță Politically KKKorrrekkkttt. 

După audiția acestui album nu pot decât să vă spun să stingeți lumina, să vă relaxați și să vă bucurați. Nu pot încheia fără să amintesc un alt motiv de bucurie: oamenii aceștia vor concerta în România, în această vară. Nu, nu e fake news, căci Nordub se va auzi și la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărâna. Unde vor poposi Sly & Robbie cu Nils Petter Molvær, Eivind Aarset și Vladislav Delay. 


27 apr. 2016

Ceu - Tropix

                                             
Cel de-al patrulea material discografic al cântăreţei braziliene Ceu face parte din discurile acelea „nebunatice“, în care influenţele tradiţionale se împletesc cât se poate de fericit cu armoniile unor stiluri muzicale cât se poate de moderne din gama trip – hop, reggae sau chiar „electronice“. Fără îndoială,  „ghiveciul“ acesta între tradiţional şi modern se regăseşte în destul de multe cazuri în zilele noastre, dar şarmul combinaţiei de faţă este asigurat de echipa de producători (printre care se numără şi clăparul Hervé Salters, cunoscut ca şi General Elektriks) şi de vocea inconfundabilă a artistei. 

Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături de momente mai mult sau mai puţin previzibile, discul acesta oferă şi o surpriză de proporţii. E vorba de singura piesă care nu a fost compusă de Ceu şi care este o prelucrare izbutită după "Chico Barque Song.", o piesă din repertoriul trupei braziliene de post – rock Fellini. Un track care iese din zona „comercială“, care va fi savurat pe deplin de cei care caută cu tot dinadinsul sound-urile underground. “Etilica / Interludio“ se învârte în jurul unui pattern reuşit de funk, iar „Sangria“ îţi oferă un moment de relaxare cu ritmuri lente de bossa cum numai cineva din Brazilia poate să inventeze. “Rapsódia Brasilis,” are un iz puternic de muzică electronică şi încheie într-un mare fel compoziţiile acestui disc, care cuprinde şi momente din categoria de toate pentru toţi, ca de exemplu, "Amor Pixelado".

Pe alocuri „filmul“ care se derulează în faţa ascultătorului e un soi de Cocteau Twins îmbibat cu groove-uri latino. Tropix e albumul care te duce cu gândul la Copacabana şi vacanţă. Cockteil cu umbreluţe şi savoir vivre. Bucăţi muzicale din zona tradiţională braziliană şi undeva în fundal porţiuni de hip hop, pop, reggae, Afrobeat şi sound-uri electronice. O voce distinctă şi relaxare. 


18 feb. 2014

Skindred - Kill the power

Dincolo de diversele trenduri care se perindă periodic prin industria muzicală mondială, există câteva trupe care nu se abat defel de la drumul lor. Una din ele este Skindred. O formaţie renumită în anumite cercuri. Practic, oamenii ăştia amestecă în cote cât se poate de potrivite mai multe chestii faine: de la dancehall reggae la nu metal, iar din ecuaţie nu lipsesc nici efectele „electronice“ de soi bun.  Cel de-al 5-lea material discografic editat în cei 16 ani de carieră a trupei nu diferă prea mult de precedentele. Poate „electronicele“ sunt mai „în faţă“, dar în linii mari compoziţiile noi merg pe acelaşi calapod ca-n trecut. Conform zicalei, dacă un lucru merge bine, nu e nevoie să-l repari. Deşi nu defel spectaculos, discul ăsta e unul „de bine“, căci pe lângă amestecul de sound-uri sună foarte „live“ şi degajă o energie straşnică. Debutul este spectaculos, căci Kill The Power reuşeşte să transmită exact „drumul“ pe care merg cei de la Skindred. Cu oareşce influenţe de Cypress Hill plus nu – metal a la Korn, piesa te captivează din prima şi are parte de un refren simpatic. Explozia de enrgie continuă şi-n Ruling Forces, după care este „ajustată“ şi cu niţel dubstep în „Playing With The Devil“. Din fericire, e doar puţintel dubstep în piesa asta, atât cât să fie de bun augur. Lucrurile nu se liniştesc defel nici în piesa următoare, în care reggae-ul îşi face apriţia mult mai în faţă şi face casă bună cu riff-urile tăioase de metal în “Worlds On Fire”. Discul de faţă nu e unul potrivit romanticilor, căci mai fiecare track conţine mai devreme sau mai târziu o explozie de energie, care devine un fel de signature pentru Skindred. E de la sine înţeles că o piesă care începe cu „In a far away land/4 brothers and 1 bastard son, you/Became known as the ultimate fighting machine/I bring you The Ninja!“ nu are cum să fie altceva decât o altă explozie. De mare efact, căci Ninja e un alt moment extrem de reuşit al acestui disc. Mijlocul albumului cuprinde invariabil şi două momente nereuşite, “The Kids Are Right Now” şi „We live“, în care oamenii parcă-s de nerecunoscut, dar odată cu Saturday, lucrurile reintră în normal.  Deşi are parte de un început fad, a la Offspring, melodia asta devine mega – interesantă pe parcurs, poate şi datorită elementelor de ska care-şi fac apariţia. Deosebit de interesantă este “Proceed With Caution”, care duce discul în zona metal-ului pur, destul de neobişnuit pentru cei de la Skindred. Unicul moment „liniştit“ al discului este “More Fire”. E destul de derutant, căci piesa de închidere e construită pe nişte armonii reggae fără omniprezentul distors de chitară, dar per ansamblu melodia asta e destul de interesantă. Una peste alta, discul celor de la Skindred poate fi ascultat lejer şi de fanii metal, şi de cei axaţi pe hardcore, dar şi de cei îndrăgostiţi de sound-urile reggae. Ba chiar şi de cei care gustă muzicile din zona The Prodigy. Unica contraindicaţie ar fi pentru cei care fredonează muzica difuzată cât îi ziulica de lungă de posturile de radio comerciale din România. Deşi nu e nici fenomenal şi nici original, Skindred „curge“ bine de tot.




22 feb. 2012

Zebda - Second Tour

Recenzie second tour
In caz ca nu stiati Zebda este un joc de cuvinte cat se poate de smecher. In limba araba cuvantul in sine are conotatia de unt, dar in jargonul din Franta „boeur“ inseamna arab. Chiar daca n-ai auzit in viata ta de creatorii hitului Tomber la Chemise, e de la sine inteles ca oamenii acestia nu canta despre „Veta/care/mi-a/stricat/chiuveta“ si nici ceva de genul „Esti frumoasa asa cum nu e/Si cum n-a fost nimeni“. Monsieurii care alcatuiesc trupa Zebda au stiut dintotdeauna sa evite incadrarea in diverse canoane, bagajul lor de sound-uri cuprinzand dintotdeauna incursiuni in rock, rai, reggae, funk si multe alte bunataturi, una din posibilele explicatii pentru o asemenea varietate stilistica fiind insusi faptul ca preferintele muzicale ale membrilor trupei se intind de la James Brown la The Clash. Asta ca sa nu mai amintesc de faptul ca isi au sediul in Toulouse si au radacini etnice mega – multiple. Oamenii au luat nastere in 1985, dar primul lor album oficial a aparut doar sapte ani mai tarziu sub numele de L'Arène des rumeurs. Pe langa curcubeul stilistic etalat pe plan muzical, oamenii astia au stiut sa se faca placuti si pentru textele lor profund ancorate in realitatea sociala. Ca un exemplu, titulatura celui de-al doilea album al lor „Le Bruit et l'odeur“ (Zgomotul si mirosul) facea referire la un discurs sustinut la vremea aceea de Jacques Chirac, in care acesta din urma se plangea de problema „zgomotului si a mirosului care emana din apartamentele imigrantilor care locuiesc in Franta“. Semnificatia noului disc este insa una mai prozaica, fiindca de pe la sfarsitul anului 2003 Zebda a luat o pauza, membrii concentrandu-se pe diverse alte proiecte. Timing-ul acestei aparitii a fost ales cu mare grija, caci in aceasta primavara Franta va avea parte de alegeri prezidentiale, iar temele abordate de Zebda pot fi considerate lejer „teme de campanie“. Oamenii astia sunt ca niste verisori ai celor de la Manu Chao: militeaza pentru chestii precise si au in „malaxor” portiuni de world music, alternativ pop, ska, reggae, punk si chiar latino.

Printre problemele abordate in texte se numara cele legate de minoritati, cele legate de rasism si discriminare, iar pentru ca Touluse-ul respira puternic prin porii compozitiilor melomanul poate simti usoare adieri de Mediterana in track-uri.  J'Suis Pas are un iz strong de funk, iar La Chance e genul acela tipic de slagar francez care ti se cuibareste de la prima ascultare prin creier si ramane acolo permanent gratie unei linii melodice prietenoase si a unui reggae din categoria „de ascultat“. La Correction are un iz de hip hop francez misto, dar una din cele mai semnificative piese din acest Second Tour este fara indoiala Le Dimanche Autour De L’eglise (Duminica in jurul bisericii), care este o radiografie cat se poate de reusita a realitatii sociale din Toulouse si care ataca cat se poate de crancen spinoasa problema a identitatii nationale din Franta. E o piesa colorata si plina de energie care merita ascultari succesive. Le Talent e un soi de blues – hip hop cat se poate de interesant, iar sunetele arabesti se resimt din plin in Theoreme du Chale. Daca asculti cu mare atentie piesa Les Deux écoles, exista posibilitatea sa iti aduci aminte de copilarie - asta in cazul in care ai cantat vreodata melodia Freres Jaques -  care aici beneficieaza de o modificare:  „Frêres Jacques dormez-vous ? Qu’avez-vous fait du rendez-vous ? Si vous dormez encore, alors/ A la vie, à la mort“


Merita amintita si coperta acestui disc, a carei fotografie a fost inspirata dupa un celebru instantaneu surprins la Jocurile Olimpice din 1952. Un alt ingredient care face ca materialul acesta sa fie unul reusit este umorul cu care sunt inzestrati francezii. Probabil ca muzica in sine nu e taman revolutionara, dar ceea ce face ca acest album sa fie unul remarcabil sunt textele acestuia si curajul de a spune lucrurilor pe nume intr-o lume in care tot mai putini muzicieni isi asuma acest rol. Chapeu  bas!

11 oct. 2011

Dubioza Kolektiv - Wild Wild East

Oricat de dubios ar parea, Dubioza Kolektiv „o arde“ intr-un soi de reggae, dub, hip – hop, ska, hardcore si muzica balcanica. Am constatat acest lucru „live, pe viu” vorba cuiva atunci cand au sustinut un concert in Timisoara, pe scena festivalului IRAF, unde – dupa cum era de asteptat – au repurtat un succes deosebit cu una din piesele care i-a facut cunoscuti pe meleagurile noastre si care poarta titlul de Marijuana. Fie ca ii categorisesti niste Rage Against the Machine mai balcanici sau niste Zdobi si Zdubi mai electronici, oamenii astia au o energie debordanta in concerte, iar acest lucru se simte cu urechea libera si in cel de-al 5-lea album discografic al lor care se numeste Wild wild East.

4 oct. 2011

Superheavy - Superheavy

Sincer, Superheavy mi se pare cel mai neinspirat nume de formatie de pe aceasta Planeta, chiar si avand in vedere ca avem de-a face cu un supergrup, dar trecand peste acest minuscul amanunt, discul asta n-a reusit sa-mi provoace prea multe emotii, desi este realizat de niste super „grei” in adevaratul sens al cuvantului. Nu e vorba de kilogramele pe care le cantaresc artistii in cauza, ci de faptul ca sub aceeasi umbrela s-au adunat aici nume de referinta ale muzicii mondiale. In ordinea numerelor de pe tricouri ii avem aici pe capitanul Mick Jagger, plus baiatul lui Bob Marley, Damian, diva muzicii soul Joss Stone, compozitorul si solistul indian A.R. Rahman si fostul membru al trupei Eurytmics, Dave Stewart. Pentru mine, unicul membru „nesuperheavy“ din aceasta ecuatie ramane indianul A.R. Rahman, care conform Google-ului se poate mandri printre altele cu doua premii Grammy si o gramada de premii pentru coloanele sale de filme. Aparent ciorba asta de reggae, rock si world music ar trebui sa te dea pe spate din prima, dar verdictul final e unul cat se poate de fad lasandu-ti impresia ca oamenii astia s-au adunat laolalta exclusiv pentru a se simti bine in studio.

8 iun. 2011

Blondie - Panic of Girls

Asteptari: Formatia americana Blondie a debutat in 1976 cu albumul omonim si a luat o pauza de vreo 15 ani (din 1982 pana in 1997). Panic of Girls este cel de-al 9-lea material discografic al trupei care vine la opt ani dupa precedentul The Curse of Blondie si cuprinde 11 piese in varianta normala, la care se adauga inca doua pentru cei care se hotarasc sa achizitioneze varianta Collector's Pack.

Rezultat: Panic of Girls e un album frustrant care iti transmite o senzatie de neimplinire. E ca si cum vrajesti o fata, ajungi sa te saruti cu ea, dar continuarea nu e deloc asa cum ti-ai imaginat-o, astfel incat ramai cu alea umflate. Buze sau alte organe anatomice.

14 mai 2011

Selah Sue - Selah Sue

Asteptari: Selah Sue s-a nascut in 1989 in Belgia si a debutat cu un E.P. numit Black Part Love, urmat doi ani mai tarziu de Raggamuffin. Solista a aparut anul trecut alaturi de Cee Loo Green in albumul acestuia The Lady Killer, iar discul ei de debut contine 12 piese.

Rezultat: Nu demult, fenomenul amestecului laolalta a mai multor genuri muzicale era o chestiune etichetata la categoria “trendy“. Ayi a devenit deja o banalitate, astfel incat cei care nu se folosesc de aceast artificiu pentru a ajunge in inimile mai multor fani de diverse culori stilistice sunt considerati oldschool. Belgianca ce figureaza in buletin cu numele de Sanne Putseys propune aici un exercitiu de cum sa combini laolalta reaggae, nu – soul si R & B. Lucru care pe alocuri ii reuseste de minune, iar alteori mai putin.

31 mar. 2011

House of Shem - Island Vibration

Asteptari: House of Shem este o formatie din Noua Zeelanda care este formata din sapte muzicieni iar Island Vibrations este cel de-al doilea album din istoria trupei. Discul cuprinde 13 piese de factura reggae – pop si a ocupat prima pozitie a topului de albume din Noua Zeelanda.

Rezultat: Indubitabil, discul asta iti da impresia de deja – vu inca de la prima nota a acestuia, sentimentul ramanand cat se poate de pregnant pana la final. Stilistic ai impresia ca asculti unul din albumele de inceput ale celor de la UB40. Marturisesc, a fost o reala surpriza pentru urechile subsemnatului sa dea de asemenea compozitii care gem de melodicitate si amesteca intr-un mod fericit stiluri contemporane si traditionale din lumea reggae-ului.

27 nov. 2010

The Jolly Boys - Great Expectation

Asteptari: The Jolly Boys e o formatie din Jamaica ce activeaza de prin 1955, care a trecut printr-o serie dfe schimbari de componenta si interpreteaza asa numita muzica mento.

16 nov. 2010

Easy Star All - Stars - Dubber side of the moon

Asteptari: Easy Star All-Stars e un colectiv de muzicieni din zona reggae, care a colaborat ca backing – band cu o serie de artisti, dar din cand in cand a mai scos si albume sub nume propriu. In 2003 echipajul acesta a reinterpretat celebrul disc Dark Side of the Moon, dandu-i titlul de Dub Side of the moon. Acum patru ani, trupa a realizat Radiodread, un album dupa piesele de pe OK Computer de Radiohead, iar anul trecut altul dupa Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band de The Beatles.


Rezultat:Nu e o treaba tocmai usoara sa realizezi un album in varianta dub si dubstep dupa cel de-al 8-lea disc al celor de la Pink Floyd. Iar dupa sapte ani sa faci un cover dupa cover pare si mai ciudat, la prima vedere. Dubber side of the moon e un material de remixuri realizat dupa cover-uri. Suna ridicol, nu-i asa? Chiar daca accentele reggae ale pieselor s-au pastrat intr-o masura mai mica sau mai mare, de aceasta data stilistic curcubeul e unul mult mai cuprinzator. Trebuie sa marturisesc faptul ca niciodata n-am fost un fan declarat al muzicii reggae. E ceva care din cand in cand e misto de ascultat, dar nu in mod constant. Ei bine, dupa auditia acestui disc, pare-se ca reggae-ul a mai urcat cateva pozitii in preferintele stilistice personale, gratie unor constructii sonore absolut fulminante prezente pe Dubber side of the moon.


Remixul piesei On the run e unul cat se poate de emblematic pentru ceea ce au intentionat acesti muzicieni sa realizeze. Liniile de synth sunt pastrate intacte fata de varianta originala, dar piesa capata o alta stralucire gratie ritmului de drum and bass, care se potriveste ca o manusa creatiei. Una din cele mai reusite reinterpretari de pe acest disc este piesa Time, ale carei voci sunt subliniate de cateva sound-uri de synth cat se poate de decente si nici chiar sound-ul de dubstep care razbate pe ici pe colo nu dauneaza defel piesei. O alta varianta mai mult decat misto de aici este Money. Remixul executat de The Alchemist este unul cat se poate de inspirat si reuseste sa cantoneze piesa in vremurile noastre, fara a-i altera defel izul ei initial. Careul de asi este completat de varianta celor de la Dreadzone la Us and them, fara indoiala cea mai „electronica” piesa de pe acest Dubber side of the moon.

Una peste alta, e un disc surprinzator care contine o combinatie neobisnuita de ritmuri si directii stilistice. Desi aparent acest melanj este unul bizar, oamenii acestia reusesc sa imbine chestiunile in mod decent, materialul discografic fiind unul cat se poate de inovator.

Recomandari: Pentru toti aceia care sunt curiosi de imbinari inedite ale unor stiluri.

11 nov. 2010

John Legend & The Roots - Wake Up!

Asteptari: La doar cateva luni dupa ce au scos cel de-al 9-lea album numit How I got over, cei de la The Roots s-au reintors in atentia melomanilor pentru un disc in care au colaborat cu John Legend, alaturi de care dealtfel au realizat si doua piese din albumul precedent, Doin’ It Again si The Fire. Discul cuprinde o sumedenie de cover-uri din zona soul a anilor 60 sau 70 si are parte de alti colaboratori mai mult sau mai putin cunoscuti.

Rezultat: Buchetul de soul, funk, jazz, blues, gospel, reggae si putintel hip – hop din care e alcatuit acest material e unul mirific si face ca Wake Up sa fie una din cele mai frumoase aparitii ale anului in curs. Ca si in alte dati, hip – hop – ul practicat de cei de la The Roots este cat se poate de elegant si subtil, iar atunci cand spun ca oamenii acestia reinventeaza genul nu gresesc defel. Un alt motiv pentru care albumul acesta merita sa-si gaseasca loc in discografia oricarui meloman este acela ca marea majoritate a melodiilor au darul de a creea o stare de bine aparent inexplicabila. Desi e la mii de kilometri distanta de Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, discul iti impregneaza o stare de euforie cat se poate de placuta.

Printre diamantele prezente aici se numara Wake Up Everybody, o fuziune grandioasa intre gospel-soul care reuseste sa iti taie respiratia. Piesa cantata in original de Harold Melvin & the Blue Notes are parte si de invitatii speciali Common si Melanie Fiona. Se gasesc aici din belsug atat melodii de care s-ar putea sa fi auzit in trecut, cum ar fi Wholy Holy-ul lui Marvin Gaye, dar si chestii mai obscure de genul Hang on in There al lui Mike James Kirkland. Unul din cele mai surprinzatoare momente este cover-ul dupa Bill Withers’ “I Can’t Write Left Handed”, care cu cele aproape 12 minute ale sale are un sarm aparte. Nu lipseste de aici nici o varianta pur si simplu dementiala a clasicului hit din 1970 a lui Ernie Hines, Our Generation sau I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free cantata in original de Nina Simone. Desi e un album numai de cover-uri, exista o probabilitate mare ca majoritatea acestor piese sa fie „in prima auditie”, avand in vedere ca soul-ul de acum patru sau cinci decenii nu e tocmai prezent pe toate gardurile. Adeseori cand ai de-a face cu albume realizate pe scheletul unor cover-uri ramai cu impresia ca noile variante par a fi imitatii (uneori ieftine), indiferent de cat de bun ar fi cel care le reinterpreteaza. In cazul acesta nu e cazul, cover-urile fiind mai degraba o demonstratie din lectia numita „cum ar trebui sa te apuci sa interpretezi o preluare“. Indiferent de piesa care iti „pica” cel mai bine, Wake up e un experiment reusit al unor muzicieni care muncesc pe branci la inovatie si spontaneitate. Chestiuni care pana la urma definesc muzica relevanta. Ar mai fi de amintit si faptul ca in zilele noastre tot mai putini muzicieni sunt dispusi sa scoata discuri politice. Iar muzica de protest a anilor 60 si 70 cu ale ei texte care condamna razboaiele americane purtate „la distanta” si stransa lor corelare cu saracia sunt cat se poate de actuale.

Recomandari: Wake Up n-are absolit nici o contraindicatie, deci scuzele nu-s acceptate in cazul in care treceti de buna voie peste aceasta aparitie discografica....

26 iun. 2010

Cover-uri misto pentru cunoscatori: Dub Spencer & Trance Hill

Discul este de neratat pentru aceia care au invatat faptul ca adevaratele comori nu se gasesc niciodata la suprafata ci trebuiesc cautate in adancuri. Chiar daca aparent discul acesta se adrseseaza unui public larg prin faptul ca e croit pe cateva melodii “evergreen” din mai multe stiluri, nu poate fi o auditie usoara pentru toata lumea. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca abordeaza dub-ul, un gen mai putin popular in randul maselor. Ceea ce-l face sa aibe o eticheta “pentru cunoscatori” este predilectia acestuia pentru piese mai putin cunoscute publicului larg.
Asteptari: Eroii copilariei multora, Bud Spencer si Terence Hill au servit drept inspiratie pentru numele unui grup elvetian care incepand din 2003 fac ceva furori in zona dub a muzicii. Albumul cu numarul trei din visteria trupei vine dupa Nitro si Return Of The Supercops. (care a inclus inclusiv o piesa numita Piedone in Dub)
Rezultat: Chiar daca aparent discul acesta se adrseseaza unui public larg prin faptul ca e croit pe cateva melodii “evergreen” din mai multe stiluri, nu poate fi o auditie usoara pentru toata lumea. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca abordeaza dub-ul, un gen mai putin popular in randul maselor. Ceea ce-l face sa aibe o eticheta “pentru cunoscatori” este predilectia acestuia pentru piese mai putin cunoscute publicului larg. A nu se intelege faptul ca cover-urile alese nu ar fi interesante. Nicidecum. Pur si simplu e un disc de cover-uri pentru aceia care stiu sa asculte muzica nu numai la botezuri si radio, pentru melomanii “echte klasse”.
Inca din start e destul de clar ca suita pieselor reinterpretate nu e pentru toata lumea. Si asta pentru ca discul incepe cu superba reinterpretare a piesei Man with a harmonica a celebrului compozitor de coloane sonore Ennio Morricone. Amatorii de punk vor fi cu siguranta mai mult decat fericiti sa descopere aici o demonstratie uluitoare a cum poate sa sune hitul celor de la The Clash, London Calling. Evident cu haine psihadelice.  Una din surprizele albumului, care intra la categoria “de neasteptat” este celebra Jeanny a regretatului Falco. O si mai mare surpriza o constituie preluarea de exceptie a unui hit datand din 1981 din zona new wave. Ce este si mai special este ca piesa cu pricina, Eisbaer, este cantata alaturi de formatia elvetiana care a facut furori in anii 80 gratie acestui hit, Grauzone. Surprizele curg in lant si un atu de remarcat este ca mai multe melodii sunt cantate in featuring-uri cu oamenii care chiar au compus cover-urile preluate. Este cazul jamaicanului Ken Boothe care canta alaturi de elvetieni in When I fall in love. Sau a celor de la The Catch care apar in 25 years. Legendara trupa britanica The Ruts (care a cantata Babylon s Burning) apare si ea aici in featuring pentru piesa Shine on me. Si Smoke on the water-ul celor de la Deep Purple suna cat se poate de inedit aici, iar 25 years in combinatie cu The Catch reuseste sa induca in ecuatia sonora a sumedenie de sound-uri specifice new wave – ului. Legendara trupa britanica The Ruts (care a cantata Babylonjs Burning) apare si ea aici in featuring pentru piesa Shine on me. Fara indoiala una din cele mai interesante alegeri pentru aceasta suita de cover-uri este piesa Primavera a italianului Tullio De Piscopo, care suna si ea incredibil de fresh. Posesorii de plete au si ei un deliciu, Enter Sandman-ul celor de la Metalicca. In caz ca ati auzit vreodata piesa Pop Muzik semnata M ei bine, atunci cand veti ajunge la varianta elvetienilor, veti fi surprinsi fara indoiala. Piesa pastreaza doar refrenul feminin vocal, restuil fiind o adunatura de sound-uri psihadelice care fara indoiala vor face ravagii printre amatorii de asemenea bunataturi.
Lee Scratch Perry, producatorul care in anii 70 a inventat practic sunetul dub n-avea cum sa lipseasca de pe acest disc. El isis face aparitia chiar in persoana in featuring-ul Blackboard jungle e o melodie care iese in evidenta printr-un ritm alert si o muzicalitate aparte. Muzicianul in varsta de 74 de ani traieste si el in Elvetia si probabil asa a fost „agatat” de creatorii acestui album. Pentru a fi pana la capat iesiti din comun, elvetienii isi incheie peripul sonor cu un extras sonor din poetul american William S. Burroughs cu al lui  The Saints Go Marching Through All The Popular Tunes
Recomandari: Discul este de neratat pentru aceia care au invatat faptul ca adevaratele comori nu se gasesc niciodata la suprafata ci trebuiesc cautate in adancuri. Dub Spencer si Trance Hill e o comoara care odata gasita, va face deliciul celor care stiu cum s-o aprecieze.

3 iun. 2010

Ce poate iesi dintr-o combinatie de reggae cu hip hop?

Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Asteptari: Alaturarea unui nume “valabil” din zona hip – hop – ului american, Nas cu cel mai tanar dintre baietii lui Bob Marley, Damian are toate premizele unei colaborari de succes, avand in vedere ca fuziunea dintre muzica hip – hop, reggae si influentele africane pare interesanta la prima vedere. E drept, s-a mai “marsat” de multe ori pe aceasta combinatie de stiluri, dar pare-se e prima data cand doi artisti din aceste “felii” realizeaza un album cap – coada impreuna.
Rezultat: Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru.
Debutul e promitator din cale afara: As we enter curge fara cusur iar reggae-ul face casa buna cu hip – hop – ul. Poate succesul acestei melodii consta si in faptul ca Africa e mai putin prezenta aici. E un funk frumusel, ceva care iti aduce aminte de House of Pain, Delinquent Habits sau Cypress Hill –ul de pe vremuri, un start cat se poate de dinamic.  Din pacate, dupa auditia intregului album realizezi ca e un start cat se poate de fals, restul acestuia fiind complet diferit. Si iti mai dai seama ca piesa de inceput e singura in care cei doi artisti chiar colaboreaza. Evident, si-n restul de 12 piese oamenii canta impreuna, dar parca fiecare e „pe cont propriu”, in lumea lui, fara a incerca o linie comuna. Pe ici pe colo, Distant Relatives ofera si momente placute urechii. Cum ar fi in Afrika Wake up care are parte de niste momente geniale de jam – session a la Santana spre finalul ei sau Count your blessings, care reuseste sa-ti tina atentia sporita. Dealtfel, in general majoritatea pieselor se inscriu in categoria celor bunicele, nedaranjante pentru ureche, dar departe de a categoria aceea care atrage atentia asupra sa. Patience e punctul slab al discului. Asta ca sa fiu moderat, caci as putea spune ca aceasta coboara nepermis de mult sub limita suportabilitatii. OK, recunosc ca supararea vine din faptul ca am avut ocazia sa ascult originalul acestei piese, in interpretarea celor de la Amadou & Miriam. Care e un superb electro – pop – african numit Sabali. Iar varainta aceasta e stricata complet de Nas, macelarita chiar. E ca si cum B.U.G. Mafia s-ar apuca de cantat peste Gica Petrescu. O alta melodie de aici e cat se poate de aproape de categoria „de remarcat”. E vorba de My Generation, care – stati linistiti – nu e un cover dupa The Who. Piesa are un cor de copii frumusel, un ritm cat se poate de promitator si un „flow” vocal de nota zece. Insa e stricata de invitatul special al acesteia, raperul Lil Wayne care efectiv da cu bata-n balta prin stilul sau „gangsteresc” de a rosti cuvintele. Remarcabil e si  Land of Promise in care apare si vocea regretatului muzician de reggae Dennis Brown. 
Combinatia sonora realizata de „rudele indepartate“ e una care are momente bune si proaste. Se prea poate ca „hibele” acestui disc sa aibe si o doza de prejudecata. Care vine din CV-ul muzicienilor care l-au creat.  La urma urmei nu e defel o catastrofa, e un disc bunicel. Doar ca de la Nas si Damian Marley as fi asteptat ceva mai mult. Care sa ma faca sa exclam Waw! Nu se intampla asa. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Recomandari: Pentru cei care adora sa asculte franturi de reggae, hip – hop si muzica africana amestecate pe alocuri cu bun gust.