Se afișează postările cu eticheta Recenzie disc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Recenzie disc. Afișați toate postările

3 ian. 2023

Nasip Kismet – Live from SuperSize Recording

 


Dacă nu știați încă, aflați de aici: Nasip Kısmet este unica trupă din Ungaria care interpretează muzică turcească. Albumul de debut al formației a fost înregistrat live - după cum îi zice și titlul - într-un studio celebru din țara vecină. Să vă mai spun că discul ăsta are un gust aparte ? Din mai multe cauze, dar pe scut hai să rămânem la faptul că aici se găsesc cântece populare turcești vechi și compoziții proprii interpretate undeva la granița dance/psihadelic/etno-jazz. 

Povestea e scurtă: Nasip Kısmet a fost fondată în 2019 de Arif Erdem Ocak, care locuiește la Budapesta de câțiva ani. Chitaristul uneia dintre cele mai cunoscute trupe de rock turcești, Seksendört, a strâns în jurul său o echipă fantastică. Fiindcă concertele au fost puse pe hold din cauza pandemiei, oamenii au intrat în studio și au înregistrat din fiecare melodie două variante, alegând la final lozul câștigător. Și apropos, la SuperSize Recording Studio au înregistrat și timișorenii de la  JazzyBIT ....

Deloc surprinzător, prima piesă a discului, Kara, aduce cu ea și prima surpriză. O ștruțo-cămilă de funky jazz cu o improvizație de saxofon n-are cum să te lase indiferent, unde mai pui și faptul că titlu piesei înseamnă în limba turcă culoarea neagră. O altfel de splendoare se dezlănțuie în Kendim Ettim (o piesă interpretată în original de celebrul turc Neset Ertas) care  e genul ăla de melodie care îți oferă tot ce vrei, de la savoarea aranjamentelor tipice rock-ului la groove-urile pulsante care nu te lasă indiferent. Fără îndoială, cea mai energică compoziție este  Zonguldak’ın Yolları, care pe lângă elementele exotice care se regăsesc în mare parte și-n celelalte piese reușește să iasă în evidență prin niște percuții electronice care îi adaugă un plus de valoare. 

Ankara’nın Bağları (Büklüm Büklüm) te duce cu gândul la prelucrările disco ale muzicii turcești și strălucește prin aranjamente iar Ninna este o altă prelucrare după o piesă veche care surprinde și prin faptul că este construită pe măsuri muzicale impare. Efectele electronice aplicate peste clarinetul din piesa Dilo Dilo Yaylalar este mai mult decât remarcabil iar „Mih“ este din nou o mostră a măiestriei de care dau dovadă oamenii aceștia în aranjamentele muzicale complexe. Muzicienii scot din joben un aer turcesc cu elemente psihadelice care creează un aer aparte, la fel ca și-n „Mihriban“. Unica piesă care iese oarecum din tiparele mai sus amintite este o prelucrare după un binecunoscut hit pop din anii 80 din Turcia interpretat în orginal de Barış Manço, intitulată  Hal Hal.  

Platon spunea că muzica însuflețește universul, dă aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor. Nu pot să adaug decât faptul că Nasip Kısmet este definiția perfectă a cuvintelor rostite de figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei. 




22 dec. 2022

Marxist Love Disco Ensemble – MLDE

 


Dacă e să etichetăm pe scurt….muzică de dans care produce frământare. Cam asta eceea ce încearcă să ofere Marxist Love Disco Ensemble în albumul de debut numit MLDE. În spatele acestui proiect stă un tobar italian pe numele său Paulo Volkov , iar albumul a fost înregistrat cu câțiva muziiieni din Croația și Slovenia într-un studio din Ljubljana.

Desigur, chestia asta n-are cum să nu-ți ridice semne de întrebare. Începând de la titulatură. Și da, se regăsesc pe ici pe colo și câteva chestiuni politice. Folosite desigur pentru a capta atenția auditorului. Este aici o piesă Brumaire (care face referire la o lucrare celebră a lui Karl Marx). Dar găsim și un manifest, care ne spune că că „potremmo ballare, disco feels so good marxismo sociali liberamo tu“. Piesa asta „Manifesto“ are la refren „disco socialista“ și a fost scrisă ca un răspuns la melodia elvețianului  Patrick Juvet „I Love America”. Dincolo de povești marxiste și minorități oprimate muzica ce se revarsă din boxe la audiția acestui disc este plină de voioșie și groove-uri țopăitoare.



„Material“ de exemplu te introduce într-o lume misterioasă în care cuvintele întregesc un peisaj aparte astfel încât te trezești fredonând „Surplus value has no case / Workers own the means in place/ Occupy what you don’t own / Teer all the things that you disown“. Tot albumul te duce cu gândul la discotecile comuniste pe care le-am prins și unii dintre noi, dar felul în care au fost croșetate piesele este unul cât se poate de actual, chiar dacă se spune că toate instrumentele folosite la înregistrările melodiilor sunt analogice. Poate pentru unele urechi neobișnuite cu sound-ul disco al deceniilor trecute ciorba asta pare oleacă prăfuită, dar cu siguranță discul ăsta e unul remarcabil. Are arome Daft Punk sau Yellow Magic Orchestra. Pare arhaic,  dar toate piesele sunt modelate în ceva nou, care dă senzația de fascinant. Este pe alocuri lo – fi și conține trompetă, saxofon, chitară și sintetizatoare din era Jean Michel Jarre amestecate într-o chestie super adorabilă.

Ultima piesă inclusă pe disc e o parodie scoasă parcă din coloana sonoră a unui film SF de prin deceniile trecute în care aflăm că vocea MLDE este una importantă. Mai mult chiar….robotul ne anunță că muzica asta e „agitational dance music“….Eticheta asta descrie cât se poate de real genul muzical inventat de ansambul ăsta misterios cu sediul în orașul italian Bologna care își trage seva din învățăturile lui Marx…..



13 dec. 2022

Dora Gaitanovici - Descântec

 


În orice țară în care manelele nu-s degustate atât de feroce precum la noi, albumul de debut semnat Dora Gaitanovici ar intra fără tăgadă în topul celor mai bune zece apariții discografice autohtone rock ale anului în curs. Fiindcă la noi lucrurile stau altfel există posibilitatea ca discul ăsta să treacă neobservat pentru populația care se hrănește cu gunoaiele care ni-s servite pe post de muzică. Din fericire, mai există și urechi responsabile care pot aprecia lucrurile frumoase, în speță combinația dintre rock și mitologia populară, aceasta din urmă incluzând deloc surprinzător personaje ca Ana și Manole. Și chiar și plante, de exemplu „Cynanchum vincetoxicum”. Chestia aia care se zice că face bine atât necuvântătoarelor cât și bipezilor pe care mai toți o știm de „iarba fiarelor” și care își face apariția în textul care dă titlul acestui album, Descântec. 

Se știe că din cele mai vechi vremuri muzica rock s-a pupat foarte bine cu o serie de alte genuri muzicale. Filonul ăsta etno pe care au pășit și mulți alții e folosit altcumva de către solista născută în Buzău. Deși armoniile muzicale specifice populare persistă pe majoritatea pieselor, acestea ajung la urechile ascultătorilor sub o formă foarte discretă, acesta fiind și unul din atu-urile pentru care albumul acesta e remarcabil. Basmele și descântecele din negura timpurilor sunt updatate la versiunea 2022 și spre deosebire de alții care navighează în aceeași barcă, aici e vorba de rock sănătos, fără brizbrizuri trendy din alte genuri. Descântec are un concept și o voce superbă, iar fiecare notă de aici inspiră bună dispoziție. Să fim bine înțeleși: ceea ce răsună pe Descântec nu e ceva ieșit din cale de afară de inovator, dar face parte din categoria aceea de discuri care transmit sentimente colorate. 

Se prea poate ca atunci când asculți acest album să-ți amintești de reprezentantele sexului frumos care și-au făcut apariția în scena rock autohtonă. Cum ar fi fetele care-și spuneau Catena ș-al lor hit Hopatina sau altele.  Și pe drept…îți pui întrebarea cum ar fi fost dacă în vremurile de dinainte de inventarea MP3ului patria noastră ar fi avut libertatea de exprimare pe care au avut-o vecinele Yugoslavia sau Ungaria? Categoric peisajul ar fi arătat altfel. Revenind la actualitate, înainte de a deveni cunoscută marelui public datorită Eurovisionului sau a concursului Vocea României, Dora Gaitanovici a intrat pe radarul melomanilor din vestul României grație colaborării ei cu timișorenii de la Thy Veils. Mai apoi a urmat o altă formație de pe Bega care poartă numele de Implant pentru Refuz și…povestea e cea știută. Interesant este că Dora a cochetat nițel și cu așa numitul mainstream de pe la noi cântând cu nume ca Irina Rimes. Care este una dintre persoanele care au avut un adevărat impact în viața ei și care a ajutat-o să aleagă drumul pe care este acum. Din fericire, latura dance a solistei Irina Rimes nu-și face apariția pe albumul de debut al solistei buzoience care printre altele a susținut un concert magnific alături de Implant pentru Refuz și orchestra Filarmonicii Banatul la show-ul IPR Simfonic. din Timișoara. 

Orice album românesc care începe cu versurile „Mâine  voi ridica lumea mea/Doar cu tine de mâna-aș putea/Să-nalț  mândre castele/Să duc turnuri pân-la cer ca-n visele mele“ are nevoie de o atenție specială, căci e clar ca lumina zilei că Dora nu abordează lyrics-uri de genul  celor care se regăsesc în melodiile cele mai ascultate prin țărișoara noastră.  „Soarele“ cu al ei iz de Implant pentru Refuz are schimbări dese de ritm, iar clapele din mijlocul bucății îi conferă o magie aparte iar „Moldoveanul“ – cu al ei text „ Am vrut să întreb pe cineva / Dar nimeni nu știe unde e primăvara mea“ îți poate aminti de superba piesă cântată de Anouk  care poartă numele de „Nobody's Wife“. 

Dacă tot am ajuns la influențe, pe ici pe colo în anumite porțiuni vocea solistei te poate duce cu gândul la nume ca Tori Amos ( în piesa „Luna“) sau Alanis Morisette. Lista ar putea fi completată și  cu Sharon Van Etten . Și chiar și Gwen Stefani, Kim Deal sau PJ Harvey, dar mă voi opri aici… pentru că fiecare ascultător are șansa să descopere similititudini cu alte nume ascultate de-a lungul vremurilor. Dincolo de textele care amintesc de ofrandă, iubire neîmpărtășită sau tinerețe fără bătrânețe („Făt Frumos“), ceea ce se vede de la o poștă este că muzica asta a fost concepută cu suflet. Îmbinarea  dintre conceptele clasice pe care e clădit acest album și lyrics-urile cu tentă actuală dau un aer de junețe, iar pe plan stilistic chestia asta se materializează și cu sound-uri a la Paramore. Totuși, pe alocuri dacă asculți doar pasajele de flaut ai impresia că oamenii aceștia au ascultat și ceva Jethro Tull, iar din când în când ți se poate năzări că asculți chiar pasaje din zona celor de la Porcupine Tree. 

Nu am cum să închei această cronică fără a face o mențiune aparte.Care se poate încadra la categoria „nu totul e pierdut“. Se știe că posturile de radio comerciale din țara noastră excelează în promovarea unui anume fel de muzică. Fie că-l numim bubbgle gum sau altcumva e clar despre ce e vorba. Ei bine, pare-se că Dora Gaitanovici a picat cu tronc unuia din aceste posturi. E vorba de radioul cu pupici, care spre surprinderea subsemnatului o sprijină și o promovează pe Dora. Pentru asta jos pălăria. Sper să nu fie „excepția de la regulă“  și pe viitor și alți creatori de playlisturi de la radiourile astea „mari“ să mai schimbe registrul. Fiindcă pentru sănătatea mentală a fiecărui biped de pe această planetă este indicat să se consume muzică bună de cel puțin două ori pe zi. Iar Dora Gaitanovici cu al ei album de debut se înscrie categoric în categoria asta. 




10 dec. 2022

Cserepes - Nachtmusik

 


De dragul preciziei e bine să menționez din start că ceea ce face Cserepes Károly – principalul vinovat pentru apariția acestui disc apărut la sfârșitul anului 2021 – poate fi inclus în ideea deloc nouă de a îmbărca melodii populare din arhive în straie moderne. E o rețetă pe care o încearcă mulți și deloc complicată la prima vedere. Ceea ce diferențiază însă chestiile astea incluse  în world – music sunt ingredientele folosite. Care nu-s aceleași niciodată. 

Vocile originale care sunt folosite pe piesele acestui disc sunt împrumutate din arhiva fundației Kallós Zoltán, din satul Răscruci (județul Cluj), care își propune conservarea tradițiilor populare transilvănene și transmiterea lor către generația tânără. Cea mai veche înregistrare care-și face apariția aici este din 1937 iar cea mai „nouă“ este din 1997, iar senzația de „special“ pe care o emană albumul este dată de faptul că peste originale este adăugat un jazzy electronica cu trompetă și saxofon care aparțin artiștilor maghiari Dódi Kárpáti și Béla Ágoston și germanul ui Armin Küpper.



Chiar dacă înregistrările provin dintr-o perioadă de timp care însumează multe decenii, per ansamblu discul ăsta sună al naibii de uniform, ceea ce se datorează faptului că aranjamentele noi s-au pliat la fix peste baza din arhivă care a fost folosită. Deci să nu rămâneți mirați dacă toate piesele de aici au un ton specific și un farmec aparte. Deloc întîmplător albumul ăsta poartă numele de muzică de noapte, fiindcă absolut fiecare sunet de aici te duce cu gândul la relaxare. Cireașa de pe tort este că oamenii ăștia nu adaugă nicio schimbare în fundațiile pieselor originale ci le înglobează într-un mediu complet diferit. 

Fiecare piesă din albumul Nachtmusik are o aromă diferită dar audiția întregului album este necesară pentru o experiență mișto. Se prea poate ca după această audiție să vă schimbați total percepția asupra muzicii populare maghiare din Transilvania, sau asupra combinațiilor de jazz bazate pe prelucrări arhaice. Cu siguranță, discul ăsta te ajută să evadezi într-un Univers paralel, deci dacă sunteți curioși de o excursie sonoră care are darul de a te decupla de la cotidian, știți ce trebuie făcut.  


7 dec. 2022

Branko Mataja - Over Fields And Mountains

 


Vestea conform căreia zilnic pe platformele de streaming din întreaga lume se urcă nu mai puțin de 100.000 de trackuri noi a reușit să provoace pe bună dreptate valuri cât se poate de ample. Dincolo de noutăți suntem bombardați și de o serie de „reissues“, „remaster“-uri, „live“-uri și compilații, multe dintre acestea făcând parte din serialul „show me your money“. În Oceanul ăsta de „lost and found“ din când în când însă mai ai supriza să dai și peste chestii remarcabile, cum este și acest Branko Mataja - Over Fields And Mountains. 

Branko s-a născut în 1923 undeva în Croația și după o serie de aventuri și joburi diverse a ajuns să se stabilească într-o suburbie din Los Angeles prin 1964 cîștigîndu-și existența din atelierul său de reparat chitări în care a experimentat diverse chestii. După moartea sa, care a avut loc în 2000, un colecționar de discuri din S.U.A. a cumpărat unul din cele două albume ale sale „Traditional and Folk Songs of Yugoslavia“  (apărut se spune…. prin 1973) cu șapte dolari dintr-un magazin…și a rămas înmărmurit. Povestea mai spune că cel de-al doilea disc al lui Branko Mataja a apărut undeva în anii 80 și a fost oferit ca și cadou doar celora care îi vizitau magazinul. Pe scurt, în 2022 casa de discuri americană Numero Uno a reușit să scoată în sfârșit așa cum se cuvine piesele artistului care nu s-a mai întors niciodată acasă în timpul vieții…

Discul ăsta a reușit să stârnească un viu interes și-n rândul melomanilor care nu-s neapărat cuceriți de muzica balcanică din zona noastră geografică. Folkul ăsta cântat într-un anume fel de artistul a cărui poveste e cât se poate de mișto este remarcabil datorită tonurilor de chitară care zboară în jurul difuzoarelor de parcă ar fi cântate în camera în care se face audiția. În plus, din loc în loc ai parte de arome misterioase, iar atmosfera de reverie este amplificată și de faptul că majoritatea pieselor par a fi fără nicio urmă de percuție. 

Melodiile creează un ambient care te propulsează într-o altă dimenisune, iar printre eventualele influențe care se fac remarcate de către urechile cu discernământ ar fi niscaiva surf music sau chiar și bucățele de experimente sonore din categoria celora pe care le făcea odinioară Holger Czukay în celebra formație Can.Per ansamblu piesele sunt de o frumusețe sublimă și înfricoșătoare și conțin arome ambientale de blues american și mici tușe spre acorduri indiene și arabe. Desigur, multe dintre piese sunt cunoscute celor familiarizați cu piesele vechi din spațiul sârbesc, una dintre acestea fiind Tamo daleko,  un cântec popular care a fost compus pe insula grecească Corfu, în 1916, pentru a comemora retragerea Armatei sârbe prin Albania în timpul Primului Război Mondial și care simbolizează speranța. Pe scurt,muzica lui Branko sună ca un amestec de sunete de pe coasta Mării Adriatice cu străzile Belgradului și soarele american din Los Angeles cu mici picături de krautrock. Dincolo de povești, albumul  ăsta e unul din cele mai interesante reissues  ale acestui an, deci e clar ce aveți de făcut. 



29 nov. 2022

Călin Pop - Cutia cu secrete

 


Led Zeppelin au inventat expresia „the song remains the same“, dar până la urmă chestia asta se aplică multor reprezentanți ai rasei umane înglobați într-un fel sau altul în ceata artiștilor care au grijă ca urechile noastre să nu fie poluate cu melodii de plastic. Alături de „cântecul rămâne același“ putem adăuga și o altă zicere de bine care subliniază faptul că dacă un lucru nu e stricat nu e nevoie să-l repari și uite așa ajungem și la noul album solo Călin Pop, Cutia cu secrete. Un disc previzibil  pentru cei care știu cine e autorul....în care sunetul de eighties – rock se amestecă cu texte izbutite și-n care vocea artistului capătă conjuncturi diferite în funcție de mesajul transmis. Cutia cu secrete are o simplitate dezarmantă pe alocuri și îi va unge la suflet pe numeroșii fani ai formației Celelalte Cuvinte. 

Și pentru că am ajuns la legendara trupă care a scris o importantă filă în istoria rock-ului autohton, simt nevoia unui mic ocol. Să tot fie câteva decenii de când subsemnatul a auzit pentru prima oară la o „serată dansantă“ piesa „Iarbă prin păr“. Cu nelipsitele ei păcănituri grație vinilului de pe care era redată piesa la acea vreme. Am ascultat melodia alături de o domnișoară care la vremea respectivă avea ochii căprui ce plângeau la zei și așa....s-a creat un context. Mai târziu am aflat că balada a fost inspirată de plimbările lui Călin Pop prin Parcul Rozelor din Timișoara, unde se înghesuiau pe bănci îndrăgostiții din anii optzeci, însă ideea ce mi s-a strecurat involuntar în creier a fost aceea că baladele de acest gen ating o coardă sensibilă și drept urmare pot fi băgate în borcanul cu piese cu un aer special. . 

E drept, de atunci multe s-au schimbat. Chiar și păcăniturile au devenit digitale.  Altele au rămas la fel. Și cu acest album solo pregătit de ceva vreme, Călin Pop a rămas la fel de inspirat. Deși...cântectul a rămas același. Și îndârjirea lui. Și asta se simte din start, fiindcă pe piesa „Niciodată“ suntem asigurați că nu se va opri niciodată și....„la ascunsa lumină va nădăjdui“.Piesele lui Călin zugrăvesc cât se poate de real cenușiul zilelor noastre dar oferă totodată și un dram de speranță. Transmit. Paul Cézanne spunea la un moment dat că o lucrare artistică care nu a început printr-o emoție nu este artă. Ei bine, Călin Pop oferă un șevalet sonor pe  care fiecare dintre ascultători îl poate colora în propriile pasteluri. După caz cu inimioarele care se regăsesc în expresia  „love is in the air“ sau motto-ul care ne-a însoțit în zilele pandemice de „totul va fi bine“. Cu deznădejdea vremurilor ciudate pe care le trăim în care a revenit la modă motto-ul „să fie pace în lume“ dar și cu un îndemn la autoapărare și rezistență. 

În piesa numită  „Fără drum“, autorul subliniază că „Între noi golul aspru/zace cu un iz sihastru/Dat mi-a fost să tânjesc/să mă-ncred...să m-amăgesc/De nebun, fără drum/Nu am cum, fără tine/ Dă ceva să simt“. Cupidon își face apariția în piesa „Portret“, o melodie care mi-aș fi dorit să fie multiplicată în mai multe exemplare pe acest disc, iar „Hoinar“ e despre vise și doleanțe cu ale ei versuri ca „Trăiesc doar prin vise/E mai bine așa/De atît doar mi-e teamă/S-ajung singur nu aș vrea“.

Discul ăsta sună așa cum trebuie și datorită colaboratorilor Toni Dijmărescu (chitară), Vlad Spătar (bas) și Flavius Suciu (tobe). Un cuvânt aparte merită și sound-ul general, căci în ciuda faptului că aranjamentele au pe alocuri aer de eighties, mixajul și masterul sunt cât se poate de actuale și per ansamblu e ceea ce ne place să definim că „sună bine“. Mai ales pe CD, unde există ș-o piesă-n plus. Și nelipsita cărticică cu textele meseriașe ale pieselor.  

Albumul ăsta nu e de ascultat pentru oamenii care ascultă muzica la semafor cu bașii dați la maxim doar pentru a impresiona ceilalți participanți la trafic și nici pentru cei care sunt obsedați de sound-urile electronice. Nu e nici pentru ascultătorii familiarizați cu anii optzeci doar din documentare. Deși n-are contraindicații privitoare la vârsta ascultătorului, e pentru cei care într-un context sau altul au luat contact cu Celelalte Cuvinte. Nu știu câți fani noi va cuceri Călin Pop prin această cutie cu secrete, dar un lucru e cert....cântecul rămâne același. 




12 nov. 2022

Ezra Collective - Where I’m Meant to Be

 


Dacă sunteți în căutarea răspunsului la întrebarea ce diferențiază muzica bună de cea rea, cel mai la îndemână răspuns îl găsiți pe cel de-al doilea material discografic al britanicilor de la Ezra Collective. 

Materialul sonor cuprinde o serie de sonorități care sfidează noțiunea de genuri muzicale și include și două interludii non-muzicale sub forma unor fragmente de conversații dintre liderul trupei Femi Koleoso și doi dintre mentorii săi: regretatul Tony Allen și binecunoscutul regizor de filme Steve McQueen. În conversația cea din urmă, Words by Steve, artistul șăf din Ezra Collective își definește rațiunea muzicală prin câteva cuvințele drăguțe de tot care au un șarm aparte netraduse:  „We try to bring good vibes, hapiness, all through the medium of swinging music, you know“. Atât de simplu și totuși complicat de realizat....

Britanicii care au debutat cu trei ani în urmă grație albumului „You Can't Steal My Joy“ amestecă aici arome de jazz cu afrobeat, hip-hop,salsa, reggae, nițel R&B și chiar porțiuni de grime. „Where I'm Meant To Be“ este un disc cu influențe tipic britanice iar încă din prima piesă  - care pleacă la drum cu motto-ul “Positive vibrations, you get me?” - ești bombardat cu aranjamente careți trezesc curiozitatea de a asculta mai departe. Dincolo de magia instrumentală a celor cinci membri ai trupei, aici cireașa pe tort este prestația solistei Sampa the Great. Artista măscută în Zamibia care și-a creat un nume de răsunet în scena britanică de hip hop adaugă un șarm de netăgăduit peste o compoziție veselă, astfel încât din start te trezești că ești binedispus. Vă imaginați oare cum ar fi ca o artistă celebră de hip hop din România să colaboreze cu...JazzyBIT, de exemplu? Veselia muzicală răzbate și din „Victory Dance“ cu ale sale afrobeat-uri pur și simplu magice, iar No Confusion debutează cu vocea lui Tony Allen care spune că I am playing jazz my way. Invitatul special al acestei melodii este Kojey Radical, britanicul care amestecă în creațiile sale hip hop –ul cu spoken word și grime, iar ciorba asta la care se adugă și jazz este una memorabilă. O altă vedetă a muzicii pop din Marea Britanie, Emelie Sande își face apariția pe Siesta iar lista de invitați o include și pe Nao care face minuni pe Love in outer space. Pe numele ei adevărat Neo Jessica Joshua, solista din piesa cu dragostea în spațiu se învârte în zona soul condimentat cu electronice și R&B și și-a descris stilul ca fiind wonky funk. Habar n-am ce înseamnă asta, dar....e de bine, credeți-mă. Ar mai fi multe momente mișto de remarcat dar am să mă opresc aici amintindu-vă totuși că printre nestematele muzicale ale acestui disc se numără și o variantă superbă a piesei„ Smile“  de Charlie Chaplin. 

Carevasăzică Ezra Collective e despre good vibes și hapiness. Iar dacă simțiți la fel, e clar ce aveți de făcut.....



16 ian. 2022

Petre Ionuțescu - Murmur (Live)

 



Dacă ați avut vreodată ocazia să-l ascultați pe Petre Ionuțescu, e clar că ați sesizat niște influențe. Cel mai la-ndemână exemplu în acest sens este trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer, care dealtfel i-a încântat pe melomani și-n vara anului trecut în cadrul celui mai șmecher festival de jazz din țara noastră, cel de la Gărâna. 


La sfârșitul anului 2021, Petre Ionuțescu a lansat  albumul „Murmur“, un material discografic ce conține opt piese proprii, care au fost pentru prima dată interpretate cu ocazia unui concert inedit susţinut pe o scenă plutitoare aflată în mijlocul lacului Trei Ape din comuna Brebu Nou, în 2020. Și fiindcă trăim vremuri completamente digitale, materialul s-a lansat într-o formă audio – vizuală. Pentru a savura așa cum se cuvine această călătorie, vă recomand cât se poate de apăsat să ascultați Murmur cu perdeaua trasă și telefonul mobil pe silențios, departe de orice dispozitiv care proiectează imagini. Fiindcă  magia stă în imaginația fiecărui ascultător .  Iar dacă ascultați la niște căști performante, veți descoperi câteva sound-uri cu adevărat mirifice.


Se știe că în vremurile noastre o bună parte din albume sunt gândite ca un slalom între genuri muzicale care în imaginația conservatorilor în ale muzicii nu au cum să se împace. Deși se scaldă uneori la granița mai multor genuri, Murmur nu a fost creat pentru a demonstra cuiva ceva. Nu ai senzația că e un disc fabricat pentru a crea vâlvă. E un basm modern de Hans Christian Andersen, cu clipocitul apei din depresiunea Gărâna care se îmbină la marea artă cu o serie de instrumente arhaice și moderne. Pentru a resimți cât se poate de exact atmosfera, un alt sfat la fel de apăsat este să ascultați albumul acesta cap – coadă. Fără a apăsa butonul pause sau skip. Doar așa ai șansa să înțelegi ideea artistului. Să te delectezi pe deplin cu sound-urile ambientale și să te deconectezi de cotidian. 

Amestecul de filon etno și sunete moderne se găsește din plin în zilele noastre. Se vede de la o poștă că multe dintre ele au fost fabricate pentru că „ciorba“ asta e trendy, carevasăzică e cool să amesteci doze de patriotism cu bla-bla-uri cotidiene. Din fericire, aici nu e cazul. Ingredientele din care este preparată ciorba asta sunt de cea mai bună calitate și nu dau impresia că au fost puse acolo doar pentru că sunt la modă. Printre lucrurile drăgălașe de tot sunt și incursiunile în sonoritățile care-ți pot aminti de  Vangelis sau Bonobo, în diverse momente, în special pe penultima piesă Dance In Blue, care se recomandă a fi cea mai experimentală piesă.  


Albumul ăsta face parte din acea categorie de discuri care fie ți se strecoară deîndată sub piele,fie intră direct la categoria „never again“. Nu poate fi etichetat în acele categorii „hipster – friendly “ care atrag multă lume în zilele noastre, iar principalul motiv pentru care reușește să-ți capteze atenția este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil modernul cu clasicul. Sunetele naturale neșlefuite cu efecte moderne care nu-s introduse în ecuație doar pentru că le folosesc și cei care compun pe bandă rulantă muzică pentru hipsteri. 



Probabil că dacă eşti un robot care servește mâncarea la Jocurile Olimpice de la Tokio din 2022  există şansa să nu fii atins de muzica acestui disc. La fel ca și alți muzicieni din branșă, Petre Ionuțescu are un dar aparte de a te teleporta într-o altă lume. În care cuvântul de ordine este „lejer“. Murmur e  un disc pe care îl „simţi“ cu toată fiinţa. Din loc în loc ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale și savurezi momentul pe deplin.  Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul lejer de care aminteam anterior și există șansa ca după audiţia acestui album să devii  niţel mai bun înlăuntrul tău şi să te imunizezi cât se poate de mișto împotriva elementelor din societatea noastră care propovăduiesc cu bună știință energiile negative. 


Putem să-l numim nu jazz, neo – clasicism, electronica with good flavours, dar dincolo de etichete, urechile destupate au parte de acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. Recomand cu căldură  oamenilor deschişi la minte care apreciează deopotrivă naturaleţea jazz-ului sau a muzicii clasice dar şi frumuseţea efectelor electronice. Merge și pentru rockeri, în momentele în care e nevoie de o pauză de distors. Nu prea merge pentru cei care sunt îndrăgostiți de melodiile inspide, incolore și inodore care se difuzează în exces în zilele noastre, dar...- cine știe? – poate merge și-n această situație. Cu risul de a folosi cuvinte mari m-aș risca să cataloghez acest disc printre cele mai bune albume din categoria basme sonore din ultima vreme în România. 



14 ian. 2022

Pierre Henry - Messe pour le temps présent

 

 


Dintr-o succintă istorie a muzicii electronice de-a lungul omenirii n-are cum să lipsească apariția primului instrument electric (inventat undeva în 1759), orga electrică (realizată pe baza aparatului de telegraf) sau tereminul care a fost inventat în 1922. Revenind ceva mai aproape de vremurile noastre, se cuvine să-l menționăm pe Pierre Henry, una din figurile emblematice ale genului muzical care poartă denumirea de „musique concrète“, care reprezentintă colaje de sunete înregistrate din surse acustice și electronice.

Mult mai puțin cunoscut decât alte legende precum Can, John Cage, Robert Moog, Karl-Heinz Stockhausen sau Kraftwerk (ca să dau doar câteva exemple), acest francez s-a afirmat imediat după cel de-al doilea război mondial când guvernul din această țară a pus bazele unui  studio experimental. Aici  Pierre Henry l-a cunoscut pe Pierre Schaeffer, iar cei doi au lansat în 1950 „Symphonie pour un homme seul “, o lucrare sonoră care e musai de introdus în categoria chestiilor interesante din muzica alectronică.  

Am considerat necesar să fac această mică introducere pentru a intra în atmosfera discului „Messe pour le temps présent“, apărut în 1967, care a fost coloana sonoră a unui spectacol de balet realizat de Maurice Béjart . Dincolo de prologul de 90 de secunde care deschide acest album lucrurile devin cu adevărat spectaculoase datorită piesei Psyche Rock, compoziție care a fost remixată de o serie de alți interpreți ulterior, una din cele mai cunoscute variante fiind cea a lui Fatboy Slim. 

Pe parcursul celor 20 de track-uri care curg cxât se poate de natural, urechile ascultătorului sunt tratate cu sound-uri care și-n 2022 pot fi lejer introduse în cutiuța cu muzici experimentale, iar acest lucru este unul cât se poate de interesant grație faptului că piesele astea au fost produse cu nu mai puțin de 55 de ani în urmă. Adică ân anul în care a avut loc Summer Of Love și topurile erau dominate de The Beatles , Small Faces, The Doors,  Jefferson Airplane sau The Velvet Underground .

Pierre Henry a murit în 2017 la vârsta de 89 de ani iar dacă v-a căzut cu tronc recomandarea aceasta vă sfătuiesc să aruncați o ureche și-n boxsetul apărut anul trecut sub numele de Galaxie Pierre Henry, care cuprinde nu mai puțin de 13 CD-uri.




9 nov. 2021

Lucia - Immersia

 



Clișeele spun că Lucia este probabil primul star Youtube din România, grație cover-ului ei la piesa „Silence“ a celor de la The Mood. În cei nouă ani scurși de atunci, piesa cu pricina a adunat peste 28 de milioane de vizualizări, iar „fata de la pian“ a lansat două albume și un E.P., acesta din urmă fiind lansat la mijlocul lunii octombrie, taman la Budapesta, în cadrul unei conferințe muzicale. Imediat după succesul primului ei single, Lucia a fost cooptată de cei de la Global Records, care nu s-au sfiit s-o eticheteze drept un amestec de Regina Spektor și Adele. După cele două albume lansate la casa de discuri care e răspunzătoare pentru tonele de Inna (de exemplu), artista a devenit independentă și...bine a făcut.  

Promovată pe bună dreptate drept un „produs de export muzical al României“, Lucia reușește să se ridice la înălțimea așteptărilor cu acest Immersia. Chiar dacă conține numai cinci piese, acest E.P. creionează cât se poate de fidel multitudinea de stări cu care ne confruntăm zi de zi. Imaginea de „fata cu pianul“ extrasă parcă din tabloul omonim al lui Paul Cezzane cu care s-a ales Lucia datorită debutului ei te poate duce cu gândul la Tori Amos, Demi Lovato sau chiar Alicia Keys. Exemplele pot curge la nesfârșit, dar ideea este că compozițiile de aici au personalitate. Din această cauză acest „bebeluș pandemic“ (cum a fost descris acest E.P. de Lucia) este unul de remarcat. Pe plan instrumental, lucruriles cât se poate de diverse.  Prima piesă, „Simple“ te duce cu gândul la compozițiile nemuritoare ale celor de la Massive Atack, iar în „Who“ ai impresia că tocmai asiști la un featuring de Mount Kimbie și Austra. „Hitul“ acestui E.P. este „Rogue“ care are un iz de Birdy meets Jamie XX, iar finalul din„ All of the world“ poate să-ți creioneze o posibilă colaborare Radiohead cu Alexandrina. 

Și dacă toate astea nu v-au convins să ascultați acest E.P., mai există ș-un bonus. E vorba de concertul acesta, filmat în pădure care merită ascultat la căști. Tot la capitolul chestii interesante ar mai fi de menționat și faptul că acest E.P. nu a fost lansat ca CD ci sub formă de art work. „Cine vrea să ne susțină ‘cumpărând albumul’ poate să cumpere un poster cu un artwork minunat” spune Lucia.

Și fiindcă trăim într-o lume imperfectă am descoperit și două minusuri. Unul este legat de lungimea acestui E.P. Deși nu am pretenția să ascult un triplu album de concepție în 2021, parcă cinci piese e prea puțin. Iar, celălalt minus....mi-aș fi dorit ca măcar o cincime din acest E.P. să beneficieze totuși de text în limba română. Sau măcar în maghiară, dacă tot e „produs de export.“. Una peste alta, sincere felicitări pentru una din cele mai interesante apariții discografice „pop/indie“ din țărișoara noastră din ultima vreme. 


3 nov. 2021

Om la Lună - În caz de om la lună, strigați "Om la Lună stânga/dreapta", după caz

 


E clar pentru toată lumea că o trupă care are versuri de genul „Ce surpriză să te-ntâlnesc/Chiar aici pe fundul fântânii din neomenesc/Din întuneric venim, Încă putem să ne-oprim“ nu se adresează melomanilor care se topesc după declarații de dragoste etalate de Direcția 5 sau Holograf...de exemplu. 

Om La Lună e un fel de Robin and the Byrons. Un amestec neaoș între Robin and the Backstabbers și Byron,. Figura centrală a formației, Doru Pușcașu are doze serioase din melodicitatea instrumentațiilor și textelor prestate de Dan Byron și Andrei Proca , iar pe ici pe colo melodiile au și câte un strop de Alternosfera, rezultatul final fiind unul agreabil. 

Fiindcă în ultimele decenii artiștii din întreaga lume au cam epuizat toate titulaturile cu rezonanță, e tot mai greu să apari din neant cu un nume șmecher și provocator. Chiar dacă pe partea de aranjamente muzicale Om La Lună nu iese în evidență cu nimic care să te facă să exclami celebrul „waw“, titlul acestui disc merită cu prisosință un loc în „Cartea Celor Mai Ciudate Denumiri de Discuri Românești“. 

Nu știu dacă există cineva în țărișoara asta care și-ar fi imaginat că temele abordate de formația Om La Lună se învârt în jurul corpului astronomic pe care a pus prima oară piciorul Neil Armstrong în 1969. Perfect predictibil, melodiile lor oscilează în jurul sentimentelor colorate pe care le experimentează oamenii obișnuiți în viața de zi cu zi. Carevasăzică, nu e nimic spectaculos, dar e frumos ambalat. Drept urmare, lejer putem concluziona că avem de-a face cu o poezie rock cu versuri șmechere, neobișnuit de lungă pentru vremurile actuale (68 de minute). 

Volens – nolens, ambalajul albumelor scoase în zilele noastre includ indubitabil și videoclipurile. Ideea distrugerii unui pian nu e câtuși de puțin nouă. Băieții de la Om La Lună fac acest lucru în clipul melodiei  „Distanță de Siguranță“. Inspirați poate din celebra comedie muzicală a anului 1937, „O Zi La Curse“, unde Harpo Marx cântă o piesă din repertoriul lui Serghei Rahmaninov.  Sau din „Epic“  al celor de la Faith No More. Sau poate după vizionarea superbei Close (to the edit) din repertoriul Art Of Noise. Nici nu mai contează, căci băieții reușesc printr-o idee simplă să aplice o „semnătură“. Și indiferent în ce context auzi această piesă îți imaginezi barosul care distruge un pian cu bună știință. 

O altă certitudine este aceea că de-a lungul vremurilor, o sumedenie de marinari au căzut în apă. Din această cauză a apărut și strigătul de „om la apă“, care e omniprezent în cele aproape patru minute ale piesei „Valurile“, fără îndoială cea mai antrenantă melodie de pe acest album, care prin alternanța ei de larmă și tăcere ilustrează perfect momentele de flux și reflux omniprezente în viețile noastre. Printre momentele de un deosebit impact de aici se numără și cele două compoziții botezate „postumul stâng și drept, cea din urmă beneficiind și de acel „whistle“ care-ți amintește într- oarecare măsură de Peter Bjorn And John - Young Folks. Și pentru ca lucrurile să fie bine stabilite, Aripi de Liliac beneficiează de aceeași  „semnătură sonoră“. Desigur, melomanii îndrăgostiți de piesele în care dragostea plutește în aer vor fi mai mult decât încântați de „Timp pentru noi“, „Pace“ (cu al ei superb lyric „Pace ție, cititorule, Pace ție, tuditorule, Pace ție, iubitorule,  Împiedicatule. Și de inimi negustorule, De iubiri făuritorule, De greșeli greșitorule, Descoperitorule.“) sau mai sus amintita piesă în al cărei videoclip se distruge un pian cu barosul. Lemnele aruncate pe foc din melodia „Războiul cu lumea“ pot fi adăugate la capitolul momente interesante. 

Fără îndoială, mi-ar fi plăcut ca piesele incluse aici să se plieze nițel și de varianta mai „updatată“ a programului de calculator numit „rock.exe“. Cea pe care am sesizat-o în „După război“ și „Noapte Bună“, două melodii extrase din E.P.-ul „Dans“ lansat de acești băieți. Până una alta, discul ăsta care reprezintă albumul de debut Om La Lună e o surpriză. Chiar dacă are și momente mai puțin inspirate, e un pretendent în capitolul dedicat  celor mai agreabile 10 albume rock ale anului 2021 în România. 





27 oct. 2021

VanDerCris - amazing Trace

 

În mare parte, discul de debut al proiectului VanDerCris se poate încadra în categoria „predictibil“, cu multe lucruri care „sună“ exact așa cum te-ai fi așteptat să fie, doar prin consultarea echipajului care a realizat această excursie sonoră. Constatarea aceasta nu știrbește cu nimic însă faptul că discul ăsta emană o serioasă doză de optimism, iar cele 59 de minute din playlist-ul discului îți reamintesc de vremurile bune. Cele în care publicul era atent la creațiile artiștilor cocoțați pe scene și-n care fețele spectatorilor sau ascultătorilor radiau crâmpeie de fericire doar din cauza artei. Timpurile în care muzica era savurată pentru magia ei proprie, cele în care nimeni nu era preocupat să epateze și-n care nu s-a inventat „live“-ul pe rețelele de socializare. 


Revenind la albumul proiectului VanDerCris e de bun augur să amintim că acest echipaj sonor s-a născut undeva prin primăvara anului trecut,  ca un manifest personal al lui Horea Crișovan. E vorba de artistul timișorean care de-a lungul anilor a colorat scena muzicală autohtonă cu o serie de tablouri sonore pictate într-o multitudine de straie stilistice și care pentru acest episod a adunat o „gașcă“ de amici într-un studio personal  din Timișoara, „plin de ciocolată la discreție, apă plată, lămâie, un aspirator bun de praf și bureți pe pereți“, după cum spune Horea. Chiar dacă lansarea oficială a discului a avut loc în cadrul festivalului de la Gărâna, albumul nu  face parte din seria celor care se pot așeza liniștit în raftul dedicat jazz-ului. Sau cel care cuprinde apariții rock..... 

Cele fix șase minute ale piesei care deschide discul, May Bee, reprezintă o cât se poate de reușită „acomodare“ cu paleta sonoră a ceea ce se găsește p-aici. Vagi arome de Vangelis combinate cu sound-ul complex etalat de compozitorii tipic americani de genul Bruce Hornsby se întrepătrund cu miresmele jazzy stil Kenny G într-un conglomerat interesant, care nu are cum să nu-ți aducă aminte totuși și de valențe autohtone de genul Pro Musica sau Post Scriptum. 

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că în ultimele decenii muzica și-a câștigat un loc de cinste în diverse proiecte, de la clasicele „jingle“-uri la compoziții de sine stătătoare. Având în vedere faptul că majoritatea pieselor de aici sunt instrumentale, există destule momente în care ascultând albumul acesta cu ochii închiși ai impresia că tocmai ai descoperit viitoarea coloană sonoră a unui serial.  Cam așa stau lucrurile și-n piesa Bassic Dance, unde impactul de bun augur este asigurat și de faptul că fiecare membru al trupei are „partea sa“, compoziția fiind una extrem de „aerisită“.Primele acorduri ale piesei „Sad song“ te duc cu gândul la un amestec de Jethro Tull și Led Zeppelin, iar grija deosebită pentru detalii ale lui Horea Crișovan se „vede“ pregnant și pe cele două variante ale piesei amazing Trace, unde pe lângă duduk apare și Maria Hojda. Printre cele mai remarcabile momente ale discului se numără și cele mai „nebune“ compoziții de aici„War Seeds“ și „SinCreatEst“. Prima oferă un melanj zgomotos de acorduri rock și o alternanță sănătoasă între liniște și vacarm. 

Și-n SinCreatEst există acest raport special, iar pe lânga surprinzătoare apariție a invitatului special Stevie Biondi, la final ai parte de o adevărată „demență“, un exercițiu de demolare a difuzoarelor din boxele de acasă. În „Silence After P-mix“ , bass-ul lui Victor Miclăuș și clapa lui Doru Apreotesei se „pupă“ de minune, iar începutul care seamănă cu „Show me heaven“, piesa scrisă de Maria McKee este unul admirabil. Succesiunea de calm și nebunie caracterizează pe deplin acest disc și îi asigură un plus de atractivitate pentru melomani. 


Și pentru că detaliile fac diferența, haideți să vedem și chestiile pe care subsemnatul le-ar fi imaginat altfel. Primul aspect pe care nu l-aș încadra neapărat la categoria puncte tari ale acestui album este lungimea pieselor. Cu excepția celor două interludii, compozițiile se învârt în jurul a 5- 6 minute și din această cauză, chiar dacă sună „corect“ tind să devină previzibile. Un alt aspect pe care mi l-aș fi dorit altfel este raportarea la muzica anului 2021. Nu, nu mă aștept ca echipa formată din Horea Crișovan, Dănuț Blaga, Marcelle Pouaty Souami, Florin Cvașa și Lucian Nagy să cânte un amestec de drum and bass cu post dubstep, dar există și-n jazz și-n rock destui oameni care amestecă cu success nebunii noi și vechi într-un aluat cât se poate de apetisant, de genul The Comet is Coming....de exemplu. 


Dincolo de astea, discul apărut sub egida Fundației Culturale Jazz Banat este fără îndoială unul din cele mai remarcabile albume din recolta discografică românească din ultima vreme. Drept pentru care merită pe deplin eticheta tipic bănățenească de „chapeau bas“......



13 oct. 2021

Puba Jazz Connection - Puba Jazz Connection 2020

 


Fără a face parte din gașca inițiaților în ale jazz-ului, fiind mai degrabă un simplu meloman care devorează aproape toate genurile muzicale prezente pe piață, pot afirma cu tărie că primul album de autor al lui Puba Hromadka merită să fie băgat în seamă de fiecare omuleț de pe această planetă care rezonează în vreun fel sau altul cu ceea ce ne place să numim „vraja muzicii“. Cele nouă compoziții proprii care se găsesc pe acest disc editat sub titulatura de Puba Jazz Connection curg cât se poate de natural și se încadrează lejer în categoria mainstream jazz. Piesele sunt „aerisite“ și se pretează a fi ascultate pe-ndelete atât într-o drumeție cu peisaje mirifice în fundal cât și la foșnetul lemnelor care trosnesc într-o sobă în toiul unei toamne răcoroase la o cabană din Gărâna sau elsewhere.  

Comparația cu peisajele mirifice nu e deloc întâmplătoare, căci prima și ultima melodie de aici fac referire la două așezări ale patriei noastre care ar trebui să fie cunoscute amatorilor de jazz. E vorba de Gărâna și Brebu (Nou), separate de o distanță de șapte kilometric și unite prin faptul că în prima dintre ele se desfășoară cel mai celebru festival de jazz din România iar a doua este sediul central al multor artiști de prin Timișoara și nu numai. „From Brebu to Gărâna“ deschide acest album cu un sound jucăuș în care saxofonul lui Nicolas Simion face minuni. E genul acela de piesă care ar utea fi folosită și în coloana sonoră a vreunui serial de desene animate din anii 70 – 80, care-ți creează bună dispoziție. Grație liniei de bass a lui Decebal Bădilă, , Lonely Lady, te teleportează undeva la granița dintre rock și jazz, iar percuția lui Puba adaugă și ea un strop de magie. Un alt moment savuros este „Alongside the devil“, care ar fi putut face parte din soundtrack-ul unui film de genul Pantera Roz, iar „In Vain“ prezintă un adorabil mix de bass și saxofon care nu are cum să nu te ungă la suflet.  Pianul lui Paul Weiner merge deasemenea cât se poate de bine, în special în „Going good“ sau „Without a trace“. Ingredientele care fac ca acest album să fie unul adorabil nu doar pentru cei inițiați în ale jazz-ului sunt destule, motiv pentru care albumul Puba Jazz Connection n-are cum să lipsească din discografia oricărui meloman din patrie. 

Dacă ați ajuns aici și nu știți cine este Puba Hromadka, poate e cazul pentru mici lămuriri. Domnul face parte din gașca artiștilor autohtoni care nu sunt cunoscuți la adevărata lor valoare în patria natală. Pe numele său adevărat Georg Hromadka, artistul a făcut parte din formațiile Clasic XX și Gramophon și a părăsit România în 1977 în Germania. După 1989 a deschis la Timișoara unul din primele cluburi de jazz din țară, Pod 16 și este unul din întemeiatorii festivalului internațional de jazz de la Gărâna. Puba Hromadka a înregistrat primul său album de autor alături de Nicolas Simion (sax), Paul Weiner (pian) și Decebal Bădilă (bass) în luna noiembrie a anului 2020. Designul grafic al discului este realizat de Valeriu Sepi. Fotografiile care însoțesc CD-ul au fost realizate de regretatul Liviu Tulbure și Dan Stănescu, iar aranjamentele au fost realizate de Puba Hormadka și Paul Weiner. Audiție plăcută!


2 oct. 2021

Zoli Toth - Better Together

 


Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“. 

Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc. 


Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții. 

În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune  Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat. 


17 sept. 2021

Raul Dudnic - Afrodisimona

 


Pentru acei dintre voi care nu știți cine este Raul Dudnic, pe scurt avem de-a face cu un om care a devenit cunoscut pe plan muzical prin anii 80 în duetul de folk Dinu – Dudnic, care a dus mai apoi la nașterea formației Abra. Cireașa de pe tort rămâne însă prezența sa în componența formației Cargo. Prin 1995 Raul Dudnic a plecat definitiv în Canada, unde realizează diverse emisiuni dedicate comunității românești. Și chiar dacă în coperta interioară a acestui album Raul remarcă faptul că „mi-a luat ceva vreme să realizez că muzician nu mai sunt“, magia sunetelor n-a rămas neexplorată, astfel încât Raul Dudnic a lansat un disc. Primul. Poate nu ultimul.....

Mă văd nevoit să remark încă din prima clipă că cele 11 piese incluse aici au un iz aparte. Și asta nu doar pentru faptul că melodiile cu pricina au fost compuse în ultimele trei decenii. Ci pentru faptul că au o naturalețe aparte, cum rar ți-e dat să auzi/vezi în zilele noastre. E un disc fără prea multe artificii, fără „îmbunătățiri“ moderne la capitolul efecte sonore. E un album gen „carte de vizită“ în care Raul Dudnic se destăinuie ascultătorului. Un disc în care simți pe deplin sentimentele pe care le încearcă oamenii plecați peste mări și țări, în căutarea unui trai mai bun. 

Prima piesă a albumului, „Poveste de dincolo“ oferă o mostră cât se poate de convingătoare a vremurilor folk care s-au materializat în compozițiile celor de la Abra, unde dincolo de structura sonoră se regăsesc texte pline de șarm, construite pentru oamenii care vibrează la frumos („dincolo de ochii tăi/ nu mai e nimic de spus/ dincolo de ochii tăi / timpul stă și cerul curge spre Apus / Iar ochii tăi, nimeni nu îi știe/ așa cum îi știu eu“). Lucrurile merg mai departe în „Povestea albastră“ în care e vorba de o „ea cu sufletul albastru, care mișcă strada cum vrea ea“ și de o percuție pregnantă, iar „Povestea licornei“ este o traducere în românește a versurilor din volumul The Last Unicorn de Peter Beagle. Tot folk de bună calitate răzbate și din Poveste somnoroasă, pe versurile lui Tudor Arghezi, o melodie în care mesajul se mulează perfect pe construcția stilistică.  

Una din cele mai vechi compoziții semnate Raul Dudnic este «Povestea de Paști», care conform mărturisirilor propria a fost scrisă în 1986 pentru a fi cântată la un festival studențesc. Dincolo de mesajul pascal, ascultătorul atent poate simți acel „dor de casă“ cu care sunt îmbibați artiștii plecați în străinătățuri, iar la o ascultare mai atentă a temei melodice, piesa asta ar putea fi încadrată undeva între rock-ul celor de la Phoenix și folkul celor de la Abra. 

Grație textului șugubăț dar și a altor elemente muicale,  piesa care dă titlul acestui album, Afrodisimona, îți poate aminti de Timpuri Noi sau Sarmalele Reci. „Se mișcă încet și sigur și dă din funduleț / și de te întorci din cale s-o vezi / no să regreți / O cheamă Afrodisimona și are doar 17 ani/ e blondă și înaltă și are peste 90 de....fani.“. „Poveste de ieri și azi“ este o piesă pe care Raul Dudnic  a compus-o în altă formă pentru formația Cargo și are toate elementele distinctive ale laturii „mai rock“ a artistului. 

O interesantă combinație de Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis și Ioan Gyuri Pascu răzbate din aerul piesei „Povestea optimistului“, iar în primele secunde din „Povestea abundenței 1“ ai impresia că asculți groove-ul de început din „Another Day in Paradise“-ul lui Phil Collins Dealtfel, cele două „povești ale abundenței“ cu care se încheie acest disc (notate 1 și 2) sunt o radiografie exactă a celor care au ales să-și trăiască viața peste mări și țări, departe de casă. Cu o anumită abundență materială dar cu veșnice amintiri despre „acasă“, care în ultima piesă de pe disc are traducerea de „la tine în suflet“. 

Fără îndoială, discul lui Raul Dudnic va intra în atenția melomanilor care știu pe de rost mai mult de două compoziții din repertoriul ABRA și Cargo. Discul poate intra și-n atenția mai tinerilor melomani care sunt interesați de compoziții „from the heart“ și muzică sinceră. Iar pentru patrioții locali timișoreni, ar mai fi de adăugat și faptul că printre colaboratorii acestui material se numără Cristi Giorgievici, Florin Buciu, Sași Vușcan și Mircea Bunea. 


17 oct. 2019

Țapinarii - Săgeată spre cer




Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De exemplu faptul că adesea nu e ușor să ai cuvintele potrivite la tine. Chestia asta au observat-o mulți, inclusiv F.R. David care prin 1982 a cucerit lumea printr-un cântecel care a avut refrenul „words/don t come easy to me“. De-a lungul vremurilor, creatorii de melodii au tratat această problemă în fel și chip. Unii au preferat să sugereze cuvintele prin „la la“-uri sau „na na“-uri. Chiar și Sting a preferat această abordare într-o superbă melodioară de pe vremea The Police care purta ineditul titlu „De do do do de da da da“. Alții s-au dedat la diverse poante. Adevărata poantă este că însuși semantica acestui cuvânt are un strop de umor. Și asta pentru că „poantă“ poate fi extremitatea anterioară a piciorului unei balerine sau punctul culminant al unei glume. Cei doi băieți care colindă țara-n lung și-n lat sub titulatura de Țapinarii pun un mare accent accent pe „lyrics“. Care conțin adesea poante. E și normal să fie așa, căci orchestrațiile compozițiilor lor au rolul de a sublinia mesajul care răzbate din spectacolele băieților care au împlinit frumoasa vârstă de 18 ani de carieră. Spre deosebire de vremurile în care Cosmin Covei și Adrian Tănase făceau furori cu teme precum „Un ungur mic și supărat a interzis Ardealul/ Un ungur mic, chiar foarte mic, și-a schimbat arealul“, albumul „Săgeată spre cer“ migrează spre„ rețeta eternă a fericirii“ din care nu lipsesc chestiuni ca parentingul, amantele, divorțul și acel „midlife crisis“ de care nu scăpăm niciunul dintre noi. 

În debutul acestui material discografic băieții încearcă să deseneze un auto – portet în stilul lor șod, în care își anunță fanii că pe lângă vocile grave și suave pe care le posedă, „mai și cântă“:  „Am fost timid / Din cărți îmi conturam o lume /Eram băiat serios / Dar mă țineam de glume/ Și am cântat apoi cu voce gravă/ Voce de suflet, voce suavă / Uneori am șoptit, alteori am țipat / Și câteodată chiar am cântat“. Melodia „Marea și rock-ul“ are însă și un îndemn spre atingerea unei mentalități poztive: „Lumea e gri dar priviți în voi / Să descoperiți mai multe culori“. Dacă e să ne referim strict la capitolul instrumentații muzicale, albumul acesta are două momente ieșite din „cotidianul“ cu care ne-au obișnuit Țapinarii. E vorba de piesa cea mai lungă de pe disc, „Pui de dac“, în care urechile sunt bombardate cu câteva riff-uri de chitară care amintesc de Manic Street Preachers și „Criza de 40“ în care textul este construit pe un soi de regaae. 

Uneori mesajele celor de la Țapinarii nu sunt deloc subtile, de exemplu în „Iubire adevărată“ unde sfatul băieților pentru „ele“ este cât se poate de direct: „Pune-ți dragă țâțe/ Pune-ți unde vrei / Pune/ți chiar și-n frunte / Pune-ți câte trei“.  Alteori, băieții reiterează ideea genialului seria de comedie Seinfeld: „Și totuși cu tine să stau / Să stau și să fac nimic / Să nu vreau să mă ridic / Să alerg printre stele cântând / E bine uneori pe Pâmânt“ (Săgeată spre cer). Deși are parte de o instrumentație „subțirică“, colaborarea cu cei de la Fără Zahăr în piesa „Născut liber“ este acceptabilă. Se putea însă mult mai bine....,  

Veriga slabă a acestui album este aceea că din punct de vedere al instrumentațiilor, materialul beneficiează de o previzibilitate sâcâitoare. Dar, la acest capitol băieții nu au excelat niciodată, deci fanii trupei știu la ce să se aștepte. Dincolo de analiza textelor mai mult sau mai puțin reușite care se regăsesc în cele 11 compoziții incluse pe acest album, Țapinarii reușesc și în zilele noastre să transmită idei într-un mod natural, fără zorzoane și tertipuri trendy. E la latitudinea fiecăruia dacă se regăsește în acest fel de exprimare muzicală și artistică, însă un lucru e cert: chiar dacă Țapinarii activează într-un gen în care „la la la“-urile  și „na, na, na“-urile sunt omniprezente (folk, desigur!), băieții au întotdeauna cuvintele la ei.    
P.S. Lansarea oficială a acestui disc în Timișoara, va avea loc în data de 21 noiembrie, la The 80' Pub. 

29 ian. 2019

Grave For Sale - Garajo




Aparențele înșeală. Sau cum le place britanicilor să spună don’t judge a book by its cover.  Dacă e să te iei după coperta celui de-al doilea E.P. editat de timișorenii de la Grave For Sale ai putea să te gândești că surferii de pe Bega au trecut la altă mâncare de pește. În categoria aia de rock în care uneori se sacrifică pisici pe scenă sau se cântă cu lumânări parfumate riff-uri agresive combinate cu incantații ortodoxe. Desigur, nu e așa. Habar n-am de unde le-a cășunat celor de la Grave For Sale ideea coperții. Dat fiind titlul ales pentru acest disc, poate s-ar fi potrivit mai bine ca pe cover să se lăfăie o fotografie alb negru într-un garaj comunist unde alături de o nelipsită Dacie 1300 să se distingă vag și o revistă porno dosită după niște cauciucuri uzate. 

Aparențele înșeală și în momentul în care asculți doar piesa căreia Grave For Sale au ales să-I fabrice un videoclip. When the surf goes down este cea mai cumințică melodie din acest album. E „hitul“, dacă vreți. Nu e neapărat surf –ul lui Dick Dale cunoscut multora grație Pulp Ficition – ului, dar este o direcție surprinzătoare pentru băieții care au debutat în 2014 cu  New Moon.Desigur „filmul“ piesei merge la fix cu coloana sonoră a oricărei pelicule din seria James Bond. Dar de unde vine această schimbare? În cei cinci ani trecuți de la debut, Grave For Sale a trecut prin câteva faze. Actualmente nucleul a rămas la cifra preferată a lui Adi Despot (trei). Iar alături de veteranii Tibi Mijea și Adi Ulmeanu a venit Bruno Mark Huțiu, care duce „filmul“ în zone mai puțin agresive, îmbogățind surf – punk – ul inițial al trupei cu arome de psihedelic,stoner „ și altele“  sesizabile din plin încă de la cea de-a doua piesă numită Garage on fire. 

Dincolo de inserțiile hispanice cât se poate de șmechere, piesa cucerește și prin sunetele unei clape care a fost găsită la gunoi de către Adi. Nu, nu e niciun banc, sound-ul acestui Bontempi care colorează albumul este cât se poate de vintage și întregește feeling-ul de „înregistrare de garaj“ omniprezent pe cele cinci piese. La începutul piesei Bruno's boogie ai impresia că tocmai ai picat în genricul de început al oricărui film în care apare inspectorul Jacques Clouseau, dar pe parcurs bucata asta alunecă spre chestii ciudate, cu ruperi de ritm cât se poate de viclene. LED Jesus e un alt moment care s-ar încadra la fix în soundtrack-urile serialelor polițiste de genul Colombo, iar melodia Grave For Sale, care încheie acest material, este exact opusul primeia, fiind o explozie de energie și agresivitate de zile mari. Garajo este un talmeș - balmeș de subgenuri rock bine împachetate cu un sound low fidelity specific înregistrărilor vintage. 

Băieții au schimbat macazul spre „altceva“. Despre care vom mai auzi. Căci după hibernarea asta de cinci ani băieții promit încă un disc pentru anul 2019.  Una peste alta, dacă vrei să asculți șlagăre rock, stai deoparte de Grave For Sale. Dacă guști lucrurile naturale și noțiunea de Do It Yourself , e indicat să bagi o urcehe (sau două) la combinația asta de surf cu ce-o mai fi în care merge trupa. Și să îi sprijini pe băieți. Și „scena“. Căci underground-ul are nevoie de așa ceva. Mai mult ca oricând!

La capitolul date tehnice avem așa: „100% DIY production: Recorded by the band in Club Manufactura Timișoara (aug 2018) Produced by Bruno Mark Huțiu Mixed and Mastered by Adi Ulmeanu. Artwork by Andrelectric. 
Tibi Mijea – Drums/Adi Ulmeanu - Guitar, Vocals/Bogdan Constantinescu – Bass/Bruno Mark Huțiu - Keys, Guitars. Featuring Darius Lăzureanu on trumpet (tracks 1 & 2) and Marco Kurunczi on vocals (track 5)“.

Ah și dacă tot vorbeam de suport, e bine să știți că lansarea acestui disc va avea loc sâmbătă 9 februarie de la ora 21 cu un concert în Timișoara la D'arc. Iar pe băieți îi găsiți aici. 





7 ian. 2019

Șuie Paparude - Șuie Paparude



Penultima zi a anului 2018 a marcat o piatră de hotar pentru muzica electronică românească, căci atunci s-a lansat Șuie Paparude. Nu-s defel cuvinte mari, căci e vorba -  desigur -  de noul album, „aruncat“ pe Internet, la nu mai puțin de opt ani de precedentul „E suflet în aparat“. Din capul locului merită menționat faptul că mai ales în muzica electronică, distanța de opt ani între discuri este una astronomică. Spațiul carpato – danubian în care ne trăim zilele pare-se că nu percutează la „noutăți“ ca și locurile aflate la vest de țărișoara noastră, fie numai și numai din prisma faptului că în „felia“ ocupată de băieții cunoscuți pentru „Soundcheck microfonul e suspect/ Aruncă  mâna sus / Dacă auzi ceva corect” nu s-au petrecut prea multe. Desigur, avem niscaiva încercări , unele din ele chiar reușite, dar „felia“ rămâne fidelă brandului „Șuie“, care chiar și cu o asemenea pauză discografică pare a nu avea concurență. Nu e neapărat un atu chestia asta, dar așa stau faptele. 

La fel ca și pe precedentul disc, băieții reușesc să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele. Printre cele douăzeci de melodii care se regăsesc pe acest disc se numără și câteva bucăți suspecte de a deveni „singalong“-uri la festivalurile de vară pline de alcoale scumpe și mâncare proastă, dar și melodii pentru urechi deștepte. Indubitabil, secretul celor de la Șuie constă tocmai în acest balans între underground și radio – friendly, chestia asta ajutându-i dealtfel să-și găsească locul în multe evenimente din țărișoară, fie ele „pentru mase“ sau de nișă. 

Din primele acorduri, e limpede pentru toți că motto-ul discului este întoarcerea la rădăcini. Nu intrați în panică, nu e vorba de Elvis Presley ci de „electronicele“ cu care Șuie și-au început cariera, cum ar fi memorabila „La mare“. Piesa care deschide noul disc colcăie de sound-urile analogice cu iz de The Orb și este de neratat pentru ascultătorii înscriși în ceea ce poartă denumirea de garda veche.  „Mergem mai departe“ aruncă discul spre zona cu care băieții a căror muzică ajunge din difuzoare până – sânge și-au obișnuit fanii în ultima vreme. Refrenul „De la stânga, la dreapta, până-n spate/  mergem mai departe“ se întipărește invariabil în creierul oricui, noul single fiind din categoria melodiilor cu lipici la public. Posesorii de urechi care s-au născut în vremurile în care CD-urile erau la modă vor fi încântați de sound-urile 90s ce se revarsă din „Hello Home“, iar „Etajul 10“ este relevantă grație textului în care băieții „o ard“ pe casa scării: „mă duc la etajul șase / ghici ce urmează/ o să îmi pierd pe scări/  bonurile de masă“.  Vocea de robot care se revarsă din „Mașina de dans“ nu are cum să nu te ducă cu gândul la creațiile Kraftwerk sau Daft Punk, iar „Omul de gheață“ te păstrează în aceleași coordonate sonore. O surpriză cât se poate de dulce vine odată cu „Retro Future“, în care își face apariția și acel specific bass numit „acid sound“ cunoscut din creațiile lui Josh Wink (de exemplu)  combinat cu alte bunătățuri , sesizabile pentru oamenii care nu au aflat de termenul „rave“ doar de pe Google. 

Momentele inspirate se lăfăie din plin și-n „Rin Tin Tin“, care are efecte fresh din categoria bass – music. Dacă melodia asta care va face furori în rândul celor care ascultă Skrillex sau Flume ar fi avut și text, putea deveni the next hit. Ușoare arome din categoria Mr. Oizo sunt sesizabile în piesa „Mmm“, iar una din cele mai reușite bucăți de aici poartă numele de „Îmi vine să cânt“, un amestec de Depeche Mode și Caribou, cu un text drăguțel de tot: „Aș vrea să locuiesc pe o stație orbitală /  să stau și să privesc aurora boreală / .ca un astronaut departe de pământ./ mă  simt atât de bine / și-mi vine să cânt....“. 

„Ne vedem în Neolitic“ și „Neon Star“ sunt alte momente bunicele, iar pe final...băieții plusează cu ceva surprinzător. Titlul melodiei te duce la vremurile în care Marusha cucerea topurile cu „Over the rainbow“, însă piesa „Dincolo de curcubeu“ te catapultează în bucățile semnate Klaus Schulze sau Vangelis, melodia fiind un soi de blues cosmic cu synth-uri melodioase din categoria celor folosite cu mulți – mulți ani în urmă de francezii de la Space, creditați adesea ca exponenții curentului space – disco, care a dus la apariția a ceea ce numim nowadays drept „electronica“. 

Una peste alta, Michi, Dobrică și Bean rămân pe „felie“ bine de tot , pionierii muzicii electronice de dans din România rămânând astfel „în cărți“ cu un album meseriaș. Care deocamdată se găsește la liber aici la download. Și care va avea și variantă pe vinil, după cum spun băieții de la Șuie. 


21 nov. 2018

Luna Amara - Nord


După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim. 

Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“. 

Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reamintește de bucățile muzicale în care liniștea și zgomotul se împletesc într-un mod par. Și asta fiindcă e vorba de „vis și minciună în lumea nebună“. Pe „Insomnii“ băieții apasă un pic pe pedala de accelerație, iar  următoarea piesă „Viu“  aduce sonorități Pearl Jam dublate de riff-uri murdare și un ritm alert, track-ul fiind unul din cele mai inspirate puncte ale acestui disc. Prima jumătate a piesei „Nu știu, nu iau, nu sunt“ gravitează în jurul unei teme melancolice care mai apoi este punctată cu câteva acorduri energice cât se poate de la locul lor, iar pe „Aleargă. Așteaptă“ lucrurile tind să urmărească același făgaș. „Om“ este un alt moment în care clujenii demonstează cât de tari sunt la capitolul lyrics. Prin „Nu sunt aici să îți spun ce să faci / Și nici să te cert / Nu sunt aici să îți spun când să taci / Și nici să te iert“, băieții pun punctul pe i la multe nelămuriri întâlnite de generația Facebook și reiterează ideea că ar trebui să încercăm să fim cât de cât originali în ceea ce facem.  Primele secunde ale piesei „Respiră un început“ îți aduc aminte de vremurile când Rage Against The Machine erau pe buzele tuturor, iar binecunoscuta „Focuri“ este un highlight reușit. Nu doar pentru că începe cu „Am de gând să cânt pân or să-mi cadă toți dinții / Și toate guvernele și toți președinții“ și a videoclipului strașnic de reușit ancorat în realitatea autohtonă  ci și pentru că fiecare părticică de aici are șarm. Poate ar fi fost fain să avem și alte asemenea „ieșiri din șabloane“. În fine, „Tăcerea“ este un alt punct reușit,  în care „zbuciumații“ vor găsi pasaje nițel hardcore, numai bune de dat din cap. Pe final, la „Ești tu“ se aude și „semnătura specifică Luna Amară“, carevasăzică trompeta.  

Stilistic, Nord este Luna Amară întoarsă la rădăcini. Pe un drum bătătorit, dar care nu oferă prea multe surprize. Și la capitolul texte, băieții-s la fel de bine înfipți. Carevasăzică, cei care au ciulit urechile până acum la piesele lor, o vor face-n continuare. Alles Klar. Pentru restul, există întotdeauna variante multiple....