Fameless - Dreams without a past

                                             

Adevărul gol – goluţ este că până nu demultişor nu am auzit nimic de trupa Fameless. Probabil datorită faptului că nu sunt un telespectator al emisiunii Vocea României. Solistul acestei trupe, Tiberiu Albu a devenit cunoscut prin ţărişoara noastră după ce a câştigat concursul de care aminteam mai sus, undeva prin luna decembrie a anului 2014. Albumul de debut al formaţiei „Dreams without a past“ a apărut la sfârşitul lunii ianuarie 2017 şi a fost lansat cu un concert la care băieţii au avut parte şi de nişte musafiri cât se poate de cunoscuţi prin industria muzicală a acestei ţărişoare, adică Dan Byron, Cornel Ilie, Tudor Chirilă și Teodora Buciu. Rămânând la detalii, discul de debut a fost înregistrat la Sysound Records & Studios, Virtual Arts Studio și Armonic Studio, iar mixajul îi aparține în totalitate lui Jeffro Lackscheide, inginer de sunet american din Chicago, Illinois, cunoscut pentru colaborările sale cu Cheap Trick, Billy “Thunder” Mason, Joe Puerta sau Mike Stone (Queensryche). Pe lângă cei patru membri ai formației, au mai înregistrat pe acest disc Dan Stesco “Polymoog” (clape), Teodora Sima și Andreea Carstea (backing vocals), iar fotografiile din grafica albumului au fost realizate de Claudia Gâdea.

Armoniile pozitive se fac prezente încă din prima piesă inclusă aici, Show me how to live, care este totodată şi primul single al trupei. Dincolo de vocea inspirată a celui care a câştigat Vocea României, melodia oscilează undeva între grunge şi alternative – rock fiind un amalgam de Audioslave şi Red Hot Chilli Peppers bine realizat, fiind un bun „cârlig“ pentru disc. Sonorităţile grunge sunt cât se poate de prezente şi-n „Save Myself“, unde băieţii se aventurează în epoca de aur a celor de la Pearl Jam. Lucrurile devin şi mai interesante în următorul track „iFear“ în care trupa Fameless cochetează cu sound-uri şi mai „nervoase“, refrenul fiind un amestec de The Kinks cu Jet de mare efect. Din păcate „For the love of God“ nu se ridică defel la înălţimea primelor trei track-uri care deschid acest disc fiind o baladă care nu spune reuşeşte să îţi atragă atenţia prin prea multe, în afara faptului că instrumentaţia este „corectă“. Dar fără acea scânteie care diferenţiează lucrurile „bune“ de cele „interesante“. „The Second Round“ iese în evidenţă mai ales în partea a doua când riff-urile agresive se împletesc fericit cu vocea expresivă a lui Tiberiu. Fără îndoială, cea mai experiemntală piesă de aici este „Stationary Star“. Şi asta nu doar fiindcă are puţintel peste nouă minuţele, ci graţie amănuntului că melodia asta are acel „ceva“ care te vrăjeşte din prima. Este o piesă complexă, care va fi cu siguranţă pe placul celor care ştiu să asculte muzica rock cu urechile deschise şi care te îmbie la contemplare, fiind un soi de Pink Floyd meets Foo Fighters cu arome de Carpaţi, desigur. The Witness rămâne în aria pieselor experimentale de pe acest disc, iar „Dash Of Blue“ are toate caracteristicile pentru a deveni un hit fredonat „la greu“ de corproratiştii care nu ascultă neapărat grunge, dar care iubesc sound-urile etalate cu mare măiestrie şi de cei de la Byron, de exemplu. Băieţii redevin ceva mai nervoşi în „Hypocrisy“, o altă piesă care adaugă un strop de şarm celor de la Fameless şi care se numără prin momentele cele mai inspirate din acest debut. După cum era de aşteptat....finalul este...neaşteptat. „Falling in love“ se vrea a fi un rock alternativ cu accente disco din anii 80 care nu iese în evidenţă cu nimic. Din fericire, piesa ţine doar trei minuţele jumate şi vocea solistului este aceea care salvează acest track de la un eşec total.

Nu pot să nu remarc din nou un aspect care este o meteahnă nu foarte fericită care se regăseşte din plin în muzica românească „non – dance“. Şi anume faptul că poate ar fi mai indicat ca Fameless să compună cântece în româneşte.Desigur, există argumentul conform căruia piesele compuse în engleză te ajută să devii mai uşor cunoscut în străinătate. Lucru perfect valabil, dacă facem abstracţie de faptul că „dincolo“ concurenţa e mult mai mare. Ar mai fi şi varianta că e mai uşor să compui versuri în engleză, căci nu le înţelege toată lumea. Cea mai corectă variantă ar fi aceea ca piesele să poarte amprenta ţărişoarei noastre. 

Una peste alta, debutul celor de la Fameless este unul interesant pentru România, care are o piaţă muzicală dominată de prea multe produse insipide şi incolore. Pe alocuri melanjul acesta de grunge şi chestii experiementale funcţionează destul de bine, un minus al acestui disc fiind master-ul. Sound-ul final. Desigur, acest amănunt este omniprezent în multe albume made in Romania. Dincolo de micile minusuri, Fameless are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor vom mai auzi de Tiberiu Albu – voce, Mihai "Angus" Vasile – chitară, Andrei Ilie – tobe şi Șerban-Ionuț Georgescu – bass.

Şi apropos, dacă sunteţi în Timişoara n-ar trebui să rataţi concertul de lansare a acestui disc care va avea loc pe 1 mai La Căpiţe. Discul se poate asculta/comanda de aici.

David Gilmour - Rattle that lock

Fiindcă avem de-a face cu David Gilmour, trebuie să încep cu un clişeu. Legat de Pink Floyd-ul de anul trecut. The Endless River nu s-a ridicat defel la înălţimea aşteptărilor. Ba chiar, a reuşit să fie pe alocuri inodor. Pentru cei care au avut acelaşi feeling, era clar că vestea unui nou album solo David Gilmour, nu a reuşit să creeze mega – vâlvă.  Poate e mai bine aşa, căci discul acesta chiar e de poveste. La cei 69 de ani ai săi, domnul  cu acel unic sound de Statocoaster şi care a fost numit şi Cavaler al Imperiului Britanic, a reuşit să surprindă cu un disc „curat“ şi sincer, cu multe fineţuri.  Tema albumului este expusă cât se poate de abil şi în coperta discului. Păsările care îşi iau zborul semnifică vremurile de odinioară, iar textele de aici sunt cât se poate de intense, chiar dacă pe alocuri cad niţel în prea-mult-sentimentalism. 

Piesa instrumentală 5 a.m, care deschide discul, debutează cu aproape 28 de secunde de pauză, pentru ca mai apoi, să intre-n „cărţi“ cu inconfundabilul sound de chitară semnat Gilmour. Nu e cel mai bun start pentru un aşa album, chiar dacă piesa asta aduce aminte de  4.30 am, care întâmplător sau nu a deschis primul album solo Roger Waters, The Pros and Cons of Hitch Hiking. Mai apoi, intră-n ecuaţie melodia care dă titlul acestui material. O piesă „uşoară“, dar de efect,  construită  în jurul unui sample cunoscut tuturor călătorilor din Franţa (o adaptare după un gingle care se face auzit în gările din Franţa), care reuşeşte să te cucerească din prima. Remarcabile sunt şi "A Boat Lies Waiting,", care este un tribut adus regretatului clăpar Rick Wright din Pink Floyd sau Faces Of Stone, aceasta din urmă fiind un alt exemplu pentru care Gilmour merită toate aplauzele. 

Există şi momente mai puţin inspirate. De exemplu The Girl In The Yellow Dress, care iese total din şabloanele cu care ne-a obişnuit artistul. Şi care duce discul ăsta undeva în zona muzicii de bar. Din fericire, plusurile predomină, iar atunci când termini de ascultat simpatica And than....(care încheie albumul) ai certitudinea că ai asistat la o audiţie impresionantă. un show de cu care se încheie discul, nu ai de ce să te plângi. Dincolo de cele zece piese, Rattle that Lock sună „aşa cum trebuie“ şi datorită producţiei şi mixajului. Se simte bine de tot mâna co-producătorului Phil Manzarera iar texetele scrise de Polly Samson (soţia artistului) adaugă un plus de originalitate. E drept, există aici nişte fade out-uri la piese care în opinia subsemnatului ar fi putut fi evitate. Dar, una peste alta nea Gilmour ne-a oferit un disc corect, sincer şi plin de subtilităţi. Care aduce pe ici pe colo de vremurile bune Pink Floyd şi care merită ascultat pe repeat.

Pink Floyd - The Endless River

Am lăsat intenţionat să treacă ceva vreme pentru a scrie câteva cuvinte despre noul Pink Floyd. Şi asta pentru că după prima audiţie, am rămas cu un gust amărui. Din păcate, senzaţia n-a trecut nici după audiţii multiple. Desigur, pentru unii poate fi surprinzător faptul că „The Endless River“ a intrat direct pe locul întâi în topul oficial de albume din Marea Britanie. Se prea poate ca albumul ăsta să-şi găsească locul în clasamentele cu cele mai bune apariţii discografice ale anului 2014. E şi normal, ca după 20 de ani de pauză, un disc Pink Floyd să creeze controverse. Motivul pentru care am întârziat voit cronica acestei apariţii este unul cât se poate de simplu: n-am vrut să imi expun ideile influenţat de „first listening“ şi nici de opiniile exprimate de alţii. Oricum ne-am învârti, discul ăsta nu e nici pe departe revoluţionar. După audierea cu atenţie a celor 18 piese, rămâi un sentiment ciudat. E feeling-ul ăla care îşi aduce aminte de o scenă dintr-un film în care pe un peron îmbâcsit de aburi, cineva flutură o batistă albă. E şi o urmă de nostalgie, dar şi de tristeţe. E un feeling ciudat, intri în nostalgie chiar dacă nu cunoşti personajele. Cam aşa e şi noul Pink Floyd, în ceaţă. Printre aburi se mai desluşesc armonii muzicale care odinioară ne-au încântat la maxim urechiuşele. Dar per total, trenul Pink Floyd a plecat demult din gară. Au rămas nostagicii care flutură batistuţele. Consider că ar fi fost mult mai bine ca acest disc să nu fie scos. Categoric, aşteptările de la acest disc erau foarte mari. Şi piesele nu reuşesc defel să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Pe de altă parte, discul în sine nu e de lepădat. Dacă ar fi fost realizat de altcineva. Sau cu nişte ani buni în urmă. Dar, pentru anul 2014, The Endless River e incolor, insipid, inodor. Dacă era scos de orice altă trupă, n-ar fi fost deloc băgat în seamă. Nu fac parte din oamenii care consideră că Pink Floyd nu mai există fără Roger Waters. Şi nici nu am să vă plictisesc cu citate din istoria zbuciumată a trupei. Marea majoritatate a compoziţiilor de aici îţi dau senzaţia că au un intro cât se poate de promiţător. Dar....lipseşte piesa. Unicul moment cu adevărat reuşit, "Louder Than Words", nu reuşeşte să încline balanţa. De la formaţia care a dat naştere The Wall-ului, lumea aştepta mai multe. Ca să ne înţelegem, nu fac parte din categoria fanilor înrăiţi Pink Floyd. Asta nu înseamnă că nu am respect pentru ceea ce au relizat oamenii ăştia de-a lungul timpului. Ideea este că albumul ăsta apărut după 20 de ani de tăcere, nu face deloc cinste formaţiei. Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul Pink Floyd le recomand cu căldură orice album vechi al trupei. Iar cei pentru care albumul ăsta reprezintă o capodoperă a anului 2014, am un sfat amical: ieşiţi din cuşcă şi ascultaţi orice album ammbiental – rock produs în anul acesta. Poate vă veţi schimba percepţia!

Amplifier - The Octopus

Amplifier - The Octopus

Asteptari: Amplifier este egal cu un chitarist (ocazional si solist), un basist si un tobar. Echipajul isi are sediul in Manchester si a debutat cu albumul omonim in 2004, iar inainte de acest material oamenii au mai editat Insider. The Octopus este un dublu – album ce include si o carticica de 70 de pagini in editia limitata.
Rezultat: Bazandu-se pe cifrele oficiale publicate in Marea Britanie la sfarsitul anului 2010, nenea Paul Gambaccini – una din cele mai proeminente figuri ale criticii muzicale britanice, supranumit si The Professor of Pop – isi punea pe buna dreptate intrebarea daca rock'n'roll e pe moarte sau nu. Faptele spun ca numarul pieselor rock din topuri e cel mai mic din ultimii 50 de ani, printre altele.