Se afișează postările cu eticheta Made in Romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Made in Romania. Afișați toate postările

26 mar. 2024

Amala - Românie Hai!

 


„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. 

Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. 

Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit Românie Hai! De-a lungul anilor, formația Amala a trecut printr-o serie de schimbări de componență, printre cei care au trecut în trupă numărându-se Costi Iorga, Laurențiu Morun, Ramon Radosav, Ludovic Varadi, Adrian Boldan. Alin Achim, Dejan Feniac, Tiberiu Bitte și alții. Sonoritățile care-și fac apariția aici trebuiesc corelate cu perioada în care formația timișoreană a reușit să își creeze un nume pe firmamentul rock-ului autohton. 

Drept urmare, toate momentele incluse pe acest disc te catapultează în atmosfera rock a anilor 90. Se simte asta în multe momente, de exemplu în „Viața merge mai departe“. sau „Cerul e mic“., unde compozițiile pline de adrenalină urmează un filon de clasic rock recogniscibil de la distanță. Desigur, există și compoziții de corazon, cele în care băieții adaugă un topping de balade de bun gust, cum ar fi „Lupul“. sau „Încă sunt al tău“.  

Se prea poate ca momentele acestea mai lente să trezească amintiri nepieritoare în rândul acelora care au trăit vremurile  în care într-o duminică circulau mașinile înmatriculate cu numere cu soț și în cealaltă cele impare. Și să nu fie pe placul acelora care s-au născut cu MP3-urile în brațe. Dincolo de orice considerente, albumul  Amala aduce frânturi din istoria muzicală a orașului Timișoara. Cu bune și rele, cu piese mai izbutite sau mai puțin reușite, dar cu scopul declarat sau nu...de a reda o bucățică de istorie. 

Printre momentele interesante ale albumului se numără „Șefi“. (cu al ei refren șugubăț de Șefi sunt peste toți / Șefi  nu-i mai suport.) și „Românie Hai. “.  În piesa asta din urmă, cu vagi arome de Cargo băieții reușesc să împacheteze o serie de influențe într-un conglomerat izbutit, care se bucură și de un refren cât se poate de patriotic care decretează : „Românie hai, sus în picioare și cântă tare să audă toți, cât de tare poți“. O interesantă promisiune răzbate din ultima piesă a acestui disc, care are parte de o linie melodică energică și un text în care băieții ne spun că : „Privim înapoi / La anii trecuți Vrem o minune să vină acum / Vom fi mai buni, mai bine vom fi / Trcem prin viață Vom reveni“.. 

Indiferent dacă vom mai avea parte sau nu de noi compoziții Amala, discul ăsta e încadrabil la categoria bijuterii sonore. Desigur, cei care caută sonorități moderne din categoria hituri actuale, nu se vor regăsi în filmul muzical al celor de la Amala. Dincolo de orice, albumul Amala nu are contraindicații. Poate fi ascultat lejer de către toți cei care-și spun rockeri fiindcă adună 11 piese interesante indiferent dacă ai prins sau nu vremurile pe care ne place să le botezăm ca fiind...altfel. 

Concertul de lansare a albumului Amala - Românie Hai! va avea loc sâmbătă 30 martie de la ora 20 la Timișoara la M2 Event Venue. În aceeași zi, de la ora 15 la Viniloteca membrii formației vor avea o întîlnire cu fanii. 

30 mar. 2023

Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)

 


După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile. 

Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a lansat și câteva albume inedite printre care se numără Rocks (mixat în sistem Dolby Atmos) sau mai recentul  disc care sintetizează cu ajutorul sunetelor cel mai cunoscut drum cultural al României, via Transilvanica. 

Revenind însă la varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother, din capul locului e musai de menționat că piesele astea au și acum…la douăzeci de ani după apariția lor…același șarm. Și pentru că au fost îmbrăcate în haine moderne (remasterizate) dar și pentru că albumul are câțiva colaboratori cel puțin la fel de mișto ca și compozițiile în sine. Și mă refer aici la superba voce a Mariei Hristea, la inserțiile pline de magie ale lui Vlaicu Golcea, la scratchurile lui DJ Sleek din piesa Tristețe sau la beat-urile executate de colectivul timișorean Brigada Artistică Urbană (B.A.U.). Printre locurile în care aceștia din urmă își fac intrarea într-un mare fel se numără superba baladă Winter Wait și „Histories 2“ care abundă în niște armonii care te teleportează în lumea sintetizatoarelor analogice etalate cândva de Cabaret Voltaire sau Blancmange. 

„Didădadă“ este unul din momentele discului care iese în evidență atât datorită amalgamului de sounduri electronice misterioase amestecate cu o doză cât se poate de potrivită de inserții folclorice și superba voce a Martei Hristea. Iar „Tango din Balcani“ este o combinație de Massive Attack cu sunete specifice spațiului carpato - danubiano – pontic, în timp ce „Perfect Time vs East Village“ te duce cu gândul la barurile de modă veche din celebrul cartier new – yorkez colorate cu o vreme perfectă și un timp așijderea. Avem și o surpriză aici, bonus trackul Marfa și Banii, piesa inclusă în filmul omonim care te cucerește instantaneu și irevocabil. 

Pe scurt, varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother nu are niciun moment din categoria „așa și așa“, fiind un tot unitar care merită ascultat cap – coadă și acționat după aceea butonul de repeat. E musai de ascultat pentru orice cetățean care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce numim generic  „delicatese muzicale“ și de sunetele pe care le pot scoate acele mici mașinării care poarta numele de sintetizatoare. Conține în doze optime și downtempo și midtempo, emană și tristețe și bucurie. Pe deasupra îți aduce și sound-uri de genul Kruder & Dorfmeister cu arome de Filla Brazillia și Tosca,. Unde mai pui că pe ici pe colo te duce cu gândul și la bucățele de Timpuri Noi și bossanova. Lista poate continua, dar ideea e clară: e de ascultat. Și de scos pe vinil, maybe….




10 ian. 2023

Jurjak - Hoții de vise

 


Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent. 

După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima supriză de proporții este „Jocuri de noroc“ care se lăfăie într-o instrumentație modernă cât se poate de spațioasă care-I permite solistului o intepretare vocală de nota zece, iar „Un tip norocos“ revine la aranjamentele clasice în care o chitară abia perceptibilă din fundal adaugă o mostră de originalitate. 

 În cronica dedicată precedentului album al lui Jurjak remarcam faptul că una din cele mai inspirate piese de pe „Bluesberry“  a fost colaborarea cu Bucharest Jazz Orchestra la piesa „Nicio șansă“. Care erau șanșele ca la acest disc să avem parte de o altă colaborare cu Bucharest Jazz Orchestra și rezultatul să fie la fel? Ei bine, de data asta sub numele de „Orașul nostru“ (cu al ei text „Ce oraș frumos/ Dar e cam jegos“) avem parte din nou de un featuring inspirat care duce albumul undeva în zona compozițiilor incluse în soundtrackurile filmelor lui Quentin Tarantino. 

Dealtfel singurul minus al lui Jurjak este că se simte pe ici pe colo că toate compozițiile merg pe un anumit calapod sau șablon. Lipsesc variațiile care se simt atunci când piesele sunt scrise de mai mulți. Asta nu înseamnă că discul ăsta ar putea fi încadrat în categoria albumelor plictisitoare, ci doar faptul că poate pe viitor Jurjak ar face bine să apeleze cu încredere și la alți muzicieni la compoziții. 

Dacă piesa care dă titlul acestui album se învârte undeva în zona rock/reggae-ului abordat uneori și de The Police pe vremuri, „Fiecare“ reușește să iasă și ea în evidență printr-o armonicitate aparte. „Calul de luptă“ aduce o interesantă combinație de acorduri din rockul hardcore cu câteva arome de country și este fără îndoială „cel mai zgomotos moment“ al discului iar sample-ul vocal care face referire la bătălia din 1877 de la Plevna este cât se poate de bine închegat în peisaj : "Să arătăm ca suntem români și ca nu ne temem de vrăjmași/Nu trageți, nu va opriți până ce nu ajungeți pe parapetul redutei". 

Și ultima piesă a discului, „Un răspuns neterminat“  se înscrie în aceleași momente gustoase de aici și face referire la „visul de argint“ care îți evocă vorbe care mint și te lasă cu multe întrebări, gânduri și frământări.

Una peste alta, într-o țară în care preferințele muzicale ale majorității ascultătorilor nu sunt îndreptate spre manele, trap și pop cu refrene demne de pelicula Teambuilding, albumul lui Jurjak ar putea fi inclus lejer printre cele mai interesante apariții discografice ale anului trecut. Dacă nu rezonați la hiturile autohtone repetate la nesfârșit de radiouri vă recomand să ascultați Jurjak, pentru o porție de pop cu blues și rock care nu se înscrie în muzica superficială românească. 



25 ian. 2022

The Hidden Jester - Devil in my Head

 



Rockul este adesea asociat cu stereotipuri și angoase. Primele-s cele care decretează sus și tare că toți rockerii se îmbracă la fel și au un mod de viață cât se poate de previzibil. Desigur, nu e nici pe departe așa, căci în zilele noastre fiecare stil muzical poate fi disecat la rândul său într-o sumedenie de subgenuri și influențe. Și totuși există două linii mari și late în rock: cei care au diluat acest gen muzical cu o serie de influențe din zona stilurilor „trendy“ care s-au născut în ultimele decenii și cei care au rămas fideli sunetului „clasic“ adică cât mai apropiat de genul muzical care s-a născut dintr-o combinație amețitoare de  blues, jazz, country,  gospel și alte bunătățuri. 

Angoasele din rock se definesc într-un mod aparte și plonjează în zona trăirilor de zi cu zi care-s expuse pe șleau, fără menajamente. Și fie că alunecă în zona muzicii de atitudine împotriva abuzurilor societății în care trăim sau abordează sentimentele care-și găsesc culcuș înlăuntrul nostru, modalitatea prin care sunt transmise celui care ascultă rock este una cât se poate de variată. 

Revenind la The Hidden Jester e bine de știut că după un prim album scos de veteranul Cristian Tucă sub acest pseudonim, acest al doilea material discografic, Devil in My Head, s-a născut într-o  formulă completă. În care a intrat un alt reprezentant al curentului old school din acest oraș, solistul Alin Crăciunescu și doi din „noua generație“, Richard Ebner și Robert Simon. 

La prima vedere, ceea ce prestează oamenii aceștia aici poate fi lejer încadrat în clasic – rock. Nu e vorba de Guns n Roses, Toto, Dire Straits sau Pink Floyd, chiar dacă se simt mici influențe și din aceștia. Cele nouă piese care se regăsesc pe Devil in my Head sunt mai degrabă pe o linie „americana“ din care face parte așa numitul southern – rock. Un soi de The Black Crowes ambalat și-n alte zone mai grunge din epoca Alice in Chains , Stone Temple Pilots sau Pearl Jam. Deosebit de interesant este faptul că melodiile astea au un aer tipic american, nefiind alterate de sound-urile europene. O idee deosebit de drăgălașă, iar un alt plus care reiese de la o poștă este felul în care sună acest CD. Da, mă refer la master și toate acele chichițe care fac diferența dintre un album care sună „profi“ și altul care parcă a fost înregistrat într-un garaj din anii 70.....După atîtea plusuri, e musai să remarc ș-un minus. Faptul că textele-s în limba engleză. Desigur, înțelegem ideea că limba română nu are o rezonanță aparte în scena rock, dar sunt absolut sigur că dacă băieții ar fi editat materialul în dulcele grai autohton, impactul de muzică plus text aducea un alt plus acestui produs. 




Startul reprezentat de Desert Soul pregătește cât se poate de inspirat energia fantastică ce te lovește odată cu „Don t control Me“, care are serioase brize sonore ce-ți amintesc de Black Label Society. Piesa care dă titlul albumului și care are parte deja de un videoclip inspirat este unul din momentele remarcabile de aici, dar în aceeași categorie intră și „Mistake“ (care are un dozaj perfect între momente nervoase și calme) sau „My Way“ , aceasta din urmă având niscaiva influențe din zona celor de la Corrosion of Conformity. Un moment surprinzător față de restul pieselor este„Digital Coward“ care e o baladă în care se întrepătrund la fix momente de Faith No More și Porcupine Tree. 

Revenind din zona americana, singurele eventuale comparații autohtone cu care s-ar putea asemăna jimbolienii de la The Hidden Jester vin tot din zona de vest a țării și anume Timișoara. Mă gândesc aici la Bio și Burning Table, două formații care deși n-au reușit să-și creeze o faimă aparte în România, au avut la vremea lor „vână“. Din fericire, The Hidden Jester are acel „ceva“ care te face să-i îndrăgești . Poate nu de la primele acorduri, dar structura sonoră pe care este creionat acest Devil in my Head este una cât se poate de sănătoasă și va fi savurată pe deplin de c ei cărora le curge rock în vene.  

Albumul Devil In My Head poate fi comandat deocamdată  în magazinul Viniloteca din Timișoara și pe  pagina de Facebook a trupei. Lansarea discului ar fi trebuit să se desfășoare zilele acestea în Timișoara, dar a fost amânată pentru vremuri mai puțin pandemice. 


2 oct. 2021

Zoli Toth - Better Together

 


Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“. 

Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc. 


Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții. 

În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune  Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat. 


14 sept. 2021

Ana Kui - Gânduri țesute

 


Ne place să spunem adesea că aparențele înșeală. Nu și-n acest caz. Căci, dacă e să arunci o privire pe coperta albumului semnat Ana Kui, un lucru e clar ca lumina zilei: ceea ce se află înglobat în piesele discului ăsta de debut nu are cum să nu fie o muzică ce izvorește din adâncul sufletului. Ca și pe copertă, și-n cele zece piese lipsește „sclipiciul“ omniprezent în produsele „de consum“ din zona muzicii moderne. Ceea ce se găsește aici este emoție nefiltrată, cugetări exprimate fără prohibiție și muzică în stare nealterată.  

Într-o lume în care naturalețea și bunul simț riscă să devină niște amintiri, albumul timișorencei Ana Kui este o apariție interesantă. În principal, cee ace se regăsește aici se poate îngloba în balade pop, iar contrastul dintre „oldschool“ și „modern“ e adorabil, pe alocuri. 

Carevasăzică, melodiile compuse special parcă pentru sexul frumos ies la iveală încă din prima piesă, „Gânduri mici“ , care este un amalgam neobișnuit între piesele incluse în muzica ușoară românească din vremurile de dinainte de Revoluție și pop – ul care răsună în zilele noastre la posturile de radio. Lucrurile se schimbă brusc în cea de-a doua melodie, „Dacă am fi copii“, bucata asta reușind să spulbere aerul de nostalgie și să inducă sound-uri oarecum fresh, mai ales în „explozia“ din a doua jumătate a compoziției. Urmează alte două momente în care urechile sensibile la frumos vor fi încântate: Tu mă înveți și Scrisoare. 

O declarație de dragoste a la Direcția 5 dar cu beat-uri moderne își face apariția în „Nevoie de tine“, iar piesa „Criză“ aduce pentru prima oară în prim plan riffurile specific rock-ului. Balanța se înclină din nou pre latura mai sensibilă a muzicii în Oprește-te și Nu-l lăsa , aceasta din urmă cu al ei obsesiv „realitatea doare“ fiind un alt moment interesant. 

Pentru amatorii de rock există aici un punct  memorabil. Nu am idee dacă urechile obișnuite cu balade pop din categroia „de ascultat la focul din cabană cu iubita/iubitul“ vor gusta explozia de energie din „Lumi paralele“ (realizată alături de Dincolo de Ziduri), dar melodia asta are o alternanță cât se poate de sănătoasă între sound-uri agresive și pașnice și emană un aer fresh. În caz că asculți doar această piesă și ești fan de Rammstein (de exemplu), cu siguranță vei avea o surpriză ascultând restul melodiilor de aici. În mod normal, oamenii deschiși la diversitate stilistică muzicală pot aprecia „ghiveciul“ de genuri așezate pe același album, dar grație faptului că trăim vremuri „noi“, s-ar putea ca unii să nu guste așa ceva. Albumul se încheie într-o notă de sensibilitate maximă cu piesa Zi de toamnă,. 

Dincolo de vocea Anei Kui (care s-a făcut remarcată alături de Beck Corlan și Marta Cotuna prin celebrul viral cu „Istoria muzicii românești“), orchestrațiile celor zece piese sunt corecte, iar ideile țesute aici au toate șansele să fie înțelese pe deplin doar dacă beneficiează de atenția completă a ascultătorului. 

Cârcotașii ar putea remarca pe bună dreptate că în comparație cu ceea ce se produce în materie de pop music pe tărâmuri internaționale, orchestrațiile de aici nu se ridică la categoria „waw“. Dacă privim în ograda muzicii pop românești, unde majoritatea produselor din această categorie  suferă de lipsă de naturalețe și originalitate, lucrurile stau altfel și conferă acestui album mențiunea de „start promițător“. Se simte de la distanță că autoarea acestor gânduri muzicale nu vrea să demonstreze ceva anume, ci doar să exprime niște sentimente care ne preocupă pe toți. Drept urmare debutul discografic semnat Ana Kui este genuin, curat și pur. 


7 ian. 2020

Cele mai bune albume românești ale deceniului




       Cele mai bune albume românești ale deceniului 
                        
                     Top realizat de Zoltan Varga





ABRA - Șapte

După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu.

Adrian Enescu – Invisible Movies

Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea.

Alexandra Ușurelu – La capătul lumii

Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate, artista merită toată atenția iubitorilor de frumos.


Alexandrina – Flori de spin

O figură aparte în industria muzicală autohtonă care după excelentul debut cu „Om de lut“ a reușit să rămână în atenția amatorilor de pop de calitate. Din păcate, cu apariții mult prea rare....


Alexandru Andrieș - Andrieș iese la pensie

Unul  din cele mai „fresh“ discuri din acest top, apărut la sfârșitul anului 2019. E greu să alegi ceva reprezentativ din discografia lui Andrieș, dar aceste două CD-uri care au fost lansate și printr-un turneu național au câte ceva din categoria „de toate pentru toți“. Se regăsesc aici piese clasice reorchestrate dar și melodii noi – nouțe, rezultatul fiind un amalgam de bun gust.

Alternosfera – Virgula

Cu un sound interesant de peste Prut, trupa asta a demonstrat încă o dată că frații noștri de dincolo știu cum să creeze albume discografice deștepte.

Amalia Gaiță – Melting Sun

Aşa – numita muzică pop românească suferă de o uniformitate supărătoare pentru urechile avizate. Probabil şi pentru că aşa numitul pop – dance care se difuzează în regim de heavy – rotation pe posturile de radio autohtone este cât se poate de inodor şi insipid. Din fericire, din când în când, „liniştea“ asta e tulburată de apariţii care ies din canoanele „autohtone“. Discul de debut al timişorencei Amalia Gaiţă poate fi inclus lejer în categoria asta de excepţie de la regulă.

Baby Elvis – White Elephant

Albumul de debut al formaţiei orădene  Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Trupa pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker

Beck Corlan – Poduri de pace

Una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc a editat un album de debut care oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur.

BRUM – Today

„Aluatul“ BRUM e copt din nişte ingrediente atent selecţionate, dar care nu sunt destinate exclusiv dansului. E mai degrabă un soi de „electro“ pentru creier, iar graţie background-ului diferit ale celor trei membri, mixul ăsta de drum and bass, jazz, funk, experimental şi niţel dub e delicios.


Bucium – Miorița

E destul de greu să nu te gândeşti la Phoenix atunci când asculţi acest disc. Mioriţa merită toată atenţia melomanilor nu doar pentru conceptul audio propriu – zis ci şi pentru „latura palpabilă“ a albumului. Pachetul care conţine CD-ul acesta are dimensiuni neobişnuite pentru piaţa românească, iar în interior sunt disponibile, pe lângă un cod de download şi 13 ilustraţii, fiecare reprezentând grafic câte o melodie. În plus, piesele-s legate între ele fără pauză, deci audiţia acestui disc este recomandabilă doar cap – coadă.

Byron – Nouă

Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care a lansat în 2019 cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase.

 Cargo – Vinyl Live 

Chiar dacă în alcătuirea acestui top m-am ferit de reeditări...excepția confirmă regula. Excepția asta nu are cum să lipsească din discografia rockerilor serioși. Pentru că...legende!


Cobzality - Paparuda 2.0

De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse.  Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif.

Dirty Shirt – Letchology

Pe plan muzical, atunci când „etno“ se întâlnește cu „modern“, întotdeauna  apare o problemă-n plus. Și asta pentru că linia de demarcație între „kitsch“ și „original“ e subțirică rău. Dirty Shirt fac parte din categoria celor reușiți. Bucățile lor muzicale nu sunt inventate pentru a capta atenția publicului mainstream.  Nebunia asta de folclor îmbibat cu hardcore și alte bunătățuri metalifere este una sinceră.


Electric Brother – Pe pământ

Muzica semnată Electric Brother nu răsună pe plaja din Costinești, nu e inclusă in Best Of-urile anului și n-are parte de remake-uri la show-uri de genul Vocea României.  Pe Pământ, un disc melancolic, foarte bogat în idei si care se află undeva la confluența  dintre world – music, downtempo și trip hop. Stiluri care prin țărișoara noastră nu-s defel trendy.

Goodbye to Gravity – Goodbye to Gravity

Pentru că ...Colectiv. Și pentru că discul ăsta e un amestec de metalcore, metal alternativ, rock alternativ și melodic metalcore. Pentru că nu avem voie să-i uităm...


Grave For Sale – New Moon

„Cartea de vizită“ a primei trupe de surf rock din România poartă numele de New Moon şi beneficează de o copertă haioasă, în concordanţă deplină cu tematica discului. Şi cu trupa Grave For Sale, căci timişorenii – dincolo de etichetări şi clasificări – au pus la cale un album sincer, onest, fără brizbriz-uri sau artificii „colorate“. Dincolo de toate, New Moon e dovada vie a faptului că atunci când faci un lucru „from the heart“ fără ajustări din „exterior“, rezultatul nu poate fi decât interesant.

Grimus – Egretta

Un muzician necunoscut din anii 70 a lăsat eternității o axiomă cât se poate de mișto: „Cine rezistă zece ani în rock, poate fi trimis fără nici o armă în junglă. Supraviețuiește”. Băieții de la Grimus au toate atu-urile să fie niște supraviețuitori. Și-n plus, în junglă autohtonă au fabricat un disc care merită nominalizat la sfârșit de an pentru albumul anului, made în România.

Haos – Legea pute

A zis cineva punk? Poate nu mulți au aflat de acest material apărut la casa de discuri timișoreană Smanes Records la sfârșitul anului trecut, dar e momentul să se știe! Prima trupă de punk din România la primul vinil...ce ar mai fi de zis? Neapărat, ascultat și cu volumul la maxim. Căci...legea pute!

Horea Crișovan – My real trip

Nu tu voce, nu tu percuţie, nu tu bass, nu tu texte mai mult sau mai puţin stupide....just Horea. În garsoniera lui de 23 de metri pătraţi, mixat de Adrian Popescu, discul ăsta e un unguent adecvat pentru sănătatea sufletului.

Implant Pentru Refuz – Cartography  

Cel de-al şaptelea album al băieţilor se vrea a fi un îndemn la „Implant pentru distors şi atitudine“. Şi fiindcă muzica românească a devenit atât de lipsită de versuri „cu rost“, e nevoie de cât mai multe implanturi. De rock adevărat, cu mesaj bine stabilit.

JazzyBIT – Horizon

JazzyBIT oferă o excursie atractivă, în care sound-urile de orgă ale lui Teodor Pop îţi inspiră reverii mirifice. Meniul e completat de basul pe alocuri „rock“ a lui Mihai Moldoveanu şi percuţia „ceas“ executată de Szabó Csongor-Zsolt. E destul de greu să alegi un „highlight“ între cele şapte compoziţii de aici, carevasăzică recomandarea este....decuplați-vă de la tot și ascultați cap – coadă.


Jurjak – Blues Berry

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton . Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la vremurile actuale. Unde auzi blues dar și sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile celor de la Tom Petty and the Heartbreakers.

Ioan Gyuri Pascy – Electromagnetic Love

Pentru că...regretatul artist, cunoscut şi datorită activităţii sale ca membru al grupului Divertis, a fost o figură aparte în istoria muzicală autohtonă.

Karpov Not Kasparov - Soundtrack for a game of chess (The Vocal Edits)

Atenţie! E cât se poate de aiurea să treci pe lângă acest album „en passant“. Şi asta pentru că cele 12 track-uri incluse pe albumul celor de la Karpov Not Kasparov  sunt de efect în special atunci când sunt devorate la căşti, departe de vuietul de zi cu zi. Sau pe un sistem stereo. Căci e synth – pop burduşit cu topping-uri mișto.

Kings Are Overrated – Save the new generation

Poți să-i spui electro – pop sau orice altă denumire trendy. Poate să-ți placă din prima sau să exclami mirat WTF. Ideea e că trio-ul timișorean zugrăvește niște compoziții într-un mod mai mult decât inspirat.

K-lu – Chestii, socoteli

Un nume care pentru amatorii de petreceri din Timişoara nu mai are nevoie de nicio prezentare. Iar pentru ceilalţi, există Internetul….La capitolul originalitate merită amintite sample-urile hazlii „decupate“ din filme româneşti celebre. Dacă asculți albumul ăsta și nu ți se întipărește o satre de bine în interior, dă o fugă pe la doctor...s-ar putea să fii un robot!

Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere

Exact cum îi spune şi numele, e o călătorie misterioasă pe un tărâm aflat „undeva“. În care dai peste deja – vu – uri dar şi peste momente care îţi colorează sufletul cu gânduri pozitive.

Luna Amară – Pietre în Alb

Echipa cu un sound abraziv și noisy, la fix pentru amatorii de mosh și nu numai. În cazul în care  locuiești undeva în Idaho sau ai fpst plecat în acest deceniu de pe Terra există posibilitatea să nu fi auzit încă de clujenii de la Luna Amară.

Makunouchi Bento - Lighthouse Stories

Cei doi prieteni timişoreni care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento se transformă în acest E.P. în nişte veritabili Fraţi Grimm ai muzicii electronice bănăţene. Poveştile lor sunt nişte versiuni updatate ale unor poveşti nemuritoare gen Albă Ca Zăpada sau Croitoraşul Cel Viteaz. Cu fundal adecvat……..

Moonlight Breakfast – Shout

Pentru orice ureche care n-a ascultat in ultimii ani numai doom – metal sau minimal, e clar că salata de electro – retro a mai fost abordata cu succes de alții. Moonlight Breakfast n-a inventat gaura de la macaroană, dar spaghtelele sonore pregătite de ei sunt …delicioase.

Nadayana – Nine

Rara avis în peisajul muzicii româneşti. O sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de world – music cu influențe …a se completa aici după preferințe. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima.

 Negura Bunget – TAU

Negură Bunget a fost una din formaţiile timişorene care a reprezentat muzica românescă cu succes în întreaga lume. Pentru pasionații de black metal cu influenţe folclorice româneşti.

Nightlosers – Cinste lor

Cum ar putea lipsi Nightlosers dintr-un asemenea top? Concertele lor sunt mostre de world – music fabricat în România, iar piesele acestui disc sunt mișto ...cu prune. Ici colo, când nu te aştepţi, frânturi de piese cunoscute îşi fac apariţia pentru câteva secunde, iar până te dezmeticeşti, piesa revine la făgaşul ei normal.


Persona – Afterlife
Really? Au trecut zece ani de la acest debut? Suburbia Afterlife este un album de excepție pentru piața românească. Un disc bine realizat, muncit și care sună bine și-n 2020. Din nefericire, băieții n-au mai scos nimic de atunci. Iar asta, chiar e enervant....


Petre Ionuțescu – Maria Radna Live

De-a lungul anilor, timişoreanul (născut în Lipova) Petre Ionuţescu a fost implicat în multe „nebunii“. Mă refer aici strict la muzică, biensur. Fie că a apărut alături de Blazzaj, Alexandrina, Negură Bunget sau cu maeştrii muzicii IDM care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento, muzicianul a reuşit să surprindă de fiecare dată, cu faţete artistice ieşte din tipar. O audiţie interesantă şi reconfortantă, cu subtilităţi de mare rafinament, care merită savurate de melomanii care nu caută hituri cu orice preţ.

Rezident Ex – Alpha

Hard and heavy? Really? Da, căci trupa asta știe cum trebuie să sune chestia asta în vremurile noastre.

Robin and the Backstabbers – Bacovia Overdrive Vol.1 Stalingrad

Una din trupele „indie“ dar care a prins bine la mulți. Datorită textelor meseriașe și a acordurilor șmechere. De ascultat și cel mai recentă realizare a lor apărută la sfârșitul anului trecut, volumul trei din serie.


Rodion G A – The lost tapes

Părintele muzicii electronice româneşti şi totodată unul din cele mai importante nume ale scenei electronice şi progressive rock din Europa de Est. Punct.


Sebastian Spanache Trio - A Pasha's Abstinence

Spre deosebire de albumele din sfera jazz-ului românesc de tip „easy listening“, creaţia asta nu-şi propune cu obstinaţie să se adreseze publicului larg cu orice preţ. Din fericire, băieţii nu se încadrează nici în tagma artiştilor care vor cu tot dinadinsul să epateze în aşa numita muzică „pour le connaisseurs“, „direcţia“ lor fiind una de mijloc, în care particula de „fusion“ capătă o strălucire aparte prin compoziţii inspirate şi rafinament la nivelul de interpretare.

Silent Strike - It's not safe to turn off your computer

Parafrazând titulatura albumului, m-aş risca să constat că nu e „safe“ să asculți chestia asta în timp ce –ţi faci cumpărăturile la supermarket. Nu de alta, dar rişti să ratezi una din cele mai şarmante apariţii din muzica românească . Electronică, sau cum s-o fi numind această „ciorbă“.

Stepan Project – Lumina

Dincolo de mulțimea de colaboratori care au pus umărul la realizarea Lumina, rămâne PRODUSUL. Pe care probabil că nu-l veți găsi la raioanele cu cele trebnice din hypermarket-uri, dar pe care ar fi bine să puneți mâna. Căci....te unge la suflet. .

Subcarpați – Culese din cartier

Având în vedere că lumea noastră emoțională e străbătută de o sumedenie de turbulențe, avem nevoie din când în când să simțim efectul pozitiv al muzicii, iar această reciclare atât de spectaculoasă a unor piese din folclor uitate într-un sertar nemeritat de ascuns este cât se poate de binevenită.

Șuie Paparude – Șuie Paparude 

La opt ani de precedentul „E suflet în aparat“, băieții au reușit să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele.


Teo Milea – Open Minds

Pentru a înţelege discul, e nevoie să te deconectezi complet de la orice altă ocupaţie. E genul acela de disc care nu are „highlight-uri“, ci „curge“ lin şi fermecător.

 The :Egocentrics -  Love, fear, choices and astronauts  
Dincolo de dragoste, frică, alegeri și cosmonauți...rămâne o filă de istorie în rock-ul autohton.....

Vali Sirblues Racila - Stay Styx-ed to the blues!

Prin definiţie, există câteva stiluri muzicale care nu vor ajunge niciodată să fie gustate de spectatorii fideli ai emisiunilor  lui Măruţă. Unul dintre acestea este blues-ul acustic. Unul din puţinii exponenţi ai acestui curent muzical din România este Vali „Sirblues“ Răcilă.

Vama – 2012

Spre deosebire de mulți alții, Tudor  Chirilă „naște“ niște texte coerente, care reușesc să transmită emoții și diverse stări. Mai puțîn pozitiv este faptul că acestea sunt colorate cu aranjamente mega – previzibile, corecte, dar fără scânteia aia care te face să exclami „waw”. E safe – rock, bine executat.

Zdob și Zdub – Basta Mafia

Accentul moldavo – englezesc al lui Roman Iagupov e la fel de șarmant ca-ntotdeauna iar ciorba de hardcore moldovenesc etalată de trupa asta e de bun augur.







15 oct. 2019

byron - Nouă



Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“. 

De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într-un mare fel , căci nu e la îndemâna oricui să compună versuri ca „Afară-i atât de frig /Norii se bat cu perne zburând peste case-n orașu-adormit/Mă plimb pe străzi pustii/ Văd oameni cu ochi de cărbune și nasuri din morcovi portocalii...“ (Continuum). Și asta nu e tot, căci din loc în loc, liderul formației plusează cu „ziceri“ care au ca target omuleții din țărișoara noastră care nu și-au completat cultura generală din programele TV autohtone. De genul „Printr-o crevasă din subconștient/Evadează mereu în prezent/(În fiecare altă zi)/Fantome-ascunse într-un veșnic trecut/Când lumea toată era la-nceput./ (Și părinții erau copii). (în piesa „Anima“). Dincolo de cuvintele frumos ambalate, albumul e pe alocuri trist și întunecat, grație faptului că zugrăvește spațiul carpato –danubiano - pontic în care ne ducem traiul într-un mod cât se poate de corect. De aceea, melodiile astea scot la iveală multe lucruri socotite nepotrivite într-o societate sănătoasă, dar care pe la noi au devenit cutume. 

Din prima melodie numită „Acasă“, aflăm că „oamenii au învățat să urască...zâmbind“ , iar unul din cele mai reușite momente ale discului vine direct de la track-ul doi și poartă numele de „Consumatori de vise“.  Piesa trece prin lupă felul în care concetățenii noștri privesc problemele legate de refugiați („Azi noapte am visat / Că eram refugiat / Iar oamenii îmi zâmbeau / Politicos și apoi mă acuzau / Că pregătesc un atentat / Într-un oraș de prin Banat / Ș-am să provoc un razboi / Nu mai bine mă duc eu înapoi?“) și aduce în discuție într-un mod cât se poate de drăgălaș și asaltul permanent asupra justiției executat de unii politicieni de pe meleagurile noastre („Azi noapte am visat / Că devenisem împărat / Și mă-mbrăcam în legi / Inventate / De cei mai buni strategi / Am abrogat ziua de luni / Berea cu căpșuni / Sfânta mahmureală / Și parcarea laterală“). Finețurile nu se opresc aici căci piesa pune punctul și pe discipolii lui Klaas Dijkstra care încă mai cred că Pământul e plat și induce ideea conform căreia trecem prin viață ca niște simpli spectatori („Suntem doar spectatori/ Scenariul e gândit de alții / Consumatori / De vise-n culori“). Chiar dacă multe piese au parte de structuri muzicale previzibile, discul „curge“ fără deraieri. „Azi“ și „Apă și cer“ sunt doar două exemple în care crescendo-urile sunt „altoite“ cu porțiuni mega – liniștite, iar „Fără cuvinte“ și „Continuum“ se califică din plin la eticheta de girlie – rock cu care formația ne-a obișnuit și-n precedentele apariții discografice. Dincolo de blocurile gri și realitățile cenușii, versurile pieselor exprimă și arome de speranță, un exemplu edificator la acest capitol fiind „ Aș vrea să mai pot să uit din cuvinte / Pe cele moștenite fără să vrem din străbuni / Ce bine ar fi să nu-mi aduc aminte / Cum se spune la foame sau la minciuni / Să pot folosi formulări pozitive / În orice context,  oriunde aș fi“), din piesa „Șobolani și ciocoi“. 

Dincolo de cuvinte meseriașe, byron navighează în zona acordurilor muzicale situate undeva între „no mans land“-ul dintre „introspecție melancolică“ și „exuberanță drăgălașă“. Tipic trupei, și aici avem o atenție sporită la detalii, care generează o poveste mișto și  un sound „corect“. În plus, versurile „catchy“ în limba română, adaugă kilograme de șarm acestui produs, care poate fi un deliciu pentru urechile obișnuite cu rock-ul „cumințel“. Consider că un „update“ stilistic la scena rock a anului 2019 „de afară“ ar aduce și mai mult farmec  celor de la byron. Dincolo de asta, băieții merg pe un drum bine pavat și continuă să reprezinte un reper în eșichierul muzical autohton. 


28 feb. 2019

Dusty Ride - Dawn





Trăim vremuri de bejenie. Cu tone de inadvertențe și ciudățenii.  Cu zeci de mii de nume de formații din toate genurile muzicii care s-a născut sub actuala ei formă undeva la începutul anilor 1950. Carevasăzică, e inimaginabil de greu să născocești un nume cu priză și care să reprezinte o aserțiune. Pentru cârcotași, numele formației autohtone Dusty Ride ar putea fi tradus simplistic prin „voiaj prăfuit“.  Ceilalți ar putea să adauge diverse coordonate mai mult sau mai puțin interesante. Cert este că mixtura de blues și old – school rock abordată de formația care a editat recent albumul de debut Dawn poate însenina sufletele celor care știu fără să se uite pe Google ce înseamnă un amplificator pe lămpi. Desigur, în termen de „ce e nou?“ albumul celor de la Dusty Ride nu aduce mare lucru. Ca și-n alte cazuri, drăgălășenia acestei muzici vine de la faptul că cei patru componenți ai trupei reușesc să transmită tone de energii pozitive, datorate în special faptului că orice ureche avizată „simte“ bucuria care este răspândită de prestația lor. 

Dusty Ride a luat naștere în 2016 în București și a avut parte de o primire entuziastă din partea fanilor declarați de blues – rock de pe meleagurile noastre. Iar cele opt piese care se regăsesc pe acest debut le vor aduce în plus notorietate, fiindcă compozițiile sunt pline de vervă și te fac să țopăi, asta în cazul în care nu ești imobilizat la pat. Dincolo de clișeele blues, discul ăsta e șmecher fiindcă rock-ul e la putere. Iar după audiția acestui album discografic rămâi cu o serie de posibile comparații. Personal, unele din piese mi-au adus aminte de sound-ul sănătos executat de timișorenii de la Quo Vadis încă din anii 90, în special la piesele „Nasty“ și „Take it easy“.  Eventualele comparații pot fi extinse aproape până la infinit, dar ideea principală este că oamenii aceștia chiar cântă din suflet. Nu este doar o impresie, căci felul în care decurg lucrurile pe Dawn este unul cât se poate de izbutit. Avem nevoie de tot mai mulți oameni care pun suflet în muzică, în toate genurile muzicale. Pentru a depăși acel nefericit postulat care spune că piața muzicală românească este oropsită și searbădă. Per total, Dawn este un disc care merită ascultat de fanii de oldschool rock și blues fără nicio prescripție de vreun fel. Dusty Ride ș-al lor debut poate fi ascultat și de cei care nu agreează neapărat blues-ul și rock-ul dar sunt deschiși unei experiențe de a asculta o muzică fabricată din suflet. 

Și la final merită amintiți și oamenii aceștia care au pus suflet la creearea acestui  album de debut de neratat pentru urechile care rezonează cu sound-urile derivate  din folclorul afro-americanilor: Mac Marian Aciobăniței – chitară, Adrian Chepa – bass, Daniel Croitoru – tobe și  Alina Ciolcă – voce. Dacă îi prindeți în concert nu-i ratați, iar dacă trăiți în stil rock cumpărați-le albumul!

15 mai 2018

K-lu - Operatiunea Monstrii



Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort. 

Monștrii lui K-lu încep cu o zicală ambalată într-un intro șmecher care ne atenționează că „Dacă umbli cu capul în nori,  calci în străchini“, după care pe un fundal sonor care îți poate aminti de muzica celor de la Bonobo sau Caribou suntem invitați să ascultăm în „seara aceea care ploua“. „Vreau“ este una din piesele pe care fanii lui K-lu au avut ocazia să o asculte de ceva vreme cu un clip care conține imagini din „Omulețul lui Gopo“ și „Greierele și Furnica“. 

O altă piesă celebră deja pentru fanii timișoreanului este „Un cui“, care cuprinde printre altele și șăgalnica replică „vara iarba este bună, grasă“, după care ascultătorul este „asaltat“ cu o piesă care începe extrem de chill și exprimă pe deplin senzația de relaxare totală. După un interesant „Aici e liniște absolut totul te îmbie la muzică. Pot să dau drumul la muzică?“, melodia prinde șarm grație scratch-urilor și a trompetei mirifice care amintește de Balcani.  „Maestrul lejer“ e o altă creație care este deja cunoscută celor care sunt la curent cu „nebuniile“ lui K-lu, în care sound-urile a la Blazzaj ne face să urmărim muzica lejeră. „Într-adevăr ăsta e sensul, maestre“, după cum zice și alt sample din bucată. 

„Bucuria nebunilor“ începe într-un mare stil cu un intro prea fain pentru a nu fi menționat aici: „ Stați frumos și luați aminte de ce vă zic eu….Sunt numai ochi și urechi… Din in ca și din cânepă tot pânză se face….Cum?... Nu știu, n-am avut“. Speech-urile extrase din filmografia noastră sunt la mare preț și în „Inimaginabil“, în care printre altele se strecoară și un „concentrează-te  ia calul și hai să tragem o petrecere că așa am auzit că așa e obiceiul pe aici pe la noi. …“. Programul artistic al lui K-lu continuă cu „cadrul unu , turnat unu“, adică un party neaoș care ne informează solemn că „sosirea la locul de peterecere se va face la ora fixă pe baza de pontaj individual“. Una din melodiile cele mai cu lipici de aici este „Despre vorbe“ care amestecă într-un ghiveci interesant niște sound-uri de șlagăre comuniste cu beat-uri moderne și nelipsitele sample-uri hazlii. Dacă vreți să aflați cum se face comedia muzicală pe la noi e musai să ascultați „Balaurul“, iar „Pac, pac“ și „Film educativ“ sunt alte două melodii mai vechi care se regăsesc aici. După cum ne anunță și-n outro,„ K-lu „ne-a dispus și ne-a povestit momente de haz din câteva filme“. 


Pe scurt, Operațiunea Monștrii nu duce lipsă de replici amuzante, scratch-uri fericite și instrumentații care amestecă cu talent șlagăre comuniste cu beat-uri capitaliste din zilele noastre. E o muzică reconfortantă, ca o spumă de căpșuni servită de la frigider după un cros într-o zi toridă de august. Albumul este download gratis, iar pentru doritori este și opțiunea de donație (în bandcamp după ce apeși download te întreabă dacă vrei să donezi ceva  și dacă pui 0 îl iei pe gratis). 


11 apr. 2018

Lucia - Samsara



De fiecare dată când descoperi că într-o țară plină de Vanotek-uri și Irina Rimes-uri, mai există și muzică pop decentă, ai un sentiment că nu e totul pierdut. Pop-ul abordat de Lucia este unul delicios și trendy, căci spre deosebire de alte voci feminine care  înoată în aceleași coordonate stilistice (mă gândesc aici la Alexandrina sau Amalia Gaiță) melodiile acestea sunt susținute de aranjamente muzicale care „dau“ adesea și spre sound-uri electronice, amalgamul astfel creat fiind unul care-ți dă senzația de prospețime. Cel de-al doilea album al artistei Lucia este un disc reușit care pe alocuri pare a fi o versiune românească a unor artiste ca Florence Welsh, St. Vincent sau Christine and the Queens. 

Materialul pornește la drum cu o piesă „plutitoare“ în care farmecul vocii solistei este pus în valoare într-un mod cât se poate de inspirat de o instrumentație minimalistă de mare efect, către final sample-urile amintind nițel și de atmosfera plină de mister întâlnită în piesele interpretate de Zola Jesus. Finalul clasic al piesei Afloat este și el de bun augur iar „Edge“ pare o mostră dintr-o poveste britanică cu păduri pline de ceață, desele schimbări de ritm adăugând un plus de savoare produsului final. Primul single care promovează acest disc, FRTHR, este un midtempo care te cucerește din start, înscriindu-se în ciclul pieselor compuse parcă special pentru coloana sonoră a unui serial polițist modern, de genul Marcella. După cum îi spune și numele „Bounds“ este o piesă aflată la hotarele dintre pop-ul modern etalat de Bjork și pop-ul „clasic“ în care pianul are un rol crucial care se regăsește de exemplu în minunățiile produse de Tori Amos. 

Un alt moment în care Lucia iese din canoanele în care te așteptai s-o încadrezi este „The Perfect Life“ în care vocalizele a la Austra se potrivesc din nou la fix cu instrumentația șmecheră. După cum era de așteptat, ritmul este rupt de „Mother“, care pavează drumul către „Food Chain“, fără îndoială unul din cele mai izbutite momente ale acestui disc,  o piesă prea mișto ca să nu fie aleasă ca următor single de promovare. Singura piesă instrumentală de aici, Samsara e un preambul pentru Catastrophe, un track surprinzător de la început până la final în care niște voci de Kraftwerk adaugă un plus finalului. După cum îi șade bine oricărui disc finalul (Holy) e din nou neașteptat, fiind un soi de Twin Peaks meets Kate Bush. 

Pop-ul „nu/de/Dâmbovița“ etalat de Lucia și echipa care a nășit acest disc pare a fi prea șmecher pentru muzica românească. Pentru cei care vor să asculte un disc updatat la trendurile vestice în materie de pop recomand audiții succesive. Pentru ceilalți, există Radio Mu. Pardon, Zu. 


10 ian. 2018

Amalia Gaita - Melting Sun



Aşa – numita muzică pop românească suferă de o uniformitate supărătoare pentru urechile avizate. Probabil şi pentru că aşa numitul pop – dance care se difuzează în regim de heavy – rotation pe posturile de radio autohtone este cât se poate de inodor şi insipid. Din fericire, din când în când, „liniştea“ asta e tulburată de apariţii care ies din canoanele „autohtone“. Discul de debut al timişorencei Amalia Gaiţă poate fi inclus lejer în categoria asta de excepţie de la regulă. Sau mai exact, de la regula românească, căci pop – rock-ul „curat“ abordat de ea este omniprezent pe alte meleaguri.


Pasionată deopotrivă de fotografie şi muzică, timişoreanca aduce un strop de culoare în tabloul cât se poate de monocrom în care se zbat marea majoritate a producţiilor care pot fi încadrate în pop românesc. Nu e nimic nou aici, instrumentaţia nu e câtuşi de puţin a la 2017, dar felul în care se îmbină vocea Amaliei cu „spatele“ asigurat de  Adrian Șchiopu ( tobe), Mihai Moldoveanu (bas) şi Vlad Cotruș (chitară) emană stări pozitive.

Amalia Gaiţă a devenit cunoscută pentru colaborările sale alături de Teo Milea şi a lansat acest disc de debut la sfârşitul anului 2017. E un disc ce îţi oferă aproape 60 de minuţele de muzică pop „cu suflet“.

Discul debutează cu  „River. Everlasting,“ în care abilităţile vocale ale solistei îşi spun cuvântul pe deplin. Pe ici pe colo, sound-ul te duce cu gândul la jazzy – pop a la Sade şi acorduri copiate parcă din baladele celor de la Red Hot Chilli Peppers. Starea de bine se perpetuează mai apoi şi pe „Rudy Laughs“, care are parte de clape a la Doors şi care explodează pe final într-un mare fel. „The Morning Light“ aduce câteva arome de trip – hop, iar „Moonstarer“ este clădită pe o instrumentaţie care îţi poate aduce aminte pe ici pe colo de momentele bune ale celor de la R.E.M. Printre cele mai frumoase momente ale acestui debut se numără „Sunman“, piesa cea mai funky de aici, „Soul Inspired“ şi „Bells and Demons“, aceasta din urmă fiind un amestec de  pop, rock şi jazz din seria „lovely“.

Desigur, peste hotare, ceea ce cântă Amalia Gaiţă se încadrează într-un trend cât se poate de solid. Pe de altă parte, prin ţărişoara noastră, pop-ul acesta „curat“ şi nealterat cu clişee dâmboviţene de prost gust este rara avis. Într-un fel sau altul Amalia Gaiţă păşeşte pe o cărare pe care se situează şi Alexandrina, Alexandra Uşurelu, Paula Seling sau Beck Corlan, ca să amintesc doar câteva nume.  Categoric, echipajul care a pus pe roate acest Melting Sun mai are ceva de muncit. Lipseşte acel „hook“ care diferenţează o melodie bunicică de un „şlagăr“ menit să fie pe buzele tuturor. Ar mai fi de umblat şi la sound-ul instrumental, care deşi este „corect“ nu se ridică la pop-ul internaţional al vremurilor noastre.

Cea ce este cert este că Amalia Gaiţă este pe drumul bun. Iar acest Melting Sun ocupă cu siguranţă un loc fruntaş în apariţiile discografice româneşti ale anului 2017 în materie de pop – rock. Made in Romania, desigur....

19 apr. 2017

Sebastian Spanache Trio - The Furnace

                                                              



Cel de-al treilea material de studio din cariera grupului timişorean Sebastian Spanache Trio, va fi lansat în data de 23 aprilie. Conform descrierii oficiale avem parte de  un „album conceptual,  conceput ca o suită în cinci părți, legate într-o poveste muzicală de la început la sfârșit“. Rămânând la capitolul „detalii“, The Furnace a fost înregistrat în Timișoara cu Uțu Pascu (Blazzaj) și masterizat de Alin Luculescu, iar Asociația Culturală NABU a oferit sprijinul necesar pentru producția acestui disc.


Povestea în jurul căreia gravitează cel de-al treilea material discografic al trupei alcătuite din Sebastian Spanache –pian, Csaba Santa – contrabas, chitară bass şi Radu Pieloiu – tobe, este una cât se poate de reuşită, căci din „cuptorul“ celor trei muzicieni „se coace“ un jazz gustos. Nu mai e o surpriză pentru nimeni că în gaşca asta se regăsesc influenţe din diverse colţişoare ale muzicii numite generic jazz.. Şi nu numai, căci pe ici pe colo aromele de funk şi rock contribuie din plin la creearea unui produs cu personalitate, gata să fie devorat de amatorii de sunete frumoase din ţara noastră. Cele cinci compoziţii ale discului sunt „aşezate“ cu mare grijă într-un tot unitar. Şi fiindcă băieţii sunt atenţi întotdeauna la detalii, chiar şi momentele de „îmbinare“ ale pieselor oferă surprize cât se poate de plăcute posesorilor de urechi desfundate. Cum ar fi „trecerea“ dintre „The Furnace“ şi „Kindling“, unde ai impresia că tocmai ai plonjat într-o coloană sonoră „năşită“ de către David Lynch pentru un nou episod din Twin Peaks.

În breasla muzicienilor se ştie că prima piesă a oricărui disc trebuie să fie „beton“. Şi asta pentru că ascultătorul trebuie „vrăjit“ din start. Din fericire, reţeta asta funcţionează din plin aici, căci „The Furnace“ reuşeşte să te acapareze încă din primele acorduri, făcându-te să-ţi doreşti mai mult. Track-ul cu numărul doi are un nume mega – inspirat căci gravitează în jurul „surcelelor“ (Kindlings), menite să păstreze un anumit nivel de curiozitate. În accepţiunea subsemnatului „apogeul“ acestui disc este „scânteia“ (The Spark), unde preţ de mai bine de 11 minute şi 36 de secunde băieţii îşi conduc ascultătorii într-un labirint de jazz, funk şi rock de neratat, unde pianul lui Sebastian Spanache punctează cât se poate de solid desele schimbări de ritm. Penultima piesă a acestui disc „Cinder“, prelungeşte starea de bine imaginată de cei trei muşchetari ai jazz-ului timişorean iar finalul „Scorching“ are darul de a te face să-ţi doreşti încă o porţie de SS3. Remarcabil este şi finalul „finalului“ , când băieţii se dezlănţuie într-un jazz – rock „nervos“ terminat ...surprinzător.

Spre deosebire de albumele din sfera jazz-ului românesc de tip „easy listening“, creaţia celor de la Sebastian Spanache Trio nu-şi propune cu obstinaţie să se adreseze publicului larg cu orice preţ. Din fericire, băieţii nu se încadrează nici în tagma artiştilor care vor cu tot dinadinsul să epateze în aşa numita muzică „pour le connaisseurs“, „direcţia“ lor fiind una de mijloc, în care particula de „fusion“ capătă o strălucire aparte prin compoziţii inspirate şi rafinament la nivelul de interpretare. Din această cauză, Sebastian Spanache Trio a reuşit să-şi creeze o identitate proprie în ţărişoara noastră, iar „The Furnace“ consfinţeşte această constatare cu vârf şi îndesat. Albumul poate fi ascultat pe site-ul de Bandcamp al trupei.

30 ian. 2017

I’m the Trip - A True Strory About Vampire Love

                                              
Unul din primele lucruri remarcabile care-ţi „piuie“ în urechi după ce îi asculţi pentru prima oară pe sibienii care alcătuiesc trupa I’m the Trip este faptul că băieţii ăştia sunt cât se poate de „nervoşi“ în exprimare şi nu „merg“ pe linia „soft“ adoptată de multe găşti de rock din noul val românesc. Este oarecum şi de înţeles, fiindcă oamenii se învârt undeva în zona celor de la Queens of the Stone Age. Dealtfel, cu ocazia lansării acestui album care a avut loc la Manufactura în Timişoara, trupa şi-a încheiat recitalul cu un cover după gaşca lui Josh Homme. Un alt plus al trupei sibiene este acela că compoziţiile lor „împrumută“ diverse stiluri muzicale, dincolo de desert – rock fiind perceptibile şi accente de hard, grunge şi chiar şi elemente cinematice folosite cu precădere în zona rockabilly.

„Este o poveste despre vampirism, despre cum viața poate să absoarbă în tine tot ce e mai bun, până rămâi a sad and lonely man, iar iubirea este singura care poate schimba realitatea care se așează în fața ușii, într-un realism magic, unde Ursula își scutură cearșaful pe balcon iar praful schimbă în culori, blocuri anoste. Culorile sunt, în cazul nostru, dinamica și energia transmise de chitară, de bas, de percuție, iar vocea lui Gabriel, un mix soft între Nick Cave și Michael Gira“, spun membrii trupei în descrierea acestui album de debut. .

Chiar dacă e cât se poate de ciudat să-ţi deschizi un disc de debut cu „Never ending“, melodia care dă startul acestui periplu are toate elementele care-ţi atrag atenţia într-un mod plăcut, desele schimbări de ritmuri şi riff-urile „murdare“ alternându-se la fix cu vocea inspirată a solistului Gabriel Bucurstan. Debutul piesei „Blind Date“ te duce cu gândul la Nick Cave şi Grinderman, dar odată cu refrenul compoziţia devine mai „cuminte“. Acest lucru nu e deloc un minus, căci în unele momente ascultătorul are parte de idei desprinse parcă din visteria celor de la Monster Magnet, iar alternanţa asta de „rough“ versus „tender“ este cât se poate de simpatică. Nu ştiu dacă sibienii de la  I’m the Trip au ascultat vreodată Hanni El Khatib, dar melodia lor „Love Jones“ mi-a adus aminte de sound-ul americanului care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. O explozie inspirată de blues şi distors-uri produse în deliciosul stil „retro“, care pe plan autohton aminteşte oarecum şi de zona în care se situează Burning Table. Unul din cele mai inspirate momente ale acestui debut. Play şi I just want continuă seria pieselor „cu cohones“ în care desele ruperi de ritm creează o atmosferă „tripy“. Primul videoclip al trupei – la „The Things you do for the last time“ –nu reuşeşte să surprindă energia pe care o degajă membrii trupei, fiind o alegere neinspirată în opinia subsemnatului, pentru „promo“. Ultimele trei piese ale discului aduc multă măiestrie artistică în „Kill Buzz“, momente mai puţin inspirate în „Try“ şi un final „meseriaş“ cu „Done“, unde pe alocuri chitara îţi poate aduce aminte de vremurile bune ale celor de la Red Hot Chilli Peppers, printre altele.


Şi fiindcă nu e frumos să amintim doar laudele,  unul din minusuri ale acestui album de debut îl reprezintă „sound“-ul. Masterul. „Şlefuirea“ inginerilor de sunet, dacă vreţi. Spun asta pentru că în 2017 (sau mă rog, sfârşitul anului 2016, când a apărut acest disc) sound-ul unei trupe rock ar trebui să sune updatat la vremurile noastre. Cam la fel cum face Dan Auerbach, de exemplu. Desigur, problema asta se regăseşte la foarte multe trupe din România. Un şi mai mic minus ar fi faptul că discul are doar 38 de minuţele şi 47 de secunde. Dincolo de asta, băieţii de la  I’m the Trip au ieşit cu capul în lume cu un album surprinzător de satisfăcător, plin de idei şi cu multe compoziţii adorabil de întortocheate. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Gabriel Bucurstan, Adrian Ban, Dragoș Zaplitnei și Sardaki Gabriel, iar pe băieţi îi găsiţi aici.



13 dec. 2016

Implant Pentru Refuz - Acustic (Live@Unirii5)

                                                      




Cea mai cunoscută trupă de hardcore din România, IPR, a apelat la unul din cele mai mişto „trucuri“ popularizate la nivel mondial de MTV, pentru a oferi fanilor un nou material discografic. Ca o mică paranteză, deşi în accepţiunea generală seria de concerte MTV Unplugged a „revoluţionat“ muzica, e bine de ştiut că primul recital de această factură a avut loc prin 1968 când Elvis Presley a apărut la TV în faţa unui public restrâns în cadrul unui eveniment numit '68 Comeback Special. Indubitabil, în ultima vreme a devenit oarecum „trendy“ ca formaţiile „supărate“ să abordeze şi seturi „liniştite“. IPR nu a marşat prea mult pe această idee. Dealtfel în cariera lor începută în 1995, trupa a cântat de foarte puţine ori în această variantă, prima lor „încercare“ de acest fel petrecându-se prin 2012 la clubul Daos din Timişoara în cadrul unui eveniment şugubăţ denumit „Transplant acustic“, repetat mai apoi şi-n clubul Fabrica din Bucureşti.

Ceea ce se aude pe acest nou disc este înregistrarea unui concert  susţinut în luna octombrie a anului 2015, care s-a desfăşurat în curtea interioară a cafenelei D’arc din Timişoara, în spaţiul numit Unirii 5. De aici vine şi titulatura discului, o precizare cât se poate de esenţială pentru cei care n-au fost atât de norocoşi să participe la acel recital. Cele opt piese incluse pe acest material discografic au fost extrase din două discuri emblematice ale Implanţilor: Oameni fără fetze ( „În interior“, „Subzero“ , „Eutro“, „Simplu şi greu“ si „Rezist“) şi Monolith („Sidef“, „Apus“ şi „În soare deschis“). Nu ştiu care a fost motivaţia pentru care băieţii au ales piese doar de pe aceste două albume din discografia lor, dar rezultatul este unul cât se poate de corect. Probabil că unii şi-ar fi dorit şi alte „perle“ din cele şapte L.P.-uri ale Implanţilor, dar există o vorbă cât se poate de percutantă care spune că nemulţumitului i se ia darul. Până una alta, ne consolăm cu gândul că vom auzi în concerte „Tăcere şi resemnare“, „Să curgă bere pe Bega“, „Incolor“ sau „Seven Shades“. Sau poate chiar pe viitoare albume acustice ale trupei.

Este surprinzător şi faptul că băieţii au optat să nu includă nicio piesă de pe „Cartography“, album apărut ca şi acesta la Viniloteca. Dar, gata cu lamentările, hai să vedem ce fel de bere curge pe Bega în Acustic (Live@Unirii5). Combinaţia dintre sound-urile surprinzător de „calde“ instrumentale şi vocea „tăioasă“ pe alocuri a lui Vita asigură un şarm deosebit pieselor. Ar fi de-a dreptul crud să nu remarci şi publicul care se aude pe ici pe colo. Şi chiar şi mulţumirile lui Vita. E de apreciat faptul că discul acesta este audio. Şi asta pentru că ascultând în tihnă cele opt piese pur şi simplu „zbori“ în mijlocul concertului. Nu e nevoie de un DVD pentru asta. E nevoie doar de muzica IPR care te catapultează pe tărâmuri magice. Alături de „suspecţii uzuali“ (în speţă membrii Implant Pentru Refuz), avem parte şi de două figuri interesante pe „Apus“. E vorba de Lelia Nicolaiciuc şi Gabriel Almaşi. Chiar dacă tema duetelor „boy meets girl“ a mai fost abordată de Implanţi în trecut, piesa „prinde“ magie şi de această dată, iar tereminul lui Almaşi pur şi simplu detonează o bombă. Astfel, „Apus“ iese din matca de live – acustic – cu accente de hardcore şi prinde arome de Led Zeppelin, Dmitri Shostakovich sau Jean Michel Jarre, dacă e să luăm la întâmplare trei nume celebre care au folosit din plin tereminul. Aripa radicală a fanilor IPR ar putea observa  faptul că piesele sună mult mai „mellow“. Nici vorbă de aşa ceva. IPR-ul nu începe să se „moaie“, fiindcă melomanii open – minded vor remarca faptul că în cei 21 de ani de când curge Bere pe Bega alături de Implant, trupa s-a maturizat. În discul ăsta, IPR reuşeşte să amestece cu succes „urletele“ cu „fineţurile acustice“. Fără îndoială, discul reprezintă un alt pilon în istoria formaţiei. Iar dacă e să ne gândim că acesta vine numai la un an diferenţă după „Cartography“, ne putem aştepta ca de acum încolo Implanţii să se mişte ceva mai alert în privinţa apariţiilor discografice.


7 dec. 2016

Coma - Orizont

                                           


Aparent, zece ani e o perioadă cât se poate de lungă atunci când vorbim de muzică. Chiar şi-n ciudata industrie muzicală de pe meleagurile noastre într-un deceniu s-au schimbat destul de multe. Mai ales la dance şi pop, unde deşi versurile unor piese sunt cât se poate de handicapate, sound-ul este totuşi accaptabil. Din păcate, scena hardcore – metal – rock românească nu a trecut prin schimbări spectaculoase în ultimul deceniu. E drept, au apărut multe festivaluri unde se ascultă riff-uri agresive, au apărut şi câteva trupe din aşa numitul alternativ – rock, dar la „agresivităţi“ situaţia nu e cu mult diferită de cea din trecut. Trupele din această „ciorbă“ care au ţinut pasul cu vremurile sunt destul de puţine, iar la capitolul „sound“ ar mai fi multe lucruri de îmbunătăţit. 

Carevasăzică, la zece ani de pauză de la ultimul album Coma, aşteptările visavis de acest disc erau în funcţie de perspectiva fiecăruia. Din capul locului trebuie menţionat că albumul celor de la Coma nu e deloc încadrabil în categoria „spectaculos“.  Printre compoziţiile care se regăsesc pe Orizont se numără şi câteva piese bineştiute deja de fanii trupei: Un semn (2011), Vezi (2012), Chip (2014) sau Document (2015). Melodia care deschide albumul – şi care totodată stabileşte numele acestui material discografic – are un şarm aparte fiind totodată unul din cele mai interesante piese din disc. E un semn clar că oamenii au rămas ancoraţi în „rădăcini“. E drept, piesa asta (şi nu numai) are destule similitudini cu muzica timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Înainte de a mă acuza de „provincialism“ daţi – mi voie să remarc faptul că şi IPR-ul sună „a multe altele“ de afară. Principalul este că muzica asta are cojones“. Unul din motivele pentru care Coma este o apariţie interesantă pe spectrul autohton este faptul că muzicienii navighează destul de abil între apele „zgomotoase“ de hardcore – metal şi inflexiunile mai „liniştite“ ale rock-ului, acest aspect fiind unul cât se poate de vizibil şi-n piesa „Delicii“. Un alt moment reuşit este Montagne Russe, unde armoniile agresive se contopesc într-un mod fericit cu accentele lirice. Un alt plus al compoziţiilor semnate Coma sunt textele care adesea au „mii de metafore“ (vorba piesei „Cel mai frumos loc de pe pământ“). Printre momentele izbutite ale albumului se numără şi piesa care încheie acest disc, care oferă şi câteva armonii post – rock dar şi un text „corect“: „Vrei să povestim…Ia loc şi-adu-ţi si un pahar…Pândeam demult să prindem noaptea la hotar /Dar ne-am dat de gol cum nimeni nu se aştepta¬¬¬ Şi am dat să fugim, dar ne-a ţinut în loc o stea, Acolo totu-aşa-ncepea…“.

Dincolo de nenumăratele puncte pozitive, un ascultător atent poate să descopere şi chestiuni mai puţin reuşite. Mi-aş fi dorit de exemplu ca printre textele izbutite ale celor de la Coma să găsesc şi piese cu mesaj social. E drept, muzica autohtonă duce mare lipsă de texte de atitudine, dar la o trupă cu cojones cum e Coma n-ar strica niscaiva implicare în chestiunile din categoria „take action against“...Un alt minus este „masterul“, care nu se ridică la sound-ul metal – hardcore pe care îl găsim la trupele de afară. Revenind la bilele albe, e de apreciată lejeritatea cu care Coma oscilează între armoniile „dure“ şi cele „de rock pentru mase“. Se simte faptul că trupa a juns la o maturitate artistică şi cele zece piese de aici sunt cât se poate de închegate. Având în vedere că trăim într-o ţărişoară unde rock-ul e cât se poate de marginalizat de mass – media, apariţia acestui disc la Universal Music este de aplaudat. Avem nevoie de cât mai multe trupe de genul Coma, care să contrabalanseze cumva tonele de muzici insipide care se revarsă la posturile de radio sau TV. De apreciat este şi faptul că albumul ăsta va avea parte şi de o apariţie pe vinil. Una peste alta, un disc corect, bine executat, care „alunecă“ bine în urechile celor obişnuiţi cu muzici rock sănătoase.