Asa cum exista rocker, punker sau stoner, pe Planeta asta exista si o specie numita dubsteper. E persoana aceea care rezoneaza intr-un mod deosebit cu muzica plina de baw, baw, baw. Fac pariu ca nimeni n-ar ramane cu gura cascata daca un asemenea meloman ar mai asculta din cand in cand niscaiva Deftones, Limp Bizkit sau Korn. Dar atunci cand un asa – zis rocker metalist pleaca urechea la Scrillex, treaba e privita cu tone de neincredere de toata lumea. Hai sa lamurim din start: desi nu-mi este foarte prietenoasa muzica dubstep, n-as incadra-o defel in categoria “the evil”. Exista cateva “linii” din acest curent care genereaza combinatii interesante si ca sa va mai destainui un secret aflati faptul ca dintotdeauna am apreciat contopirile de genuri diferite. Chiar si daca produsul final n-a fost tocmai unul care sa ma dea pe spate. Din acest punct de vedere, decizia celor de la Korn de a amesteca riff-uri nervoase de chitara cu beat-uri electronice de dubstep merita aplauze. Problema cu discul asta editat de gasca lui Jonathan Davis e alta: are prea putine momente cu adevarat memorabile. Sau mai diplomatic exprimat: produsul final nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Fiindca am fost unul din miile de oameni care i-am vazut in concert pe Korn la Peninsula anul trecut, vreau sa va marturisesc o treaba: baietii acestia nu aveau nici o treaba cu dubstep-ul p-atunci. Drept urmare, declaratia boss-ului trupei cum ca ei cantau asa ceva de demult mi se pare o mini – tampenie. Facuta, probabil, sa intretina ideea de “soc” care inconjoara acest material, care este al zecelea din discografia formatiei. Ma intreb insa, cum vor canta cei de la Korn piesele astea noi in concert? Il vor aduce pe Skrillex? Greu de crezut….Cuvantul de ordine al celor 11 (sau 13 in varianta deluxe) piese este electronica. Din aceasta cauza, baietii au dat un search pe Google si au antamat pentru fiecare melodie cate un producator trendy de teapa lui Skrillex sau a olandezilor de la Noisia. Pana aici, totul e cat se poate de “cuser”, doar ca marea problema este cantitatea industriala de efecte folosite in piese. Sincer, daca cantitatea de efecte electronice folosite ar fi fost mai temperata, discul asta ar fi fost intr-adevar genial. Punctul central al pieselor nu sunt riff-urile nervoase de chitara si nici vocea plina de sarm a lui Jonathan Davis, ci efectele baw baw baw, care devin monotone la ascultari multiple. Narcistic Cannibal e o piesa cat se poate de interesanta cu un refren care ti se intipareste in minte inca de la primele acorduri si cu cateva efecete electronice de exceptie. Burn The Obedient pare a fi o piesa extrasa dintr-un film SF apocaliptic, iar Get Up! sufera din nou de acel sindrom al pieselor cu refrene adorabile. Din pacate multe momente sunt lipsite de inspiratie (Bleeding Out sau Chaos Lives in Everything).
Una pesta alta, sunt suta la suta ca The Path of Totality nu va fi ascultat peste cinci ani si nici nu va fi pomenit ca unul din discurile de referinta din discografia muzicienilor care au reusit sa vanda peste 35 de milioane de discuri. The Path of Totality are cateva idei bune si merita aplaudat pentru ca cei de la Korn au decis sa schimbe macazul. Putea iesi mult mai bine, insa....