Se afișează postările cu eticheta Holograf. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Holograf. Afișați toate postările

19 nov. 2018

Jurjak - Blues Berry



Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton este fără îndoială cel de-al doilea album al domnului Jurjak, „BluesBerry“. E lesne de ghiccit faptul că discul cu pricina gravitează în jurul așa numitei muzici blues. Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la anul în care trăim. Un album în care își fac locul rând pe rând sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile mirifice pur americane create de inegalabilii  Tom Petty and the Heartbreakers. Pe ici colo, albumul cu numărul doi din cariera Jurjak emană și senzații asociate altor stiluri decât blues, iar parfumul acesta de influențe rotunjește un disc  cât se poate de interesant.  

Cele 32 de minute și câteva secunde înglobate în BluesBerry debutează măreț cu „Viitor apropiat“, piesă care te pune la curent cu predilecția spre poezie a creierului acestei trupe, George Petroșel, fiul tobarului din Holograf. Glossa lui Eminescu prinde acorduri mirifice de sample-uri electro, iar aerul de „americana“ dă un plus de șarm piesei. Mai departe zburîm cu „Vântul“ care pune punctul pe i: (Când oi fi cu capu în nori vântule să mă cobori“), iar unul din cele mai inspirate momente ale acestui disc vine alături de Bucharest Jazz Orchestra sub titulatura de „Nicio șansă“. Într-o atmosferă care te duce cu gândul la Route 66, rând pe rând urechea e vrăjită de trombon, trompetă și sax peste care se mulează chitări care te împing ușurel în zona rock-ului generic numit „supărat“, iar textul șmecher contribuie din plin la magia pe care o emană track-ul numărul trei din BluesBerry.  Mai departe,  „Printre cuvinte“ are un debut care nu are cum să nu-ți amintească de „Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode iar singurul moment neinspirat din acest disc sosește sub numele de „Spune pe nume“, care se vrea a fi un melanj de pop – rock – blues. 

„Lupul“ și binecunoscuta „Imnul minerilor“ întregesc sound-urile americana nășite în București, iar „În gol“ este un alt exemplu pentru care Jurjak merită atenție sporită, fiind o piesă centrată în jurul unor acorduri muzicale simple dublate de texte meseriașe. „Două  povești “ rămâne în același aluat de simplitate plus versuri inspirate, iar cea mai „nervoasă“ piesă de aici poartă numele de „Micul bețiv“, melodia aceasta aducându-ți pentru câteva momente aminte de cei de la The Jon Spencer Blues Explosion.   Ultima piesă a acestui disc poate fi considerată de unii „cireașa de pe tort“. Și asta pentru că o melodie lansată de Holograf („Singur pe drum“) capătă niște haine sonore moderne. Pentru cei care nu sunt fani ai lui Dan Bittman și compania, bucata poate fi inclusă în categoria „easy forgetabble“.

Una peste alta, Jurjak presară acizi și baze peste blues-ul clasic care se cântă în spațiul nostru geografic, iar rezultatul este drăguțel. În plus, trupa sună foarte bine și live (lucru constatat recent la recitalul de lansare a BluesBerry din Timișoara) așa că Jurjak merită aprecieri. Discul poate fi ascultat/comandat aici. 

5 dec. 2016

Damian and Brothers - Gypsy Rock (Change Or Die)

                                         


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la „gypsy – rock“, merg cu gândul spre nume ca Kultur Shock sau Gogol Bordello. Lista ar putea continua, dar singurul nume de pe albumul Gypsy Rock care are vreo legătură cu titlul este Zdob şi Zdub. Despre Damian Drăghici se ştie de demult că e un artist care o „arde“ pe tărâmul muzicii gypsy. Dar vorba celebrei Pink, „where is the rock – n roll?“.

Ei bine, din acest punct de vedere, titulatura acestui disc este pur şi simplu lipsită de conţinut, căci majoritatea pieselor incluse aici n-au niciun soi de feeling rock. Singurul moment de aici care poate fi gustat de oamenii care şi-au învârtit pletele la vreun veritabil concert de gypsy – rock ar putea fi „La Chilia-n port“, unde maeştrii de la  Zdob şi Zdub aruncă în ecuaţie armoniile tipice cu care ne-au obişnuit. Şi o fac bine de tot. Un alt moment care s-ar putea apropia de rock este „Dă mama cu biciu-n mine“, în care apare un alt tip care face o muzică inconfundabilă pe meleagurile noastre, Ştefan Bănică. Cele apropape cinci minuţele ale piesei cu pricina reprezintă o surpriză prin combinaţia de rock – n – roll prăfuit a la Bănică şi acordurile piesei făcute celebră de Gabi Luncă. Elsewhere, discul ăsta e un fel de who s who al muzicii pop româneşti. E un talmeş – balmeş care adună laolaltă probabil cele mai populare nume pentru urechile care devorează playlist-urile radiourilor comerciale din România: Dan Bittman, DOC, Feli, Loredana, Connect – R, Andra, Smiley, Delia, Cornel Ilie (Vunk) sau Grasu XXL. Perfect previzibil, fiecare artist reuşeşte să-şi imprime amprenta personală pieselor, motiv pentru care o grămadă de lume va aprecia acest album ca fiind decent. Ceea ce face ca acest disc să fie „corect“ este echipa de producţie. E vorba de HaHaHa Production, un „team“ românesc ce scoate pe bandă rulantă producţii pop mai mult sau mai puţin puerile, dar care s-a prins că în 2016 sound-ul şi instrumentaţiile trebuiesc updatate. Chestia asta se simte în multe piese de aici. De exemplu în adaptarea după Romica Puceanu, Saraiman, unde chitările pop - rock a la Holograf sunt amestecate cu beat-uri actuale, iar rap-ul executat de DOC e oarecum interesant. La fel stă treaba şi-n „Ursărie maximă“, unde urechea dă piept cu ceea ce se aude în topurile actuale de dincolo de România, inclusiv niţel „trap pe ici pe colo“. Nu la fel stau treburile la capitolul versuri, căci dumele de genul „ Și nu e loc de glume cu ursu’ că nu le gustă /  Și imediat te simte dacă ai mintea îngustă / Face ce vrei tu doar fiindcă are frică de cușcă / Dar știi că e mare belea dac-a ieșit din cușcă.“ nu pot fi încdrate la capitolul inspirate.

Una peste alta, acest talmeş – balmeş în care Damian Drăghici reuşeşte să adune „crema muzicii româneşti actuale“ este un produs care nu sună atât de rău precum m-aş fi aşteptat. Chiar dacă track-urile n-au mai nimic inovator în ele, Gypsy Rock are o muzică din categoria „politically correct“. Nu impresionează prin nimic, dar este „ambalată“ foarte frumos şi are toate şansele să „dea bine“ la oamenii care fredonează şlagărele infantile difuzate cu nemiluita de radiourile româneşti. Deşi majoritatea pieselor se înscriu în categoria „incolor, inodor, insipid“ - dacă e să judecăm la capitolul inovativitate - nu e deloc un disc prost, dacă e să-l comparăm cu ceea ce se scoate în ţărişoara noastră la nivel de pop. Probabil că „ghiveciul“ acesta de lăutărie şi ursărie a fost inspirat oarecum şi de popularitatea de care se bucură Subcarpaţi, de exemplu, fiindcă producătorii români s-au sesizat că marele public gustă talmeş – balmeş-ul, circul, caterinca. Amestecul de „Constantine, Constantine“, populare autentice, trap actual, hip hop de cartier şi lăutăreşti autentice. Pe scurt, recomand discul pentru cei care sunt la curent cu caterincile muzicale scoase de starurile pop româneşti. Pentru ceilalţi, există întotdeauna tone de muzică bună. Dar asta bănuiaţi deja din titlul discului, nu?


28 oct. 2015

Holograf - Life Line

Cronica disc Holograf
E o mare şmecherie ca în ciudata industrie muzicală românească, o trupă să ajungă să scoată albumul cu numărul 17. Mai multe decât Phoenix, dacă e să rămânem la cifre. Doar că arta numită muzică nu se învârte doar în rândul cifrelor. Muzica celor de la Holograf e la fel de previzibilă ca şi constatarea că politicienii români sunt corupţi. Asta n-a fost tocmai dintotdeauna aşa, dar în ultimii ani formaţia şi-a găsit un drum bătătorit care a dus exact în inimile populaţiei. Şi uite aşa, s-a născut fenomenul Holograf. Pentru persoanele care n-au fost atinse de virusul „Ţi-am dat un inel“, am o veste bună: situaţia rămâne neschimbată şi de acum încolo. Căci, pussy – rock- ul bazat de texte pline de dulcegării ale trupei conduse de Dan Bittman e acelaşi. Şi dacă până acum nu ai rezonat cu compoziţiile de acest fel, e clar că n-ai niciun motiv să-ţi iroseşti aproape o oră din viaţă cu audiţia LifeLine. 

Stilistic, piesele astea gen „Bine ai venit în viaţa mea“ nu se deosebesc cu nimic de creaţiile anterioare ale muzicienilor care reuşesc şi în anul 2015 să umple săli de spectacole în întreaga Românie. Nu am cum să nu remarc faptul că spre deosebire de mulţi alţi cântăreţi  populari în ţara noastră, băieţii de la Holograf nu cântă rău. Adică nu falsează, show-urile lor live sunt bine pregătite, iar oamenii care se înghesuie să plătească bilete de intrare la recitaluri,  primesc exact ceea ce se aşteaptă. Adică un soi de pop – rock insipid, incolor şi inodor, în opinia unora. Sau „muzici frumoase“ în opinia milioanelor de fani care le-au ascultat melodiile pe Youtube, de exemplu. O simplă trecere în revistă a pieselor care alcătuiesc cel de-al 17-lea album Holograf e edificatoare pentru a deduce tematica discului. Avem aici „Deschide-mi inima“, „Eu îi spun iubire“ sau „Şi îngerii au demonii lor“. Textele uşurele ale băieţilor au darul de a merge la sufletul multora, de la coafeze până la bloggeriţe care se chinuie să ne explice care sunt secretele unei căsnicii reuşite.

Discul debutează în forţă cu nişte versuri care stabilesc încă de la-nceput coordonatele „afacerii“ Holograf: „Nu mă întreba dacă te mai iubesc/ Încrederea încerc s-o regăsesc/Nu mai aud un cuvânt potrivit/Parcă am uitat cât de mult ne-am iubit“. Rând pe rând, se dezlănţuie compoziţii emoţionante. De piesele astea te poţi bucura fie la un picnic în sptele blocului, fie la o ieşire cu familia la Şag. Cum să nu te emoţionezi la auzul unor noi piese atât de frumoase din repertoriul celora care au spuus prima oră răspicat şi tare adevărul ăsta cu „Şi băieţii plâng“?. Doar ascultând refrenele pieselor, ţi-l şi imaginezi pe Dan Bittman cum îndedamnă întâi „fetele“ şi apoi bărbaţii din sală, să cânte „bucata cu pricina“. 

E foarte clar, melodiile astea vor declanşa în continuare reacţii prompte ale reprezentantelor sexului frumos, care ţipă şi aplaudă non-stop pe parcursul concertelor Holograf. Şi care, din când în când, se uită cu o dragoste neţărmuită în ochii partenerului aflat pe scaunul de lângă. Există aici şi două piese mai vechi reorchestrate: “Mafia” și “Sunt un balkanik”. În plus, mai e şi Antonia, pe aici. Pe scurt, discul ăsta e atât de plictisitor şi previzibil încât e greu de digerat pentru urechile obişnuite cu aranjamente sonore complexe.