Se afișează postările cu eticheta Grinderman. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Grinderman. Afișați toate postările

30 ian. 2017

I’m the Trip - A True Strory About Vampire Love

                                              
Unul din primele lucruri remarcabile care-ţi „piuie“ în urechi după ce îi asculţi pentru prima oară pe sibienii care alcătuiesc trupa I’m the Trip este faptul că băieţii ăştia sunt cât se poate de „nervoşi“ în exprimare şi nu „merg“ pe linia „soft“ adoptată de multe găşti de rock din noul val românesc. Este oarecum şi de înţeles, fiindcă oamenii se învârt undeva în zona celor de la Queens of the Stone Age. Dealtfel, cu ocazia lansării acestui album care a avut loc la Manufactura în Timişoara, trupa şi-a încheiat recitalul cu un cover după gaşca lui Josh Homme. Un alt plus al trupei sibiene este acela că compoziţiile lor „împrumută“ diverse stiluri muzicale, dincolo de desert – rock fiind perceptibile şi accente de hard, grunge şi chiar şi elemente cinematice folosite cu precădere în zona rockabilly.

„Este o poveste despre vampirism, despre cum viața poate să absoarbă în tine tot ce e mai bun, până rămâi a sad and lonely man, iar iubirea este singura care poate schimba realitatea care se așează în fața ușii, într-un realism magic, unde Ursula își scutură cearșaful pe balcon iar praful schimbă în culori, blocuri anoste. Culorile sunt, în cazul nostru, dinamica și energia transmise de chitară, de bas, de percuție, iar vocea lui Gabriel, un mix soft între Nick Cave și Michael Gira“, spun membrii trupei în descrierea acestui album de debut. .

Chiar dacă e cât se poate de ciudat să-ţi deschizi un disc de debut cu „Never ending“, melodia care dă startul acestui periplu are toate elementele care-ţi atrag atenţia într-un mod plăcut, desele schimbări de ritmuri şi riff-urile „murdare“ alternându-se la fix cu vocea inspirată a solistului Gabriel Bucurstan. Debutul piesei „Blind Date“ te duce cu gândul la Nick Cave şi Grinderman, dar odată cu refrenul compoziţia devine mai „cuminte“. Acest lucru nu e deloc un minus, căci în unele momente ascultătorul are parte de idei desprinse parcă din visteria celor de la Monster Magnet, iar alternanţa asta de „rough“ versus „tender“ este cât se poate de simpatică. Nu ştiu dacă sibienii de la  I’m the Trip au ascultat vreodată Hanni El Khatib, dar melodia lor „Love Jones“ mi-a adus aminte de sound-ul americanului care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. O explozie inspirată de blues şi distors-uri produse în deliciosul stil „retro“, care pe plan autohton aminteşte oarecum şi de zona în care se situează Burning Table. Unul din cele mai inspirate momente ale acestui debut. Play şi I just want continuă seria pieselor „cu cohones“ în care desele ruperi de ritm creează o atmosferă „tripy“. Primul videoclip al trupei – la „The Things you do for the last time“ –nu reuşeşte să surprindă energia pe care o degajă membrii trupei, fiind o alegere neinspirată în opinia subsemnatului, pentru „promo“. Ultimele trei piese ale discului aduc multă măiestrie artistică în „Kill Buzz“, momente mai puţin inspirate în „Try“ şi un final „meseriaş“ cu „Done“, unde pe alocuri chitara îţi poate aduce aminte de vremurile bune ale celor de la Red Hot Chilli Peppers, printre altele.


Şi fiindcă nu e frumos să amintim doar laudele,  unul din minusuri ale acestui album de debut îl reprezintă „sound“-ul. Masterul. „Şlefuirea“ inginerilor de sunet, dacă vreţi. Spun asta pentru că în 2017 (sau mă rog, sfârşitul anului 2016, când a apărut acest disc) sound-ul unei trupe rock ar trebui să sune updatat la vremurile noastre. Cam la fel cum face Dan Auerbach, de exemplu. Desigur, problema asta se regăseşte la foarte multe trupe din România. Un şi mai mic minus ar fi faptul că discul are doar 38 de minuţele şi 47 de secunde. Dincolo de asta, băieţii de la  I’m the Trip au ieşit cu capul în lume cu un album surprinzător de satisfăcător, plin de idei şi cu multe compoziţii adorabil de întortocheate. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Gabriel Bucurstan, Adrian Ban, Dragoș Zaplitnei și Sardaki Gabriel, iar pe băieţi îi găsiţi aici.



6 oct. 2010

Grinderman - Grinderman2

Asteptari: Se stie, dar daca mai e nevoie de repeat, o facem! Nicholas Edward "Nick" Cave e un tip uns cu toate alifiile. Si-a format prima trupa in 1973 (care a devenit mai apoi The Birthday Party), iar incepand de prin 1984 navigheaza in acelasi ocean eclectic al muzicii alaturi de Bad Seeds. In plus, acum trei ani a mai pus de un proiect: Grinderman, acest „2” fiind asa cum s-ar astepta pana si un manelist, episodul secund al provocarii.

Rezultat: Eternul sindrom de “dificil” care I se pune de obicei albumului numarul doi din istoria oricarui proiect e depasit cu multa eleganta de acest material care cuprinde noua piese una s-una. Epitetele pot curge la nesfarsit pentru un disc care e mai nervos decat prevede STAS-ul si aduce o serie de momente mirifice celor care stiu sa asculte cu ambele urechi o muzica izvorata din suflet. Fara indoiala, daca faceti parte din gasca care a devorat pe langa albumele muzicianului si romanele sale (deci aveti habar de cine e Euchrid Eucrow), nu am cum sa va conving ca acest album e o opera de arta. La fel sta treaba si cu cei care s-au minunat de cat de valabila poate sa fie o piesa ca No Pussy Blues si care au ascultat acum trei ani primul disc al proiectului. Pare incredibil, dar australianul acesta care e vazut drept cel mai bun prim – ministru al Australiei in urma unui sondaj de opinie are un material cel putin la fel de bun ca cel care ne-a daruit perle ca Get it on, sau (I Don't Need You To) Set Me Free pe primul Grinderman.

Revista britanica Uncut remarca pe buna dreptate in cronica dedicata acestui disc faptul ca „chitarile sunt tocate si denaturate pana cand acestea suna ca niste vulpi care urla la o cursa de motociclete“. Cat se poate de adevarata constatarea, mai ales ca Mickey Mouse And The Goodbye Man – piesa care deschide albumul – e una care pur si simplu te intoarce pe dos inca din start. Chitarile distorsionate intr-un mod cat se poate de „dirty” dau un aer special si anunta un album plin de surprize. Explozia de enrgie este calmata putintel prin piesa ca When My Baby Comes si What I Know, aceasta din urma avand un aer misterios de stoner – rock. Piesele acestui disc par a fi facute de o gasca de teenageri care au fost lasati de capul lor intr-un studio de inregistrare timp de jumatate de an fara nici o restrictie. Sunt pline de elemente neprevazute si ocolesc cu buna stiinta orice canoane din muzica rock actuala. E si cazul piesei Evil, care e foarte greu s-o incadrezi in vreun stil anume, dar te prinde din prima. Palaces of Montezuma e un alt exemplu de piesa care aparent emana vechea atmosfera de „balade criminale” ale lui Nick Cave. Finalul este si el unul cat se poate de glorios, Bellringer Blues fiind o excursie in cotloanele distorsului de chitara care are menirea de a iti deschide noi orizonturi.

Dupa auditia acestui album nu ai cum sa nu te gandesti care e secretul care face ca Grinderman sa fie atat de diferit de orice altceva din zilele noastre. Se spune ca rockerii imbatranesc nu tocmai intr-un mod placut, avand de furca cu faima, excesul. In plus intotdeauna dau gres in a se ridica la gloria lor anterioara. Nu e defel cazul la Nick Cave. Alaturi de gasca sa de oameni care se apropie vertiginios de anii in care vor fi declarati pensionari, omul acesta reuseste sa le dea o adevarata lectie tinerilor rockeri care se afla in perioada lor rebela. Indubitabil, Grinderman 2 e cel mai rebel album al anului, iar faptul ca actorul principal al acestui produs are nu mai putin de 53 de ani ar trebui sa nasca o serie de intrebari cu privire la muzica zilelor noastre.

Se prea poate ca secretul sa fie faptul ca Nick Cave e un om care pune suflet in fiecare proiect si fiecare nota cantata. Aproape fiecare muzician din zilele noastre iti lasa impresia ca suna a….(spatiul poate fi completat la libera alegere). Cand asculti un Do you love me? Sau orice creatie Nick Cave, nu-ti suna a nimic. Doar a Nick Cave. Chiar si atunci cand s-a apropiat de latura nitel mai comerciala a muzicii a facut-o cu stil, balada lui cu Kylie Minogue fiind un exemplu elocvent in acest sens. Fie ca il asculti in Dig Lazarus Dig sau il citesti, nenea asta iti provoaca fiori. Si la urma urmei, asta e unul din lucrurile care fac ca arta numita muzica sa fie una speciala, nu? Fie ca il numesti un geniu nebun sau un maestru al indie-ului, Nick Cave e unic.

Recomandari: Auditie obligatorie pentru oamenii care au auzit vreodata de Nick Cave. Pentru ceilalti, poate fi un disc fain, dar va spun eu: se pare ca aveti o problema....