Kate NV - WOW

 

Pe numele ei adevărat Katya Shilonosova , Kate NV e ceva ce n-ai mai auzit demult. Amestecă la marea artă bucăți de muzici experimentale cu sunete oarecum „pop“ și dă impresia că nu există reguli. Dealtfel într-unul din interviurile rusoaicei care se află la cel de-al patrulea album, aceasta a declarat cu nonșalanță că nu are absolut nicio problemă să asculte Karlheinz Stockhausen  și  Cristina Aguilera. Desigur, e puțin probabil ca oamenii care au ascultat-o pe cea din urmă să „guste“ fie și câte puțin din ciudățeniile etalate de Kate NV, dar asta e altă poveste. 

Pe măsură ce te afunzi sănătos în cele 11 trackuri ale acestui disc realizezi că ceea ce îți percep urechile este bucurie pură nealterată defel de cutume contemporane.  Dacă e să asculți doar piesa „nochoi zvonok (nightcall) “ vei avea impresia că ai descoperit o oază de originalitate  greu de găsit în alte compoziții din zilele noastre. Și asta pentru că – la fel cu alte momente ale discului – artista amestecă bucățele de pop japonez și sovietic cu sound-uri vestice, saxofoane specifice jazz-ului cu instrumente de percuție specifice downtempo, ghiveciul obținut fiind unul remarcabil,. 

Fiecare melodie de aici are ceva al ei și se prea poate ca șarmul acestui disc să vină și din faptul că artista folosește în înregistrările ei un pachet de sample-uri de la Found Sound Nation, provenit din instrumente deteriorate din școlile publice din Philadelphia. Așadar să nu te mire dacă la un moment dat auzi o ușă care scârțâie sau sunete analogice care te pot teleporta în funcție de imaginația fiecăruia pe tărâmuri mai mult decât magice.

Meow chat, piesa care închide acest disc pare a fi coloana sonoră a oricărui video – game din anii 80 în timp ce „d d dont“ pare a fi un strigăt împotriva pop-ului contemporan, realizat însă cu mijloace specifice acestui gen . „Confessions at the dinner table“  este plină de sintetizatoare care par a funcționa alandala, dar pentru o experiență memorabilă recomand din adâncul inimii să ascultați WOW cap – coadă, nu pe bucăți. Veți descoperi o artistă care elimină totalmente barierele dintre stilurile muzicale și veți fi tentați să strigați din răsputeri....Wow!

RUFUS - Bloom

                                           

Irefutabil, o grămadă din artiştii care se învârt în muzica dance – pop din zilele noastre au un sound deja vu. Se prea poate ca acesastă constatare să fie datorată faptului că mai toţi folosesc aceleaşi VST-uri şi progrămele ajutătoare. Şi totuşi, există şi oameni care reuşesc să prezinte materiale discografice interesante, folosind aceleaşi pattern-uri, dar cu stil. E şi cazul australienilor RUFUS, care ca şi fraţii lor americani care alcătuiesc Capital Cities, au o semnătură aparte. O altă certitudine este că în lipsa unor repere clare şi concise, o sumedenie de etichetări ale unor formaţii din zilele noastre sunt cât se poate de halucinante. Bunăoară, pe Wikipedia stilul australienilor este „alternative dance group“. Adică o corcitură între Red Hot Chilli Peppers şi David Guetta? Categoric nu. Cel de-al doilea album al celor trei muzicieni din Sydney nu are nimic din numele descrise anterior, fiind un pop – dance de calitate superioară, la fel ca şi debutul lor „Atlas“, care în 2013 a ajuns pe prima poziţie a topului din Australia şi a avut un feedback frumuşel şi în alte zone ale lumii.

 Cu excepţia piesei de final „Innerbloom“, celelalte zece compoziţii incluse pe acest disc respectă cu sfinţenie regula unui pop – hit: vers, cor, ritm stabilit undeva la 120 BPM şi alte ingrediente folosite en – gros de către majoritatea celor care-şi petrec timpul cu crearea de piese de top. Ceea ce face ca aceste piese să iasă din „turmă“ este melodicitatea deosebită cu care australienii combină sound/urile. Găseşti aici italo – disco- ul specific anilor 80, garage – house a la Disclosure, balearic – disco, armonii trance şi chiar şi niţel tech- house. Una din piesele care străluceşte de departe este „You were right“, unde amalgamul de stiluri prinde contur încă din primele acorduri. Piesa asta e un soi de Caribou compus special pentru ringul de dans şi are o magie aparte. Sound-urile de synth sunt adesea acompaniate de efecte electronice subtile care crează o atmosferă de cocktail, ca de exemplu în Be with you, care te face să te binedispui instantaneu. „Like an animal“, „Until the sun needs to rise“ sau „Brighter“, completează senzaţia de vară pe care o emană albumul. Da, e drept, piesele sunt uşurele, dar produsul final este delicios fiindcă australienii îmbină influenţele într-un mod aparte. Muzica RUFUS este creată parcă special pentru delfinii care fac spectacole de magie. Finalul albumului, „Innerbloom“ demonstrează că oamenii aceştia pot produce şi chestii mai puţin comerciale. Drept urmare, amatorii de exepriemnte pot asculta aproape zece minute de nebunie australiană cu multe răsturnări de armonii pe parcurs. Un alt fapt interesant este că trupa aceasta are un alt nume în Statele Unite Ale Americii, RUFUS DU SOL. Şi asta pentru că numele de Rufus nu este disponibil în această ţară, din cauze de copywright. Overall, dacă vreţi să ascultaţi o muzică pop – dance decentă în anul 2016, vă recomand să nu ocoliţi această audiţie. 

C Duncan - Architect

Chiar dacă pe zi ce trece creşte periculos de mult numărul artiştilor care îşi etichetează muzica drept „eclectică“, tot mai rar găsesc lucruri surprinzătoare prin avalanşa de apariţii discografice care se revarsă constant peste noi. Adevărul e că prin această mare infinită de discuri care apar zi de zi, e tot mai greu să ai un „filtru“. Să asculţi ceea ce merită, să cerni grâul de neghină. Compozitorul scoţian Chris Duncan reuşeşte pe deplin să fie surprinzător cu debutul său discografic. Spre surprinderea multora, a fost remarcat de juriul care alcătuieşte anual lista de nominalizări pentru premiile Mercury din Marea Britanie. Albumul Arhitecture are serioase doze de originalitate în primul rând pentru că amestecă aromele muzicii clasice cu „cărligele“ muzicii denumite „pop“. Şi mai interesant este că această nebunie sonoră care prezintă ascultătorului inclusiv inflenţe psihadelice, generează un soi de dream – pop care e greu încadrabilă  în standarde.

Muzica scoţianului poate fi numită oricum: folktronica (o frumoasă găselniţă a criticilor muzicali care descrie amestecul de folk şi efecte electronice) sau chiar melancolic – pop. Ceea ce este cert, este că indiferent de ce particulă ai vrea să lipeşti de piesele astea, e greu să nu fii iremediabil îndrăgostit de compoziţiile tânărului artist. Nu din prima, căci nu e un disc easy listening. La ascultări succesive descoperi noi şi noi nuanţe, care te captivează. Dacă ar fi să fac o paralelă în cinema, acest disc mi-a readus aminte de superba peliculă Tystnaden („Tăcerea“) de Ingmar Bergman.  O operă cu rădăcini metafizice, care este o meditaţie asupra căutării unui scop într-un univers lipsit de sens şi de Dumnezeu, în care alienarea a redus comunicarea dintre oameni la relatii pur carnale. Tânărul artist reuşeşte cu ajutorul unor „dialoguri“ cât se poate de minimaliste (exact ca-n filmul de care mi-am amintit) să zugrăvească cât se poate de ingenios o lume muzicală aparte, în care fiecare meloman poate regăsi diverse valenţe stilistice. 

Se prea poate ca unii să găsească în aceste piese influenţe Grizzly Bears, Fleet Foxes, Wild Beasts sau Bon Iver. Pe listă ar putea fi inclusă şi Enya – cu voia dumneavoastră. Chiar dacă stilul ei nu e defel pe acest calapod. Idea e că rezultatul combinaţiilor realizate de C Duncan este unic. Şi îţi creează o stare de bine. Melodiile abundă în sunete scoase de orgă de biserică, percuţii misterioase şi efecte electronice subtile. Încă de la primele armonii ale piesei „Say“ e clar pentru oricine că muzica aceasta face parte din categoria „premium“. Dacă asculţi doar câteva secunde din piesa For, e clar că imaginaţia te duce undeva pe malul unei mări uitate de lume, iar în „Miracles“ îşi fac apariţia o sumedenie de influenţe „vintage“, la fel ca în „Garden“. S-ar putea să nu aibe nicio relevanţă, dar acest tânăr scoţian este pasionat de pictură. Şi provine dintr-o familie de muzicieni clasici. Desigur, aceste amănunte sunt valabile atunci când te scufunzi în audiţia acestui album de debut. O audiţie pe care o recomand din toată inima, căci vorbim aici de unul din cele mai surprinzătoare albume ale anului 2015. Atenţie! Architect nu e pentru oricine. Recomand a se consuma doar de melomanii care au „filtrele“ curate şi mintea deschisă.

Grimes - Visions

Sincer, n-ai cum sa nu nu pici pe spate atunci cand o tipa spune ca la varsta de 13 ani a avut o admiratie deosebita pentru casa de discuri 4AD fiindca s-a indragostit de Cocteau Twins. Claire Boucher implineste in luna martie 24 de anisori si a debutat cu un material sonor in 2010 care a aparut numai pe caseta. In luna ianuarie a acestui an a semnat un contract cu 4AD, iar acest Visions este cel de-al treilea material sonor din cariera, care e totodata primul „major – release“.

Orice meloman deschis la minte n-are cum sa nu se bucure atunci cand printre picaturi descopera un disc greu de incadrat, care-I pune mintea la contributie si care iti lasa impresia ca n-avea cum sa fie conceput de un singur artist. Track-urile care se lafaie pe acest disc pot fi incluse in asa – numitul electro – pop, dar luate separat, piesele astea te pot duce cu gandul la dream – pop, minimal, dubstep sau chiar ambientalul “executat“ printre altii de Aphex Twin. Partea nasoala a unui review care are de-a face cu un album din zona „electronica“ e ca nu stii cine ce “executa” exact. De aceea nu poti da vina pe tobar care a dat chifle intr-un loc sau altul, sau pe basist ale carui tonuri nu-s chiar moderne. Din fericire, in cazul de fata nici nu simti nevoia sa dai vina pe cineva. Si asta pentru albumul asta e optimist si te unge la suflet din prima, avand o serie de elemente care il fac sa fie “pop” desi e mult diferit fata de ceea ce se promoveaza sub aceasta eticheta stilistica in zilele noastre. Cele 96 de secunde care alcatuiesc intro-ul albumului sunt cat se poate de misterioase si te introduc direct in starea asta de “incertitudine” pe care ti-o lasa discul. Nu stii exact ce se intampla, elemente goth se impreuneaza cu synth-uri bine slefuite, iar vocea este una plina de mister. Urmeaza una din cele mai accesibile piese de aici, totodata primul single, care sub semnatura Oblivion aduna laolalta un uptempo demential o linie de synth aproape monotona si niste voci care amintesc parca de Enya intr-un conglomerat castigator, care n-are cum sa nu-ti pice cu tronc. Eight, in schimb e o melodie care amesteca cu buna stiinta un sound goth cu vocea cat se poate de copilaroasa, iar Vowels = Space & Time pare a fi un hit la moda pe vreo alta Planeta. Una din melodiile care te convinge indubitabil de talentele canadiencei este Be a body, o piesa care seamana nitel cu Austra dar duce spectrul sonor mult mai departe, spre Galaxii necunoscute omenirii. Nightmusic e o combinatie ingenioasa intre muzica simfonica si beat-uri cat se poate de moderne, iar Skin ajunge in zona muzicii ambientale a la The Orb. Genesis e o alta compozitie care merita reverente intense, iar daca stau bine sa ma gandesc asta e primu disc electro – pop caruia nu i-am gasit nici macar un punctulet slab din ultima vreme. Carevasazica, bagati urechea la ascultat, merita!