Marxist Love Disco Ensemble – MLDE

 

Dacă e să etichetăm pe scurt….muzică de dans care produce frământare. Cam asta eceea ce încearcă să ofere Marxist Love Disco Ensemble în albumul de debut numit MLDE. În spatele acestui proiect stă un tobar italian pe numele său Paulo Volkov , iar albumul a fost înregistrat cu câțiva muziiieni din Croația și Slovenia într-un studio din Ljubljana.

Desigur, chestia asta n-are cum să nu-ți ridice semne de întrebare. Începând de la titulatură. Și da, se regăsesc pe ici pe colo și câteva chestiuni politice. Folosite desigur pentru a capta atenția auditorului. Este aici o piesă Brumaire (care face referire la o lucrare celebră a lui Karl Marx). Dar găsim și un manifest, care ne spune că că „potremmo ballare, disco feels so good marxismo sociali liberamo tu“. Piesa asta „Manifesto“ are la refren „disco socialista“ și a fost scrisă ca un răspuns la melodia elvețianului  Patrick Juvet „I Love America”. Dincolo de povești marxiste și minorități oprimate muzica ce se revarsă din boxe la audiția acestui disc este plină de voioșie și groove-uri țopăitoare.

„Material“ de exemplu te introduce într-o lume misterioasă în care cuvintele întregesc un peisaj aparte astfel încât te trezești fredonând „Surplus value has no case / Workers own the means in place/ Occupy what you don’t own / Teer all the things that you disown“. Tot albumul te duce cu gândul la discotecile comuniste pe care le-am prins și unii dintre noi, dar felul în care au fost croșetate piesele este unul cât se poate de actual, chiar dacă se spune că toate instrumentele folosite la înregistrările melodiilor sunt analogice. Poate pentru unele urechi neobișnuite cu sound-ul disco al deceniilor trecute ciorba asta pare oleacă prăfuită, dar cu siguranță discul ăsta e unul remarcabil. Are arome Daft Punk sau Yellow Magic Orchestra. Pare arhaic,  dar toate piesele sunt modelate în ceva nou, care dă senzația de fascinant. Este pe alocuri lo – fi și conține trompetă, saxofon, chitară și sintetizatoare din era Jean Michel Jarre amestecate într-o chestie super adorabilă.

Ultima piesă inclusă pe disc e o parodie scoasă parcă din coloana sonoră a unui film SF de prin deceniile trecute în care aflăm că vocea MLDE este una importantă. Mai mult chiar….robotul ne anunță că muzica asta e „agitational dance music“….Eticheta asta descrie cât se poate de real genul muzical inventat de ansambul ăsta misterios cu sediul în orașul italian Bologna care își trage seva din învățăturile lui Marx…..

Daft Punk - Random Acces Memories

Thomas Bangalter şi Guy Manuel de Homen – Christo, cei doi muzicieni care se ascund după numele Daft Punk nu mai au nevoie de nicio prezentare. Să tot fie vreo 16 ani de când au cucerit lumea cu un material discografic care a reprezentat o piatră de hotar pentru dance – music. Şi-au făcut cât se poate de bine atunci „Homework“-ul şi au continuat cu Discovery în 2001 şi Human after all patru ani mai târziu. După care...pauză. Odată cu sound-ul Daft Punk a început revoluţia muzicienilor laptopişti. Dintr-o dată, oricine putea să „fabrice“ un hit. Ş-aşa a devenit cât se poate de „tare“ acel EDM, atât de blamat de unii. S-a ajuns până acolo încât astăzi ai impresia că multe hituri pop sau

dance din clasamente sunt creeate printr-un singur click de mouse. De către habarnişti în ale muzicii, dar care cunosc cum se umblă cu nişte software-uri. Evident, Daft Punk trebuiau să iasă cu ceva nou. Şi au reuşit pe deplin. E drept, cu ajutorul unor colaboratori de nădejde. Cum ar fi Panda Bear, Julian Casablancas, Todd Edwards, DJ Falcon, Chilly Gonzales, Giorgio Moroder, Nile Rodgers, Paul Williams şi Pharrell Williams.

Todd Terje - It's the Arps

Din start, trebuie sa marturisesc ca recenziile incluse in acest site au ocolit cu buna stiinta materialele aparute sub forma de E.P. din varii motive. Dar, stiti voi, exceptia confirma regula, asa ca fara prea multe menajamente intru direct in inima acestui material editat de maestrul Todd Terje, un norvegian care ar putea sa va sune cunoscut in cazul in care stiti ce-i aia space – disco sau ati auzit macar o data vreo melodie din visteria unor Prins Thomas sau Lindstrom. Desi a editat o sumedenie de materiale si remixuri inca de prin 2004,  norvegianul nu s-a obosit sa scoata vreun disc full – length, dar asta nu l-a impiedicat sa devina un nume “tare” in aceasta scena. Dealtfel unul din remixurile lui, cel la Love is the Drug, va aparea pe urmatorul album aniversar al celor de la Roxy Music, dar asta e alta discutie. Anul trecut, E.P. –ul lui aparut sub numele de Raygysh a facut ceva senzatie in lumea amatorilor de muzici electronice, iar acest It's the Arps nu are cum sa nu consolideze reputatia unui artist care vine parca din alta lume. Atentie, dincolo de eventualul feeling de nostalgie pe care il emana compozitiile sale, muzica norvegianului este plina de armonii moderne. Fara indoiala, momentul principal al acestui mini - disc este Inspector Norse, o melodie care a intrat deja de ceva vreme in playlist-urile unor DJ din breasla. Piesa asta defineste cat se poate de exact notiunea de „night out”, reusind sa fie o combinatie perfecta de beat si melodicitate.  Ca si restul track-urilor de aici a fost creata pe un sintetizator semi-modular ARP 2600, si exceleaza in „good feeling”. Sincer, piesa asta te umple cu buna dispozitie mai mult decat daca ai fi vizionat una dupa alta secvente cu Fernandel, Louis de Funes si Mr. Bean. Fiindca celelalte piese de aici nu se ridica la inaltimea acesteia, prea multe lucruri despre acestea n-ar fi de spus. Myggsommer, e plina de acel iz balearic si se recomanda a fi ascultata intr-o duminica dimineata iar Swing Star (Pt 1), aduce nitel a Tangerine Dream, in timp ce versiunea secunda a acestei piese e tot un soi de midtempo plin de arpegii frumusele. Se merita oare sa oferi punctaj maxim unui mini – disc ce are o singura piesa fantastica? Categoric, da, caci Todd Terje e the real one. De ascultat la maxim!

Amanda Lear - I Don't Like Disco

Putina lume stie ca Amanda Lear a aparut pe coperta albumului celor de la Roxy Music din 1973, For your pleasure. Si asta pentru ca pe vremea aceea era prietena lui Bryan Ferry. Si daca tot am ajuns la „combinatii” Amanda Lear a mai fost cuplata de-a lungul vremurilor cu Salvador Dali sau David Bowie. Si multi altii, care au ajutat-o fiecare dupa posibilitati sa-si creeze un nume un showbiz. Printre alte lucruri putin stiute se numara data si locul ei de nastere (variantele fiind: a) 1939, b)1946 sau c)1950)) iar un alt amanunt „tinut” la secret este acela daca s-a nascut baiat sau fata. Ceea ce este cert este ca cel de-al 15-lea album de studio al ei, I Don't Like Disco, este primul disc care contine piese originale, din 1995 incoace.

Orice observator obiectiv al muzicii pop stie ca Amanda Lear a fost una din primele figuri care a „pavat” un drum. In care imaginea a capatat un aspect cat se poate de important, iar controversele legate de sexualitate si-au gasit si ele un rol hotarator in ecuatie. Intre timp, aura de diva muzicala a Amandei Lear s-a estompat, artista facandu-se remarcata prin expozitii de pictura si chiar prezentatoare TV, job obtinut cu ajutorul lui Berlusconi.  Revenind la sunete, piesele noului album vor fi degustate asa cum se cuvine in special de melomanii care au fredonat la vremea respectiva slagare ca Follow Me, sau Queen of Chinatown. Stilistic, cele zece piese se invart in zona HI – NRG cu un sound euro – disco cat se poate de pregnant, iar vocea a ramas la fel de unica. Dupa prima piesa care da totodata si titlul acestui album, urmeaza o piesa in cel mai stil pur Fancy al anilor 80 (sau Bad Boys Blue, daca vreti) intitulata What a surprise, dar adevarata surpriza vine odata cu track-ul numarul patru intitulat Money, money. Piesa cu pricina nu prezinta surprize in plan stilistic, dar are un sound care o recomanda a fi un slagar instant. Desigur, in alte vremuri...Cel mai neinspirat moment al discului este unica piesa cu beat „asezat” care a fost botezata Icon, iar o combinatie disco – rock e prezenta in La bette et la belle iar Chinese Walk e un alt moment suspect de slagar din acest material discografic. Una peste alta, noul material semnat Amanda Lear nu aduce absolut nimic nou, dar este cu siguranta o auditie decenta pentru cei care au prins HI – NRG-ul in floare si duminicile cand pe soselele patriei circulau fie masinile cu numere cu sot fie cele fara sot.

Phreek Plus One - Phreek Party

Asteptari: Phreek Plus One este o gasca italiana de muzicieni formata din Ivan Savoldi, Alessandro Cattanatto si Giovanni Guerretti. Cei trei muschetari muzicali au debutat inca din 2006 cu cateva piese la celebrul label german Compost, iar acest acest Phreek Party este albumul lor de debut care contine 12 piese. 

Rezultat: Ceea ce presteaza oamenii acestia poarta denumirea de nu disco, un concept care face tot mai mari ravagii in tarile civilizate si pe care mi l-as dori sa fie implementat de urgenta si in tarisoara noastra, fiindca MERITA! Press release-ul acestui material sustine ca italienii in cauza au „calarit” acest val cu mult timp inainte ca acesta sa devina trendy. Per ansamblu, spectrul sonor al acestui „nu disco” e un soi de veriga lipsa dintre disco-ul etalat cu deosebita maiestrie de alde Giogio Moroder prin trecut si muzica electronica botezata space – disco din zilele noastre (practicata de alde Lindstrom).

ESG – Dance To The Best Of ESG

Asteptari: ESG (Emerald, Sapphire & Gold) e numele inventat de trei surori din Bronx care si-au inceput cariera in jam – session-uri tinute in depozite din Bronx. Primul lor E.P. a aparut in 1981, iar doi ani mai tarziu fetele au editat si discul de debut. De-a lungul anilor, trupa s-a destramat si a revenit de vreo doua ori si a editat doar patru discuri, ultimul material de studio fiind Keep on Moving, acum patru ani.

Rezultat: Indiferent ca esti familiarizat sau nu cu ESG, compilatia asta de greatest hits ar trebui sa te dea pe spate. Desigur, afirmatia e valabila mai ales in cazul profanilor in care ma numar si eu, care au ocolit din varii motive istorioara scrisa de surorile Scroggins. Orice sursa serioasa ar trebui sa va dumireasca ca avem de-a face cu unul din grupurile muzicale care a influentat o gramada de lume iar piesele lor au stat la baza multor sample-uri ale unor nume cunoscute. Si cu toate acestea piesele semnate ESG sunt mult mai putin cunoscute decat ale altor formatii de gen. Promotie nefericita, ce sa-i faci.

Daca te incumeti sa categorisesti cumva ceea ce canta ESG, te inhami la o treaba foarte dificila. Se stie, muzica lor a fost folosita en – gros pentru sample-uri din diverse directii de la hip hop, post punk sau disco.Daca mai adaugam faptul ca producatorul muzical al lor a fost Martin Hennet (raspunzator printre altele de Joy Division), e foarte tentant sa asociezi ciorba asta undeva in zona post – punk. Aparent. Dar atunci cand punk-ul se amesteca ba cu disco ba cu funk, categoric e ceva neobisnuit. Probabil acest atribut defineste pe deplin felia ESG: melodiile sunt „altfel” fata de ceea ce te astepti.

Fara indoiala, atunci cand asculti piesa UFO iti ramane intiparita in minte  sirena care a fost folosita de prea multe ori de-a lungul anilor pentru a trece neobservata. Groove-ul piesei Dance este unul ucigator si foloseste in mod paradoxal o sumedenie de cinele hi-hats in locul unde urechea s-ar astepta sa fie tratata cu refren. Una din cele mai surprinzatoare piese de aici este Chistelle, care are parte de o chitara aproape punk care iti da impresia ca asisti la vreun concert al celor de la P.I.L. pe strazile din Brooklyn. Exista aici si cateva piese mai noi, extrase din albumul din 2006 al celor de la ESG, cum ar fi Insane (Tambourine Mix), o melodie axata doar pe percutie si voce, un fel de Salt n Pepa mai altfel. Marea majoritate a pieselor sunt mult mai funky decat prevede legea, chiar daca pe alocuri sunt nitel repetitive. Cam trei sferturi din creatii nu respecta defel „incadrarile” clasice. Din aceasta cauza, unele piese iti suna pe moment a chestii care au fost folosite si de Red Hot Chilli Peppers, iar dupa cateva secunde ai  impresia ca parca si Beastie Boys au ascultat pe repeat ESG. Ba chiar si Tricky, care dealtfel a declarat oficial ca a fost influentat de ESG. Misto din cale afara e si Moody, care aduce destul de serios cu disco-ul a la Indeep (raspunzatorii hitului Last night a DJ saved my life). 

Haios e ca prin 1992 ESG a scos un E.P. numit Sample Credits Don't Pay Our Bills. O dedicatie directa pentru toti acei care de-a lungul anilor au folosit diverse sample-uri din muzica lor, fara sa le dea un ban, se subintelege. Va vine sa credeti sau nu, tobosara trupei, Valerie Scroggins a ajuns sa se judece cu un tribunal din Brooklyn pentru o suma de bani care a cerut-o in urma accidentarii de la locul de munca. Ei bine, tineti-va bine, doamna cu pricina este soferita de autobuz in New York!

Recomandari: Exista comori adanc ingropate, pe care atunci cand le descoperi iti creeaza o exaltare dubios de intensa. E cazul ESG, ceva care merita ascultat cu urechea ciulita pentru amatorii de muzica funky, indiferent de stil.

Peter Gordon - Love of Life Orchestra

Asteptari: Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand reusesc sa ascult ceva despre care n-am nici cea mai vaga idee, iar produsul e unul “neasteptat” se cheama ca e o experienta misto. Chiar daca Peter Gordon nu-mi spunea absolut nimic, o vaga impresie totusi aveam inainte de aceasta auditie gratie casei de discuri DFA la care a aparut materialul. Da, e label-ul lui James Murphy de la LCD Soundsystem, dar ceea ce se aude aici nu intra in tiparele muzicii electronice. Sau cel putin cele de astazi. E disco funky 80 s dar total altcumva decat te-ai fi asteptat. Chiar daca exista si un bucatar celebru cu acest nume, Peter Gordon e totusi un muzician. Care e activ de prin 1977 si a compus muzica de balet si de opera. A primit chiar si un pemiu Obie (acordat musical-urilor de pe Broadway). Printre colaborarile sale de-a lungul timpului se numara cele cu Balanescu String Quartet, Robert Ashley, Arthur Russell, Laurie Anderson, Suzanne Vega sau Flying Lizards. Love of Life Orchestra (Lolo) e proiectul lui mai „disco”, in care din cand in cand au mai aparut si alti muzicieni cunoscuti cum ar fi Arthur Russell sau David Johansen din trupa New York Dolls, ambii prezenti pe acest disc. Antologia aceasta colecteaza la un loc colaborarile sale de-a lungul timpului cu Lolo dar si doua piese semnate Justine & the Victorian Punks, un alt proiect al muzicianului.

Peter Gordon - Love of Life Orchestra

Rezultat: Probabil ca e nevoie sa adaugam u cuvant nou in DEX. Si asta pentru ca  termenii de experimental, avangarda sau fuziune nu definesc pe deplin munca lui Peter Gordon. Prima piesa a albumului “Beginning οf thе Heartbreak/Don’t Don’t“ are vreo opt minutele si a fost „descoperita” gratie folosirii sale de catre James Murphy intr-un disc – compilatie din seria FabricLive. Ei bine, orice ureche avizata este plimbata printr-un soi de KLF, niscaiva blues asezat din anii 70, putintel pian a la Billy Joel, bucati de jazz fusion si chiar si downtempo. Ah, si era sa uit exista aici pasaje de Moog cat se poate de demente, opriri si ruperi de ritm, plus un saxofon care aduce a P – Funk, dar pe alocuri suna de parca ar fi chitara distorsionata din Sex Pistols. Va vine sa credeti sau nu acest talmes – balmes este impachetat intr-un ambalaj cat se poate de potrivit, nu din acela care straluceste de la distanta dar nici acela din categoria „forget it”. E pur si simplu nebunie, in cel mai frumos sens al cuvantului, ceva care rar ti-e dat sa asculti intr-o singura melodie. Extended Niceties este un fel de funk care din cand in cand aluneca in cutiuta celor mai avangardisti muzicieni de pe planeta. Roses on the disco floor e un exemplu de piesa in care orchestrele dadeau hiturilor disco un iz aparte si n-are cum sa nu iti evoce franturi de Studio 54. Still You e un fel de Je taime moi non plus adaptat vremurilor disco iar  Iago s escape e definitia minimalismului. That hat e un fel de David Bowie meets Talking Heads stropit din belsug cu voci de opera clasica in aceasta melodie aparand dealtfel si Arthur Rusell. E un intreg special, divers, adorabil, ce mai!

Categoric, nu e un disc pentru toata lumea. Desi piesele astea au o vechime (vreo trei decenii) ele au o rezonanta aparte si-n 2010, e drept si datorita faptului ca au fost reinregistrate de echipajul de la DFA. Discul acesta e o dovada sublima a faptului ca muzica ramane o arta si totodata un balsam impotriva durerilor auditive provocate de o buna parte a celor care-si spun muzicieni in zilele noastre.

Recomandari: Pentru oricine are chef de o combinatie letala de funk, soul, new wave si disco. Atentie, poate creea dependenta.