Se afișează postările cu eticheta Cronica disc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cronica disc. Afișați toate postările

6 mar. 2024

Brittany Howard - What now

 



Senzaționala voce a solistei Brittany Howard e la loc de cinste și pe cele 11 piese (12 dacă punem la socoteală și un interludiu) care alcătuiesc cel de-al doilea material discografic al fostei voci care ne-a încântat urechile pe albumele Alabama Shakes. Și asta nu e tot, căci dincolo de prestația solistei, urechile avide de chestii interesante au parte de fel și fel de instrumentații pe alocuri ciudate, dar care reușesc să creeze un tot unitar. 

Încă de la prima piesă Earth Sign amatorii de jazz de avangardă vor avea o surpriză de proporții căci compoziția reușește să fie una total atipică, dar care convinge de la primele acorduri. Piesa care dă titlul acestui disc are un groove senațional și e condimentată cu serioase arome de rock (poate chiar și pop) modern. Pare a fi ușor din alt film, dar pe parcurs ascultătorul va fi convins că pelicula imaginată de Brittany e una captivantă. Red Flags debutează cu o percuție care te duce cu gândul la piesele din zona trip – hop și devine pe parcurs un soi de strigăt de luptă, în care predomină o atmosferă mistică, colorată de dese schimbări de tempo delicioase. 

Există și momente mai convenționale. Cum ar fi To Be Still, care va încânta urechile care rezonează cu momentele slow. Dar și destule nebunii, precum  ‘Another Day’. O piesă în care artista mărturisește că I am having the time of my life. Așa și e, și-n plus vine și dovada....Proove it to you, melodia care ar putea fi descrisă ca un hibrid reușit între Prince și Depeche Mode. Dacă mai punem la socoteală și vocea senzațională și efectele sonore decupate parcă din zone muzicale inimaginabile, iese un ghiveci deosebit. Care are arome și de clubbing. Mă rog, la ceea ce înseamnă clubbing pentru cei care au ascultat așa ceva și înaintea EDM-ului din zilele noastre. O altă ușoară aromă de Prince e sesizabilă și în piesa Power to undo, iar finalul....e mirific, căci Every colour in blue nu seamănă cu nimic din ceea ce tocmai ai ascultat fiind o combinație de Radiohead și Nils Petter Molvær. 

Dincolo de etichete, albumul ăsta e musai de ascultat pentru orice meloman deschis la sound-uri interesante. Are arome diverse și promite o audiție pe cinste. Sau chiar mai multe!




15 dec. 2023

Dixie Krauser - Kill Tumor

 



Muzica instrumentală oferă creierului libertatea de a hoinări. Pe plaje care îți taie răsuflarea sau în locuri întunecate și tulburi, în funcție de emoțiile fiecăruia.  Absența unei povești spuse în viu grai îți oferă spațiu pentru a îți impune și a crea propria interpretare. Eventualele cuvinte explanatorii visavis de muzica instrumentală sunt cât se poate de subiective. Din mai multe motive, principalul fiind acela că piesele cu pricina trezesc emoții diferite în sufletul fiecăruia. Pe bună dreptate, dealtfel.

„I do say ...that...Every pain that you are receiving...Every challenge that you are facing / It belongs to the journey. And to aknowledge. To accept whatever life is throwing at you. And still have on your mind. That this is just a test., sunt cuvintele care însoțesc prima piesă a albumului. Ascultând cu atenție această compoziție involuntar m-am reconectat la superbele armonii muzicale executate odionoară de Roxy Music (și-n special în piesa India, inclusă pe albumul Avalon). Desigur, fiecare meloman poate invoca alte reconectări, iar ideea principală este aceea că discul acesta reunește sub același acoperiș o fuziune de genuri cât se poate de mișto. Pe piesa Chemical Madness – Dancing Platinum urechile pot sesiza arome de krautrock a la Popol Vuh, pe Night Mood se intrezăresc și acorduri de Wings sau Pink Floyd, iar ultima melodie de aici No More Pain reușește să-ți creeze o stare de bine, inexplicabilă prin cuvinte.

Grație producătorului timișorean Mighty Boogie, discul ăsta sună exact așa cum trebuie în anul 2023, iar  atenția lui Dixie Krauser pentru detalii face ca fiecare secundă de aici să fie bine chibzuită, întregul fiind unul de mare finețe. 

„În general nu-mi place să explic muzica, fiecare o aude și o simte în felul lui dar fac o excepție pentru că starea în care am fost atunci când am imprimat acest album a fost deosebită. Povestea începe în luna iunie a anului 2021, când am aflat că am o tumoare inoperabilă. Numai când eram în studio puteam uita de dureri și stările psihice foarte ciudate care se schimbau permanent. Nu aveam niciun plan pentru o producție, dar am început să imprim tot mai mult. Inspirația pentru acest disc a fost de fapt dorința puternică de vindecare și prelucrarea stărilor mele în muzică. Piesele sunt instrumentale, bassul e o combinație de groove cu solistică, imprimare analog fără corecturi și tricuri digitale, mixajul și masteringul au fost făcute de timișoreanul Mighty Boogie, cu care am avut o colaborare foarte bună. Sper ca lumea să înțeleagă mesajul pozitiv… acela că se poate învinge boala asta groaznică, dar rămâne tot timpul un pericol“, spune Dixie Krauser., în prezentarea acestui material discografic.

Nu-mi rămâne decât să vă invit să ascultați cu atenție Kill Tumour și să vă transpuneți fiecare în filmul propriu. E un album care emană din toți porii săi bun gust și care poate fi consumat de oricine, neavând contraindicații. Unicul minus ar putea fi grafica neinspirată din punctul de vedere al subsemnatului. Pe scurt, după audiția asta aștepți cu nerăbdare viitoarele excursii în sunet ale muzicianului născut în Timișoara care din 1985 trăiește în Germania. Albumul se găsește la Viniloteca. 




12 dec. 2023

The Mono Jacks - Norul nouă

 


Spre deosebire de perioada în care a activat în formația AB4, una din trupele care cu vreo două decenii în urmă aborda un rock cu cojones în acea perioadă, Doru Trascău s-a metamorfozat în The Mono Jacks într-un stil muzical mai puțin gălăgios, digerabil pentru urechi de toate felurile, inclusiv pentru cele care sunt obișnuite cu sonoritățile pop – rock. Desigur, The Mono Jacks face parte din cartelul românesc al trupelor care activează în ceva care poate fi etichetat a fiind indie – rock românesc. Ciorba asta e formată din trupe care oscilează abil între texte cu angoase specifice spațiului nostru geografic și un 90s rock, post – grunge sau alternative, bine executat, cu priză mai ales la melomanii care nu-s neapărat înrolați într-un stil muzical anume.  

Chiar dacă scriptic, muzica asta este cât se poate de lovely, ceea ce lipsește din meniu este orginalitatea. Sound-ul albumului este corect și balansat, dar merge pe drumuri bătătorite de mii de alte trupe din lumea întreagă. Există aici câteva momente bunicele, cum ar fi explozia solară din piesa O să încep de luni, dar senzația overall este aceea că pe parcursul acestei audiții tot aștepți să se schimbe ceva. Și asta nu se întîmplă, exact ca în textul piesei Aici, acum care spune că toți așteptăm să se întâmple ceva / toți așteptăm să se schimbe ceva. 

Dincolo de eventualele monotonii stilistice sesizabile pentru cei mai pretențioși, muzica celor de la The Mono Jacks curge lin și este executată ca la carte. Spre deosebire de textele puerile din multe alte producții autohtone, poveștile lor sunt inspirate, iar concertele au parte de o energie mișto. Drept urmare, discul ăsta poate surprinde într-un mod plăcut urechile obișnuite cu armonii rock ușor de dibuit. Pentru urechile celelalte, alea care caută acel altceva...există destule alternative. 


15 nov. 2023

The Schnitzels – Phantasmagore

 



Fiindcă trăim într-o epocă în care orice trebuie etichetat, băieții care alcătuiesc trupa The Schnitzels ( Narcis Axinte – chitară/voce și Mr Jurjak – tobe) s-au gândit că „gastro – punk“ e o caracterizare cât se poate de vicleană. Dincolo de șnițelele vieneze din etimologia numelui trupei, proiectul ăsta care a lansat nu demult albumul de debut reușește să fie pe placul urechilor care degustă din plin chestiuni de genul The Black Keys, Royal Blood, Jack White sau Yeah Yeah Yeahs. Combinația asta de de chitară/tobe/voce fără bas sună pe alocuri neașteptat de bine și în cântările lor live, dar inevitabil există și momente în care ascultătorul are senzația de „deja – vu“ (deja ascultat – în acest caz). Dacă pe Jurjak (George Petroșel) s-ar putea să-l știți și din albumele lansate sub același nume și care oscilează pe linia blues/rock/pop, celălalt membru al acestui duo, Narcis Axinte, are și el ceva antecedente muzicale care poartă numele de Harlequin_Jack, sau Tourette Roulette. 

Chiar dacă nu e punk „pur“, încă din prima piesă, care poartă numele de „Atenție!Foc!“ e clar că băieții ăștia o ard într-un amalgam de influențe din zona dirty – rock care pe alocuri are și câteva incursiuni în lumea grunge. Dacă tot suntem la influențe, piesele astea au și iz de garage – rock sau chiar indie rock. Textele poznașe și robuste de genul „Dacă vrei să-ți fie bine / Fugi acum cât ți-e mai bine/...Nu scapi așa ușor de mine“., sunt cât se poate de „directe“ și adaugă fără îndoială un plus acestui disc. „Ciocan și Nico“, următoarea creație a celor doi muzicieni face referire la chestiuni care se întâmplă între „un golan și o domnișoară“. Avem de-a face cu o idee de ciocan și nicovală care are parte și de niscaiva strigături din arealul punk-ului de genul „Oi“, „Oi“, iar începutul de la piesa „Limuzină“ poate să te ducă cu gândul la startul de la Song 2 de Blur. 

Piesa care care reușește să ți se impregeneze din prima ascultare în creier este „La bulău“, cu al ei „Și când o să fi să fie rău / Mergem cu toții la bulău“, iar pe lângă textul șăgalnic melodia are parte de multe răsturnări și o instrumentație (mai) bogată. Alte momente reușite sunt „Frica“ și  „Minte bolnavă“, aceasta din urmă fiind fără îndoială genul ăla de piesă pe care orice rocker responsabil dă din cap cu halba de bere în dotare. 

Una peste alta, The Schnitzels au aruncat pe piață un album bunicel, care chiar dacă nu rupe gura târgului, este unul onest, fără brizbriz-uri și alte artificii menite să cucerească publicul cu orice preț. Se poate și mai bine, dar demn de remarcat este faptul că băieții pășesc pe un drum, care în țărișoara noastră nu este bătătorit. Nu e „waw“, dar cu siguranță merită inclus în sacoșa cu apariții discografice rock din 2023 din România care merită cel puțin o audiție. 


15 mar. 2023

Kate NV - WOW

 


Pe numele ei adevărat Katya Shilonosova , Kate NV e ceva ce n-ai mai auzit demult. Amestecă la marea artă bucăți de muzici experimentale cu sunete oarecum „pop“ și dă impresia că nu există reguli. Dealtfel într-unul din interviurile rusoaicei care se află la cel de-al patrulea album, aceasta a declarat cu nonșalanță că nu are absolut nicio problemă să asculte Karlheinz Stockhausen  și  Cristina Aguilera. Desigur, e puțin probabil ca oamenii care au ascultat-o pe cea din urmă să „guste“ fie și câte puțin din ciudățeniile etalate de Kate NV, dar asta e altă poveste. 

Pe măsură ce te afunzi sănătos în cele 11 trackuri ale acestui disc realizezi că ceea ce îți percep urechile este bucurie pură nealterată defel de cutume contemporane.  Dacă e să asculți doar piesa „nochoi zvonok (nightcall) “ vei avea impresia că ai descoperit o oază de originalitate  greu de găsit în alte compoziții din zilele noastre. Și asta pentru că – la fel cu alte momente ale discului – artista amestecă bucățele de pop japonez și sovietic cu sound-uri vestice, saxofoane specifice jazz-ului cu instrumente de percuție specifice downtempo, ghiveciul obținut fiind unul remarcabil,. 

Fiecare melodie de aici are ceva al ei și se prea poate ca șarmul acestui disc să vină și din faptul că artista folosește în înregistrările ei un pachet de sample-uri de la Found Sound Nation, provenit din instrumente deteriorate din școlile publice din Philadelphia. Așadar să nu te mire dacă la un moment dat auzi o ușă care scârțâie sau sunete analogice care te pot teleporta în funcție de imaginația fiecăruia pe tărâmuri mai mult decât magice.

Meow chat, piesa care închide acest disc pare a fi coloana sonoră a oricărui video – game din anii 80 în timp ce „d d dont“ pare a fi un strigăt împotriva pop-ului contemporan, realizat însă cu mijloace specifice acestui gen . „Confessions at the dinner table“  este plină de sintetizatoare care par a funcționa alandala, dar pentru o experiență memorabilă recomand din adâncul inimii să ascultați WOW cap – coadă, nu pe bucăți. Veți descoperi o artistă care elimină totalmente barierele dintre stilurile muzicale și veți fi tentați să strigați din răsputeri....Wow!




31 ian. 2023

John Cale - Mercy

 


E clar pentru oricine că atunci când ajungi la venerabila vârstă de 80 de anișori nu mai vrei să demonstrezi nimic. Iar dacă te numești și John Cale și ai debutat în 1964 într-un grup care un an mai târziu și-a schimbat numele în the Velvet Underground... tabloul e complet. 

Albumul acesta care vine la 11 ani de la precedentul „Shifty Adventures in Nookie Wood“ e unul aparte și pentru că are parte de o sumedenie de colaboratori. Mult mai tineri decât veteranul artist care printre altele a cântat și alături de cei de la LCD Soundsystem, de exemplu. Ei bine, printre cele 12 melodii care alcătuiesc acest album se numără și semnăturile sonore ale unor artiști ca Animal Collective, Fat White Family, Wayes Blood, Actress, Laurel Helo. sau Sylvan Esso. Deși fiecare dintre ei își pune amprenta în piesele în care apar, de remarcat este faptul că albumul sună într-un mare și unic fel, fără prea multe „derapaje“ de la ideea lui John Cale, dar cu multe răstrurnări de situație care adaugă un alt plus pentru Mercy. 

Pe măsură ce asculți piesele, ți-e clar că texturile muzicale sunt cât se poate de mărețe și treptat realizezi că ți-e pur și simplu imposibil să alegi punctele tari și cele mai puțin inspirate ale acestui disc. Și asta pentru că Mercy te răsplătește pe de-antregul și din această cauză nu merită ascultat „pe bucățele“. 

 Nu știu dacă mulți rezonează cu creațiile lui John Cale și nici nu-mi pasă la urma urmei, căci sunt sigur că cei care vor descoperi frumusețea acestor piese vor rămâne uimiți de bogățiile sonore oferite de legendarul muzician. John Cale este unul din acei muzicieni care face artă nu pentru înfometații de divertisment cu orice preț, ci pentru cei care au urechi să descopere o poveste compusă din adâncul sufletului. 



29 dec. 2022

ABRA - O muză perfectă

 


Oare, ce este mai important: autenticitatea sau inspirația artistică? Cheia supraviețuirii și înfloririi oricărui gen muzical este cât de bine se poate reînnoi, cum poate dobândi o nouă față fără a-și nega propriul trecut. În plus, e indicat ca orice stil să-și mențină elementele muzicale distinctice, cele care  separă genul cu pricina de restul lumii. În cazul formației ABRA secretul este consecvența.  Fie că numim chestia asta folk rock, pop rock sau soft rock, combinația de versuri inspirate și aranjamente așijderea reușesc să atragă publicul setat pe aceste amănunte. Din fericire nu-și propun nici în ruptul capului să capteze atenția celora pentru care muzica este o înșruire de clișee actuale, fuste scurte si texte imbecile. Se prea poate ca pentru mai tinerii ascultători sound-ul discului să fie oarecum înțepenit undeva în trecut, dar aranjamentele-s diverse și un aport special la acest capitol îl au și șlefuitorii (colaboratorii) discului. 

Chiar dacă Cicero spunea  la un moment dat că atunci ”când armele vorbesc, muzele tac”, aici nu e cazul. Varianta inițială a acestui dicton făcea referire la faptul că pe timp de război legile cad în plan secundar. Din nefericire, avem un război la nu foarte mare distanță de noi. Din fericire, mai avem și muze. Unele chiar perfecte. 

Orice album care începe cu cuvintele „Ce bine-i cu tine/Ce bine-i cu noi/ Tu oferi emoțiii/Eu fac tărăboi/“ promite o doză serioasă de entertainment urechilor avizate. Muza perfectă cu care se deschide discul este urmată de „Complici“ , o piesă ușor melancolică în care versurile au o rezonanță aparte („Se mișcă lumea-n sus și-n jos,/Stau neclintit, sunt de prisos./Ea-i încă aici; adio, frici!/Suntem complici“) și „Scoate-mă din trup afară“ , balada care este fără îndoială unul din punctele de referință ale albumului.  Aerul de 80s al pieselor este cât se poate de pregnant în melodia „Divin“ care nu are cum să nu-ți amintească de Abracadabra de Steve Miller Band și care deține și ea niște versuri adorabile ca „Mă întreb: sunt fericit?/Asta sună stupid;/Sunt doar ipocrit, deși sunt divin“.  Un alt moment de referință al albumului este „Mutarea în plic“ iar bucata numită Noblețe atacă cât se poate de special vremurile noastre burdușite cu fake news-uri pe rețelele de socializare:  „Internetu-i fals; descoperi doar orori,/Vedem doar animale și ghivece de flori,/Poze întunecate cu niscaiva culori,/Dar există o șansă să descoperi comori“. Piesa care închide acest album este o descriere șăgalnică a leneviei căci ne spune că „Ulterior s-a dovedit/Că cei ce-s puși pe lenevit/Nu sunt tocmai epigoni,Au surplus de neuroni“. 



Muza perfectă a celor de la ABRA este una cât se poate de sinceră. Nu e nicium „fata de la pagina cinci “, dar are ceva aparte. Discul bubuie de naturalețe, bun gust, umor și e inspirat. Poate fi consumat de  cei care apleacă urechea la creațiile lui Alexandru Andrieș sau Nicu Alifantis, de exemplu. Merge la fel de bine și pentru cei care vor să descopere o muzică românească sinceră și naturală, ambalată  corespunzător. 

Și pentru că am ajuns și la ambalaj, ABRA înseamnă Adrian Schwartz-Dinu, Christian Podratzky și Valentin Potra. La fel de importanți sunt și șlefuitorii (colaboratorii)  de pe muza perfectă:  Uțu Pascu - sound engineer, Horea Crișovan - guitars, mastering, Doru Apreotesei - keyboards, mastering,  Mirela Iacob & Dana Borteanu - backing vocals. 


17 dec. 2022

Nina Hagen - Unity

 


La unsprezece ani distanță față de precedentul ei album Volksbeat (care conținea numai melodii în limba germană), Nina Hagen a lansat zilele acestea discul „Unity“. 

Artista care și-a inceput cariera în trupa Automobil și a devenit un sinonim al noțiunii de „excentric“ grație albumului Nina Hagen Band în 1978 reușește și de această dată să fie la-nălțime, la fel ca tot ce a lansat în carieră. Spre deosebire de o bună parte a muzicii care este catalogată în zilele noastre cu titulatura de „excentrică“ Nina Hagen a știut întotdeauna să fie o figură aparte și să facă spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu mă credeți pe cuvânt ascultați oricare single al ei de la începuturi sau chiar și versiunea ei la Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode. 

Încă din prima piesă a albumului, „Shadrack”, e clar că discul ăsta nu seamănă cu nimic din ce ai ascultat în ultima vreme. Piesa a fost compusă în anii 1930 de compozitorul Robert MacGimsey și a fost cântată printre alții și de Louis Armstrong, Sonny Rollins sau  Beastie Boys, dar versiunea aceasta capătă originalitate prin câteva inserții de electro – funk care o fac adorabilă. Se poate spune că pe alocuri, textele pieselor din Unity sunt nițel stângace. Banale. Însă vocea solistei, care poate fi considerată un instrument muzical în adevăratul sens al cuvântului compensează aceste minusuri. 

În cea de-a doua piesă a discului, „United Women of the World“ aflăm că „We're fighting first for our family/We're fighting for our dignity/Virtuous woman fighting for our rights“. Dincolo de textul mai puțin inspirat piesa are valoare și pentru că este realizată alături de Liz Mitchel și Lene Lovich. Prima dintre ele a făcut parte din formula originală a Boney M (cu care a concertat chiar și la Timișoara) iar Lene Lovich este o figură emblematică a new wave-ului care a cunoscut faima în 1979 grație single-ului Lucky Number. Și piesa care dă titlul albumului are un nume cât se poate de greu la colaboratori. E vorba de unicul George Clinton, care-și pune amprenta din plin aici. Piesa a fost compusă ca un omagiu mișcării Black Lives Matter  și dincolo de ideea de „make love not war“ este încărcată de vibrații pozitive căci „Let's enjoy the unity in our community/There is no room for negativity/Positive vibrations/ Surround the world's nations“,. 

Cover-ul după 16 tons, piesa lui Merle Travis din 1947 nu se încadrează în momentele reușite ale discului, dar „Atomwaffensperrvertrag” este dincolo de titlul ei un punct de referință. Cam câte piese există oare în lume care au titlul de „Tratatul de non-proliferară nucleară“? Melodia e un colaj sonor retro futuristic în care limba germană e amestecată en-gros cu cea engleză și referirile la pșoliticieni și cronicari de știri sunt mirifice. Revenind la momente ciudate, ajungem la “Die Antwort Weiss Ganz Allein der Wind” . Nu trebuie să știi prea multă germană ca să realizezi că melodia asta e un cover după celebrul “Blowin’ in the Wind” a lui Bob Dylan, dar versiunea asta sună cât se poate de prost și putea fi lejer sărită din tracklistul Unity. 

Redemption Day este un alt moment remarcabil al acestui disc. Compoziția (care are la bază piesa cu același titlu de Sheryl Crow) este construită pe o structură cât se poate de simplistă care seamănă oarecum cu scheletele muzicale folosite de U2 de exemplu iar refrenul There's a train/That's heading straight/To Heaven's Gate/And on the way/Child and man/And woman wait/Watch and wait/For redemption day“ are menirea să te tulbure.“Open My Heart (Dinner Time,) este un soi de Prince cu voci bolborosite adăugate peste o linie de bas ucigătoare, iar finalul albumului este cât se poate de surprinzător. Orice artist din lumea asta care încheie un disc cu o piesă care are textul „Days are long/Nights are too/I'm sitting here wondering/Where are you/Don't know what it's coming to/It doesn't matter now“ are toate șansele să dea greș. Nu e cazul Ninei Hagen care aici cântă alături de  Bob Geldof un soi de country – blues – folk acustic  care pur și simplu este mistic. 

O sumedenie de artiști vechi trăiesc nostaglia discurilor comeback cu mai mult sau mai puțin succes. Așadar…mai  era nevoie de un album Nina Hagen în 2022? Dacă ești nevoit să cauți pe Wikipedia cine e Nina Hagen răspunsul concis este nu. Pentru ceilalți este o audiție mișto și necesară. 




15 dec. 2022

Bon Voyage Organisation - (Loin des) Rivages

 


Închide-ți ochii și imaginează-ți că ai pășit într-un sanctuar al liniștii și introspecției. Cam asta se întâmplă după audița celui de-al treilea album al francezilor care-și spun Bon Voyage Organisation, oameni care demonstrează o acumulare incredibilă de talent în slujba muzicii. 

În cazul în care asculți doar finalul celei de-a doua piese incluse aici  - „Yuseef (Trouver le soleil dans chaque jour de pluie)“ – ești tentat să crezi că oamenii aceștia abordează un jazz experimental de genul  celor de la The Comet Is Coming. La o audiție mai atentă a albumului constați că artificiile sonore inserate în cele zece piese îți zugrăvesc în fața ochilor o frescă medievală care tocmai a fost restaurată și și-a recăpătat coloritul inițial. Tratamentul la care a fost supus stratul pictat include serioase porțiuni de nostalgie/melancolie specifice coloanelor de filme îmbogățit însă cu exuberanțe din zona muzicii electronice actuale. 

Omul care se află în spatele conceptului Bon Voyage Organisation nu este tocmai necunoscut în țara care are ca imn oficial La Marseillaise. Pe numele său Adrien Durand, artistul este cunoscut pentru abilitatea sa de a aduce laolaltă muzicieni din diverse spectre pentru creearea unui tot unitar. Compozitor, producător , clăpar, inginer de mixaj, cu serioase cunoștințe despre tehnicile de înregistrare și dialoguri în jurul compozițiilor, acesta a cochetat nițel și-n zona pop cea mai notabilă aventură a sa din acest tărâm fiind munca sa alături de Amadou & Mariam. 

Senzațiile transmise de piesele astea sunt multiple. Les Pêcheurs te poate catapulta în sunetele Pink Floyd, în timp ce „Apacheta“ este o excursie în lumea imaginată de Brian Eno care răsună dintr-un castel de pe Valea Loarei ca și Chenonceau. „Pyramis“ dincolo de feelingul ei de samba futurist conține o sumedenie de aranjamente distincte care îți pot aminti de superbul disc „Promises“ realizat de Floating Points împreună cu Pharoah Sanders și  The London Symphony Orchestra Principala diferență aici este aceea că francezii favorizează expresia vitală a instrumentelor naturale apelând la tehnologia digitală într-un mod cât se poate de minimalist, cum se întâmplă în superba „Et S”Éveillent” . Unii spun că principala caracteristică a aromei muzicale franceze este faptul că aranjamentele sunt cât se poate de erudite și „reci“ dar aici totul se învârte în zona muzicii sensibile și eminamente senzuale. Alții ar putea fi tentați să găsească eventuale paraele între Bon Voyage Organisaton și Michel Berger, dar indiferent de etichete, muzica asta provoacă o revelație. Inclusiv prima piesă a albumului care este un cover după Naima de John Coltraine. 

Deși aparent e e un soi de tres jolie nu jazz, muzica asta poate fi ascultată și de fanii Air sau Kraftwerk. Există desigur o sumedenie de artiști care au estompat cu curaj granițele dintre acustic și electronic și care au amestecat într-un mod izbutit forma cu haosul. Ceea ce răsună aici este un sound cosmic cu sunete incitante și remarcabile și un melanj incredibil dintre clasic și modern, cum rar ți-e dat să asculți în zona muzicii numite ambientale. 

Laitmotivul special al acestui disc este armonia prin muzică. (Loin des) Rivages a fost înregistrat timp de trei zile într-o structură live, cu 13 muzicieni aflați în aceeași cameră și poate și de aici are acest parfum aparte greu descriptibil prin cuvințele. 

Ai putea crede că muzica asta se adresează unei anumite categorii de oameni. Într-un interviu acordat presei franceze, Durand a declarat însă că nu e cazul să fie numit elitist. „Cuvântul  nu mi se potrivește, pentru că implică o excludere. Ce este o elită când vine vorba de muzică? Nu simt că fac muzică elitistă. Fac muzica pe care vreau să o fac, nu este nimic complicat. Mă văd mai mult  ca o interfață între artiști, muzica pe care încearcă să o facă și instrumentele de producție pe care le au la dispoziție. Nu sunt și nici nu am ambiția de a fi cap de afiș. Mă simt mult mai aproape de Visconti și Brian Eno decât de Bowie“,a declarat el.



6 dec. 2022

Black Midi - Hellfire

 


Cel de-al treilea album al trupei britanice Black Midi – care printre altele a fost adeseori lăudată de nimeni altul decât Steve Albini – „Hellfire“ are un „plat du jour“  ce include o serie de ingrediente exotice. Îți poate induce eventuale similititudini cu math rock-ul celor de la Nomeansno, King Crimson sau Rush dar grație diverselor influențe ce includ elemente de cabaret, jazz sau operă rock poate fi asociat cu o multitudine de alte formații...și totuși nu sună ca niciuna. Dincolo de detaliile stilistice, ai parte de un spectacol în adevăratul sens al cuvântului ce include doze de suprarealism și dramă, cu momente amuzante și enervante. Pe scurt, e un disc „cu de toate“, care nu are cum să treacă neobservat pentru orice meloman care aspiră la chestii muzicale interesante.  

Muzica asta ar putea fi catalogată și bizară, cu conotații pozitive of course. E din sertarul acela cu ciudățenii care ascultate de mai multe ori oferă detalii demențiale pentru urechile care nu se hrănesc cu aranjamente muzicale de grădiniță. 
Dincolo de nebunia muzicală ce include pasaje din aproape orice gen muzical care nu implică noțiunea de „electronic“, ies în evidență și textele. Demne de o operă rock sau de o poveste la gura sobei în mijlocul iernii, lyrics-urile oferă și ele un aer de „altceva“.  

„Dangereous Liasons“ e un exemplu cu al ei final flamboaiant care spune că „This was no mafioso, this was Satan himself/True evil, the stench of an unknowable wealth/"You're coming with me son", the cries, anguish, torment/The shame, pain, heartache, suffering, futile regret“. Dacă poți face abstracție de sound-ul mega-drăguț al piesei  „Welcome to hell“ (una din perlele nestemate ale discului) ai parte de cugetări de genul „Don't tell your name, don't ask for hers/In this land of oysters, you are the world/The painless, plainness of military life/Resumes tomorrow night“.

Chiar și în puținele momente de relativă acalmie de aici lucrurile devin surprinzătoare căci undeva pe la mijlocul baladei „Still“ ai impresia că o mână invizibilă tocmai a apăsat un buton care a schimbat viteza piesei, iar la penultima piesă The Defence, spectacolul se mută în zona filmelor noir și a croonerilor de genul Dean Martin sau Pery Como. 
 


Un moment mai puțin reușit este undeva pe la mijloc, odată cu piesa „Half Time“, unde aflăm că „That was "8 weeks in May" by the Orange Tree Boys/Keep that dial locked to 66.6 Hellfire/With yours truely, Radio Rahim/Next up, a song like no other…Listen to this!“. Din fericire, trackul ține sub un minut și urmează „The Race is about to begin“ , care este un alt punct de referință al acestui disc nu doar pentru constatarea conform căreia „Idiots are infinite/And thinking men are numbered/Don't kid yourself/This isn't news“. Și pentru că finalul nu putea să fie altcumva decât epic, „27 Questions“ are acele structuri ritmice atipice ce include opririle neregulate care se regăsesc din belșug și-n celelalte piese ale albumului. 

Unul din plusurile celor de la Black Midi este acela că reușesc să mențină un echilibru perfect între acordurile consonante și disonante. Desigur, sunt momente în care ai impresia că muzica asta e făcută „la mișto“. Dar, indiferent dacă incluzi chestia asta în categoria „nu suport așa ceva“ sau „wow“ vă invit cât se poate de cordial să ascultați Hellfire cu urechile ciulite și mintea deschisă. Merită!




4 dec. 2022

Altar - Rapsodia românească

 

Vremurile complicate pe care le trăim aduc adesea pe tapet confruntări ideologice diverse. Bunăoară cea dintre patriotism și naționalism. Chestiuni care par a fi tot mai greu de înțeles într-o societate dominată de fake news și de viteza năucitoare cu care suntem bombardați cu informații. Pare complicată definirea termenilor, deși în esență e atât de simplu. Patriotismul este dragostea necondiționată pentru țara ta, în vreme ce naționalismul include frecvent o componentă de adversitate.  Fostul președinte francez Francois Mitterand spunea că naționalismul duce la război și întreține iluzii sinucigașe. Pentru asta, chapeaux bas!

Am început cronica celui de-al șaselea album al celor de la Altar cu aceste considerente fiindcă „Rapsodia Românească“  este o sonată muzicală care descrie cât se poate de corect patriotismul de bun augur. A apărut exact în data de 1 decembrie și conține doze serioase de texte bine gândite, adaptate desigur pe rockul cu care ne-au obișnuit membrii trupei Altar de atâta vreme.Și de aici vine și motto-ul…Respect!  Muzica celor de la Altar n-are nevoie de nicio prezentare: e „ straightforward“ rock din epoca în care cubul Rubik era la putere și-n care în advertising exista șarmantul Marlboro Man. 

Dincolo de gașca Altar, pe acest disc se regăsesc și câteva colaborări. Unele chiar remarcabile. E cazul celor două piese realizate cu lui Florin Ștefan (Semnal M), cel care apare printre altele și-n „Povestea noastră“. O melodie care ne spune că România  „a avut brazi mândri pe creste, aur și bogății și ape vii“. Dar și și un moral „megahigh“. Și care a fost furată de „viclenii haini“ bucată cu bucată… și de aici…„a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti“. 

Rămânând la texte super șmechere e musai să amintesc și piesa care dă titlul acestui album în care băieții au un vis cum că totul s-a schimbat în țara noastră și „nu mai era hoție, nu mai era prostie/ sloganul național era Dreptate și Frăție/ Nu erau manele și se vorbea corect/pe tricolor scria Demnitate și Respect“.

Dincole de mesajele patriotice se regăsesc și momente mai light. Cum e „Antitristul“  în care aflăm că „Îmi place să trăiesc, să cânt  să mă distrez/Cu zâmbetul pe față să  mă bucur de viață !/Îmi place vinul vechi și berea la halbă/Iubesc fetele "bune" si mirosul de iarbă/Nu sunt religios, dar sunt credincios/Cred în Dumnezeu, sunt antiateu!“ , piesă care grație „lalala“-urilor din refren se califică la categoria „ cel mai șlăgăros moment al discului“. 



Unul dintre colaboratorii acestui album este și Planet H. Dacă nu-l știți, el este unul din producătorii muzicali actuali care colaborează printre altele cu Gojira sau FC DNB și atacă ritmuri „dubstep și altele/de/gen“ . M-aș fi așteptat ca piesa cu pricina, „Să vină un înger“ să sune…altcumva., dar acest fapt nu s-a concretizat. Un alt featuring de pe acest disc este cel alături de Cristian Hrubaru. Care este printre altele „șăfu“  principalului post de radio din țărișoara noastră care se mândrește că este dedicat sută la sută rock-ului. Desigur, se știe că pentru a  intra în playlistul oricărui radio e indicat să întreții o relație amicală cu reprezentanții acestuia…dar piesa cu pricina, „Vreau să fiu președinte“ nu strălucește. Și e mare păcat, căci textul e izbutit și în plus…e un cover autohton după Sex Pistols. Pe scurt, chestia asta merita o abordare diferită cu mai mult cohones.  

Această mică nemulțumire nu știrbește însă defel autenticitatea acestui album. Care se termină cu un scurt insert din „Marșul Imperial “ al lui John Williams, în piesa „Forța să fie cu noi“, care demonstrează – dacă mai era cazul – că băieții de la Altar nu duc lipsă de umor. 

Sound-ul Altar este cel pe care-l știm de atâta vreme. Fără cusur. Versurile sunt inspirate și totul sună cât se poate de corect. Dar și previzibil. No surprises, vorba unui cântec al celor de la Radiohead. Este o sonată de bun augur care ar merita predată la școală în cadrul ipoteticei materii numită „Patriotism și scris corect“. Desigur, fără piesa Antitrist….. 


23 nov. 2022

Wet Leg - Wet Leg

 


V-ați întrebat vreodată oare de ce România n-are și n-a avut niciodată niște trupe ca The Ronettes, Pussy Riot sau Babes in Toyland?  Și…mai departe…de ce indie rock-ul autohton sună ca ceaiul, în marea lui majoritate? Răspunsurile pertinente pot fi lejer tema unei teze de doctorat super - șmechere, dar haideți să revenim la ale noastre….

Fiindcă trăim în niște vremuri „cu curu-n sus“, simt nevoia să-mi încep cronica albumului de debut al fetelor de la Wet Leg cu câteva versuri extrase din piesa care încheie acest disc. „I'm not sure if this is a song/I don't even know what I'm saying/Everything is going wrong“.  Parafrazând observațiile cât se poate de veridice ale fetelor am putea fi la fel de nesiguri că acesta e un album discografic și impregnați de o certitudine apăsătoare că multe din lucrurile ce se-ntâmplă azi merg într-o direcție greșită. Cu toate acestea, albumul ăsta e unul cât se poate de drăguț prin simplitate și energia degajată de piese, acestea din urmă fiind adorabile la pătrat. Urechea n-are parte de nicio frână, toate melodiile curg fluent, iar sentimentul cu care rămâi după această audiție este acela că a meritat ideea. 

Dacă nu ați ascultat până acum Wet Leg, am o întrebare legitimă: De ce? Cele două fete britanice au fost nominalizate recent la câteva categorii de Grammy. Au ținut prima pagină a presei britanice prin prestațiile lor iar recent cei de la Pearl Jam au cântat „Chaise Longue“ , în timpul unui concert susținut la Madison Square Garden în luna septembrie. La fel de mișto e că în concertele lor fetele atacă cover-uri de genul „ Never fight a man with a perm“ de Idles. Ar mai fi și multe altele de spus la acest capitol, dar cred că e momentul să ne dumirim oare ce e nebunia asta cu Wet Leg?


Cronicarii britanici care s-au întrecut în cuvinte superlative la adresa acestui disc au remarcat faptul că fiecare piesă de aici este un hit. Desigur, oamenii aceștia n-au ascultat playlist-urile radiourilor autohtone când au decretat chestia asta, așa că se impune o precizare de bun simț. Da, piesele Wet Leg au iz de hit, dar prin asta nu înțeleg bucata aia muzicală enervantă  care se bazează pe niște linii melodice de grădiniță tratate în vreun laborator muzical de „tâmpire în masă a populației Pământului“. Defel. E mai degrabă melodia aia care nu-ți insultă inteligența nativă și care îți inspiră acel sentiment de „fain“. Da, categoric piesele fetelor sunt distractive, dar dincolo de asta Wet Leg răspândește prin toți porii o personalitate aparte, cam de genul celeia pe care o au și cei de la Sleaford Mods, de exemplu.  

Există aici un riff de chitară care nu are cum să nu-ți amintească de „The Man Who Sold The World’ (David Bowie) în piesa fetelor numită ‘I Don’t Wanna Go Out’ și texte mai puțin inspirate dintr- anumită perspectivă ca de exemplu „You say you’re a genius, I say you must be joking / You’re like a piece of shit, you either sink or float”(Piece of shit). Dar mai există și rock-ul acela de good vibes care reiese din Ur Mum în care versurile-s de nota zece (And when the lights go down on this fucking town/I know it's time to go/And when you're getting blazed, spooning mayonnaise/Yeah, I know it's time to go), Being In Love - care-ți amintește de Roxy Music sau diverse aranjamente care nu-s departe de ceea ce făceau cu câțiva ani în urmă trupe ca The Breeders sau Sonic Youth. 

Scepticii ar putea sublinia pe bună dreptate că muzical vorbind, ceea ce aduce Wet Leg pe tapet e fumat. Multe din aranjamentele muzicale ce își găsesc locul pe cele 12 piese sună a deja – vu. Cei care caută mostre de originalitate și experiențe sonore din categoria experimental , nu prea au nimic de auzit aici. Totuși, albumul de debut excelează printr-o personalitate aparte într-o lume fake. Și chiar dacă conține pe alocuri texte de adormit copii (de genul „I don't need no dating app/To tell me if I look like crap/To tell me if I'm thin or fat“) îți creează bună dispoziție. Și la urma urmei, nu ăsta e rolul muzicii?


18 nov. 2022

Stepan Project - The Man without Identity

 



Nu e un nume de prima pagină a tabloidelor. Cu toate acestea, prietenii muzicii l-au fixat în loja veridicilor. Ilie Stepan este un alchimist descins în lumea postmodernității. Descrierea cu pricina nu-mi aparține, ci am împrumutat-o din frumoasa prefață a acestui album, vinovatul fiind nimeni altul decât Mircea Mihăieș. 

 Indubitabil, suntem mai mult decât tentați să punem etichete. În momentul în care ascultăm orice disc involuntar se conturează prin colțișoarele fiecăruia banala întrebare...oare cu cine l-am putea asemui? Exact ca și creațiile anterioare ajunse la urechile ascultătorilor sub bagheta lui Ilie Stepan, albumul ăsta se distinge prin faptul că  mustește de pasaje muzicale  îmbietoare pline de culori zdravene cu tranziții între momentele suave și cele tumultoase care se derulează cât se poate de natural  și exact atunci când trebuie, nimic neffind lăsat la voia întâmplării. 

Cărticica (bookletul, dacă preferați)  ce însoțește acest disc conține o sumedenie de amănunte care conferă un context propice pentru o audiție așijderea. Imaginile cu colaboratorii materialului se succed într-un ritm mișto, există aici și un QR code care te duce la câteva texte scrise de diverse personalități despre album și chiar și o imagine superbă extrasă din memorabilul concert pe care Stepan Project l-a susținut în 31 decembrie 2006 în burciul orașului Timișoara. Desigur, nu lipsesc nici textele pieselor și pentru că tot am amintit de booklet nu am cum să omit tocmai cuvintele cu care Ilie Stepan își descrie acest album. 

Albumul este și despre țipătul mut al deznădejdii lumii în fața parveniților ticăloși ai noilor sisteme, reinventați și rutinați întru oroare în cadrul democrației originale. Și despre momentele de posibilă pierdere a reperelor existențiale, și cele când fascinația cosmogonică a infinitului, cu plusul și minusul lui, lasă loc unei noi și iluzorii dimensiuni: infinitul imediat. Infinitul OMULUI FĂRĂ IDENTITATE.Și, la final, mai presus de orice, despre puterea florii, a iubirii și a izbăvitoarei rugăciuni pentru Lumină.

„The Man without Identity”  cuprinde variante alternative ale pieselor editate de Stepan Project, iar startul este dat de  „Cântec pentru lumină, piesa care te duce spre un orizont plin de speranță, care mai apoi capătă valențe interesante în Flying Birds Over a Poppy Field. Păsările care traversează câmpul cu maci ciripesc aparte și prin prestația lui Liviu Butoi și a lui Cristian Bălteanu , iar clapele lui Doru Apreotesei sunt și ele la fix. Tema etno care se strecoară cât se poate de inspirat peste soundurile lui Dixie Krauser și cele ale lui Horea Crișovan este memorabilă.  Începutul de film din  The Crusader te azvârle într-o peliculă plină de mister, unde vocea lui Christian Rudnik are un efect aparte, iar The Alchemist and The Prostitute e plină de crâmpeie de originalitate prin prisma deselor schimbări de ritm. Ascultând cu urechile ciulite Time Machine nu ai cum să nu te gândești la Lev Tolstoi și al lui roman Război și pace, iar Replici pe versurile lui Mihai Eminescu este fără îndoială cel mai delicat punct al acestui disc. 

Dacă e să aleg cireașa de pe tort, fără îndoială mă opresc la Cabala ticăloșilor. În principal pentru că momentele furtunoase se împletesc mirific cu cele molcome. Sau pentru că Octavian Horvath „Vita“ si Dana Borteanu aduc un șarm în plus. Sau pentru că pe fundal se aude și Ștefan Dandu. Cel care în luna martie a acestui an a lansat „Texte pentru muzichii timișorene“.  După piesa care dă titlul acestui album avem parte de Ispita, în care colaborează și regretatul Alex Boița Perin iar rugăciunea pentru lumină este un final cât se poate de reușit pentru un album care abordează stări multiple. 

The Man without Identity seamănă și cu o partidă de șah care poate fi lejer inclusă în capitolul meciurilor captivante. O încleștare pe viață și moarte între păsărele care ciripesc deasupra cîmpurilor de maci și ale nesăbuiților din Cabala Ticăloșilor, cei cu furtul, mita și hoția/ o slăvesc-n cârdășia/ ce le crește avuția. Pe lângă actorii principali, pe tablă se regăsesc și o serie de pioni, fiecare cu rolul său binedefinit. Nu știm exact rezultatul jocului, căci partida cu pricina e în plină desfășurare. Ceea ce este cert este că în lumea atât de divizată în care trăim, Stepan Project creează o punte de legătură între oameni prin magia muzicii. 




15 nov. 2022

Rival Consoles - Now Is

 


Cel de-al 8-lea album discografic al britanicului care-și spune Rival Consoles este încă de la coperta lui unul...neobișnuit. Și asta pentru că titlul discului este...Acum este. Pentru a risipi orice dram de confuzie, voi explica titulatura albumului prin cuvintele lui Ryan Lee West, cel care e cunoscut pe întreg mapamondul drept Rival Consoles. 

Titlul discului....este începutul unei declarații, dar este incomplet. Îmi place arta care este deschisă și sugestivă  la idei, chiar dacă acestea sunt inspirate de lucruri foarte specifice. Cu discul meu anterior „Overflow” am mers în zona întunecată, iar de această dată  am vrut să evadez într-o lume diferită ...și am ajuns să creez un disc mult mai colorat și mai euforic.”, spune el.  

Mergând mai departe, ceea ce produce omul acesta se poate încadra lejer în sertarul cu muzică electronică. Felul în care aceasta ajunge în cortexul celebral este total diferit de o bună parte din producțiile actuale careși găsesc locul prin clasamente. În funcție de starea ascultătorului, melodiile care sunt înglobate în acest album pot creea  deopotrivă stări de fericire și tristeți asemănătoare cu cele ale lui George Bacovia. Poate nu întâmplător, artistul britanic a declarat într-un interviu că primul său disc de care s-a îndrăgostit iremediabil a fost OK Computer de Radiohead. Rămânând un pic la teoria chibritului, sadeness-ul care emană din piesele Rival Consoles nu este atât de apăsător precum atmosfera degajată de alți artiști din această ramură. Și...șmecheria cea mai remarcabilă e că adeseori în aceeași piesă feelingul de melancolie se întrepătrunde instanaeu cu stimuli care-ți dau sentimentul de fericire. Și asta e chiar mare lucru.  

Trăsătura comună a celor 12 piese instrumentale care se regăsesc aici...sunt peisajele care ți se perindă în creier atunci când le ascușți  în tihnă. Fără  aranjamente melodice de doi bani, dar nici extrem de complicate, melodiile au o strălucire aparte. Eventually te catapultează într-un post-dubstep cu note muzicale scoase parcă din congelator, în timp ce în  Visions of shell ai impresia că ești la o partidă de contemplat păsările, undeva în Carpați, într-un daydreaming mai mult decât perfect. Frontiers e altă piesă din același registru (inspirată de peisajele sterpe din Islanda, conform autorului acesteia), iar unul din lucrurile faine de aici este acela că din rețeta sonoră nu lipsesc nici beat-urile. Percutante, pe alocuri, exact în momentul în care trebuie. Și pentru cât timp e necesar, fără vreo secundă-n plus. Dacă-ți închizi ochii atunci când asculți Running ai putea avea senzația că asculți o piesă eminamente din repertoiul clasic, iar pe Echoes și Now Is plutești într-un golf uitat de lume cu picioarele într-o apă cristalină în miezul unei zile toride de vară sub adierea unei brize perfecte. În antiteză, „Quiet Home” îți evocă căldura dintr-o cabină uitată într-un vârf de munte în toiul unei ierni în care zăpada este viscolită de o furtună strașnică iar „World Turns”e un amalgam de patternuri deștept structurate .

Fie ele contemplative sau energice, piesele lui Rival Consoles nu-ți provoacă niciun moment de plictiseală. Te aruncă în zone diverse și au acel vino-ncoa ce separă orginalitatea de muzica de plastic. Muzica asta nu se adresează celor care-și petrec serile în fața televizourului așteptând cu nerăbdare următorul episod din serialul trendy la care se uită toate cunoștințele umane ale acestuia și nici acelor ființe care iubesc muzica mixată cu măiestrie de DJ care călătoresc în lumea întreagă cu stickuri de memorie pe post de suport muzical. E pentru cei care au auzit vreodată de Boards Of Canada, Aphex Twin sau Jon Hopkins. 



12 nov. 2022

Ezra Collective - Where I’m Meant to Be

 


Dacă sunteți în căutarea răspunsului la întrebarea ce diferențiază muzica bună de cea rea, cel mai la îndemână răspuns îl găsiți pe cel de-al doilea material discografic al britanicilor de la Ezra Collective. 

Materialul sonor cuprinde o serie de sonorități care sfidează noțiunea de genuri muzicale și include și două interludii non-muzicale sub forma unor fragmente de conversații dintre liderul trupei Femi Koleoso și doi dintre mentorii săi: regretatul Tony Allen și binecunoscutul regizor de filme Steve McQueen. În conversația cea din urmă, Words by Steve, artistul șăf din Ezra Collective își definește rațiunea muzicală prin câteva cuvințele drăguțe de tot care au un șarm aparte netraduse:  „We try to bring good vibes, hapiness, all through the medium of swinging music, you know“. Atât de simplu și totuși complicat de realizat....

Britanicii care au debutat cu trei ani în urmă grație albumului „You Can't Steal My Joy“ amestecă aici arome de jazz cu afrobeat, hip-hop,salsa, reggae, nițel R&B și chiar porțiuni de grime. „Where I'm Meant To Be“ este un disc cu influențe tipic britanice iar încă din prima piesă  - care pleacă la drum cu motto-ul “Positive vibrations, you get me?” - ești bombardat cu aranjamente careți trezesc curiozitatea de a asculta mai departe. Dincolo de magia instrumentală a celor cinci membri ai trupei, aici cireașa pe tort este prestația solistei Sampa the Great. Artista măscută în Zamibia care și-a creat un nume de răsunet în scena britanică de hip hop adaugă un șarm de netăgăduit peste o compoziție veselă, astfel încât din start te trezești că ești binedispus. Vă imaginați oare cum ar fi ca o artistă celebră de hip hop din România să colaboreze cu...JazzyBIT, de exemplu? Veselia muzicală răzbate și din „Victory Dance“ cu ale sale afrobeat-uri pur și simplu magice, iar No Confusion debutează cu vocea lui Tony Allen care spune că I am playing jazz my way. Invitatul special al acestei melodii este Kojey Radical, britanicul care amestecă în creațiile sale hip hop –ul cu spoken word și grime, iar ciorba asta la care se adugă și jazz este una memorabilă. O altă vedetă a muzicii pop din Marea Britanie, Emelie Sande își face apariția pe Siesta iar lista de invitați o include și pe Nao care face minuni pe Love in outer space. Pe numele ei adevărat Neo Jessica Joshua, solista din piesa cu dragostea în spațiu se învârte în zona soul condimentat cu electronice și R&B și și-a descris stilul ca fiind wonky funk. Habar n-am ce înseamnă asta, dar....e de bine, credeți-mă. Ar mai fi multe momente mișto de remarcat dar am să mă opresc aici amintindu-vă totuși că printre nestematele muzicale ale acestui disc se numără și o variantă superbă a piesei„ Smile“  de Charlie Chaplin. 

Carevasăzică Ezra Collective e despre good vibes și hapiness. Iar dacă simțiți la fel, e clar ce aveți de făcut.....



20 feb. 2022

Manic Sinners - King of the Badlands

 



Omniprezntele clișee mă obligă să-mi încep aceste rânduri cu definiția termenului de melodic rock. Perfect previzibil, muzica din această categorie poate fi descrisă în fel și chip de către fiecare posesor de urechi. Personal, chestia asta mă duce cu gândul la glorioșii ani 80, când o tonă de formații din întreaga lume au creat capodopere de neuitat în această „ciorbă“. Fie că vorbim aici de Slayer, W.A.S.P. sau Lita Ford (de exemplu) clișeele astea au darul de a produce un fior unic în interiorul fiecăruia dintre noi, care reușesc să construiască ceea ce ne place să definim drept „magia muzicii“.

Desigur, heavy metal – ul melodios a rămas intact și pe parcursul ultimelor decenii fiind completat cu diverse brizbriz-uri moderne. Albumul de debut al primei trupe românești semnate de casa de discuri italiană Frontiers Music, Manic Sinners, are toate ingredientele necesare să-și găsească locul în colecțiile melomanilor prin a căror vene se scurge rock. Ovidiu Anton, Toni Dijmărescu și Adrian Igrișan sunt nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare pe plaiurile mioritice și simplul fapt că Manic Sinners a apărut la o casă de discuri celebră pe plan internațional este o garanție a faptului că băieții ăștia chiar au ceva de zis.   

Indiferent de etichete muzicale, King of the Badlands nu e un album care redefinește vreun gen . E pur și simplu rock, cântat direct din inimă, pe care-l simți de la-nceput până la sfârșit că debordează de sinceritate și bun gust și care grație mixului executat de celebrul inginer de sunet  Alessandro Del Vecchio, sună …jos pălăria! 

Dincolo de cele 12 piese care alcătuiesc acest debut rămâne și mesajul. La acest capitol din nou ajungem la clișee, căci ideea principală se învârte în jurul rockerului care a experimentat de toate și a ajuns să se „retragă“ în propria cochilie. Motto-ul se regăsește și-n superba piesă Under the Gun, unde băieții spun că „As  I got a little older / It was time to settle down / No more wasted nights / And no more battles to be won“ . În funcție de bagajul muzical al fiecărui ascultător, albumul ăsta îți poate trezi o serie de infuențe și comparații.  Una din ele este Ronnie James Dio. Mai ales datorită prestației solistului Ovidiu Anton, care dă o culoare aparte trio-ului, în special pe piesa „Play to lose“, unde timbrul său poate fi admirat în toată splendoarea. Primele două piese din disc, „Drifters Union“ și cea care dă titlul albumului au un aer care te duce cu gândul la trupa americană trupa Hardline…și nu întâmplător, căci și americanii cu pricina au fost meșteriți la butoane de către producătorul italian Alessandro Del Vecchio.  

Pe ici pe colo se simte din plin acel așa numit Adult Oriented Rock al anilor 80, „Anastasia“ fiind unul din aceste momente. Pe parcursul pieselor riff-urile și melodicitatea compozițiilor amintesc și de Kindom Come,  Dokken sau  Killer Dwarfs, iar melodia cu numele de Carousel seamănă întru-câtva cu melodicicitatea celor de la Gotthard. Chiar dacă Adrian Igrișan a intrat în acest proiect tocmai pentru că a vrut să își prezinte și o altă față muzicală, pe alocuri am descoperit și vagi sound-uri a la Cargo, în special pe „Nobody Moves“ o piesă cu influențe fresh care poate fi înșiruită printre cele mai izbutite momente ale acestui debut. Nimic nu e lăast la voia întâmplării și-n buna tradiție a rock-ului melodic există aici și un moment instrumental (Out for Blood), iar prestația celor trei mușchetari ai rockului melodic românesc este fără cusur.  

Una peste alta, avem aici o ciorbă gustoasă  pentru urechile celor care și-au fluturat cel puțin o dată în viață  pletele la un concert cu omuleți îmbrăcați în tricouri negre și au degustat bere ieftină. Dincolo de clișee, e un debut corect care va fi primit cu voioșie de ceata rockerilor. Din țară și nu numai, căci Ovidiu, Toni și Baciu s-au lansat pe o orbită internațională cu acest King of the Badlands. 





25 ian. 2022

The Hidden Jester - Devil in my Head

 



Rockul este adesea asociat cu stereotipuri și angoase. Primele-s cele care decretează sus și tare că toți rockerii se îmbracă la fel și au un mod de viață cât se poate de previzibil. Desigur, nu e nici pe departe așa, căci în zilele noastre fiecare stil muzical poate fi disecat la rândul său într-o sumedenie de subgenuri și influențe. Și totuși există două linii mari și late în rock: cei care au diluat acest gen muzical cu o serie de influențe din zona stilurilor „trendy“ care s-au născut în ultimele decenii și cei care au rămas fideli sunetului „clasic“ adică cât mai apropiat de genul muzical care s-a născut dintr-o combinație amețitoare de  blues, jazz, country,  gospel și alte bunătățuri. 

Angoasele din rock se definesc într-un mod aparte și plonjează în zona trăirilor de zi cu zi care-s expuse pe șleau, fără menajamente. Și fie că alunecă în zona muzicii de atitudine împotriva abuzurilor societății în care trăim sau abordează sentimentele care-și găsesc culcuș înlăuntrul nostru, modalitatea prin care sunt transmise celui care ascultă rock este una cât se poate de variată. 

Revenind la The Hidden Jester e bine de știut că după un prim album scos de veteranul Cristian Tucă sub acest pseudonim, acest al doilea material discografic, Devil in My Head, s-a născut într-o  formulă completă. În care a intrat un alt reprezentant al curentului old school din acest oraș, solistul Alin Crăciunescu și doi din „noua generație“, Richard Ebner și Robert Simon. 

La prima vedere, ceea ce prestează oamenii aceștia aici poate fi lejer încadrat în clasic – rock. Nu e vorba de Guns n Roses, Toto, Dire Straits sau Pink Floyd, chiar dacă se simt mici influențe și din aceștia. Cele nouă piese care se regăsesc pe Devil in my Head sunt mai degrabă pe o linie „americana“ din care face parte așa numitul southern – rock. Un soi de The Black Crowes ambalat și-n alte zone mai grunge din epoca Alice in Chains , Stone Temple Pilots sau Pearl Jam. Deosebit de interesant este faptul că melodiile astea au un aer tipic american, nefiind alterate de sound-urile europene. O idee deosebit de drăgălașă, iar un alt plus care reiese de la o poștă este felul în care sună acest CD. Da, mă refer la master și toate acele chichițe care fac diferența dintre un album care sună „profi“ și altul care parcă a fost înregistrat într-un garaj din anii 70.....După atîtea plusuri, e musai să remarc ș-un minus. Faptul că textele-s în limba engleză. Desigur, înțelegem ideea că limba română nu are o rezonanță aparte în scena rock, dar sunt absolut sigur că dacă băieții ar fi editat materialul în dulcele grai autohton, impactul de muzică plus text aducea un alt plus acestui produs. 




Startul reprezentat de Desert Soul pregătește cât se poate de inspirat energia fantastică ce te lovește odată cu „Don t control Me“, care are serioase brize sonore ce-ți amintesc de Black Label Society. Piesa care dă titlul albumului și care are parte deja de un videoclip inspirat este unul din momentele remarcabile de aici, dar în aceeași categorie intră și „Mistake“ (care are un dozaj perfect între momente nervoase și calme) sau „My Way“ , aceasta din urmă având niscaiva influențe din zona celor de la Corrosion of Conformity. Un moment surprinzător față de restul pieselor este„Digital Coward“ care e o baladă în care se întrepătrund la fix momente de Faith No More și Porcupine Tree. 

Revenind din zona americana, singurele eventuale comparații autohtone cu care s-ar putea asemăna jimbolienii de la The Hidden Jester vin tot din zona de vest a țării și anume Timișoara. Mă gândesc aici la Bio și Burning Table, două formații care deși n-au reușit să-și creeze o faimă aparte în România, au avut la vremea lor „vână“. Din fericire, The Hidden Jester are acel „ceva“ care te face să-i îndrăgești . Poate nu de la primele acorduri, dar structura sonoră pe care este creionat acest Devil in my Head este una cât se poate de sănătoasă și va fi savurată pe deplin de c ei cărora le curge rock în vene.  

Albumul Devil In My Head poate fi comandat deocamdată  în magazinul Viniloteca din Timișoara și pe  pagina de Facebook a trupei. Lansarea discului ar fi trebuit să se desfășoare zilele acestea în Timișoara, dar a fost amânată pentru vremuri mai puțin pandemice. 


23 ian. 2022

Florian din Transilvania - Tainicul vartej

 



Pe bună dreptate, există în mirifica presă muzicală autohtonă o serie de oameni despre care s-a scris cu vârf și îndesat. Dincolo de „legende“ giga - promovate sălășluiesc și diamante mai puțin la vedere. Niște comori ascunse și oameni despre care se știe prea puțin de publicul larg. Artiști care-s admirați și savurați cu precădere în rândul acelora care fac parte din tagma connaisseurs. Despre un astfel de diamant sonor mi-am propus să amintesc cu această ocazie. E vorba de Tainicul vârtej – singurul album „oficial“ lansat de Florian din Transilvania. 

Nu am să vă plictisesc cu prea multe amănunte despre Mircea Florian, omul din spatele acestui proiect care a făcut furori la vremea lui și asta pentru că cei interesați de chestiile faine pe care le-a realizat acest artist au opțiunea de search pe net. Voi încerca  să creionez  care sunt motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în istoria muzicii românești. Și-n 2022 și care merită ascultat și de către cei care n-au făcut-o până acum. 

Fiindcă fac referire la un album editat de Electrecord în 1986 e potrivit să precizez că cele nouă compoziții de aici s-au născut în niște vremuri când cenzura comunistă își făcea de cap și din acest motiv textele artiștilor trebuiau să fie cât se poate de „politically corect“ pentru acele vremuri. În plus, ar mai fi multe de amintit, dar poate aceste amănunte ar fi mai bine să le las pentru altă ocazie. 

Prima piesă a albumului „Bună pace, domnule Marte“  pornește într-o gamă de old school rock and roll cu iz de blues, dar pe parcurs se metamorfozează în ceva inedit, care deși n-are acel iz de avangardă  care răsună din alte compoziții de aici, e adorabil. „Cum va fi mereu“ este piesa care pavează drumul spre primul moment cu adevărat experimental, care este „Fiul zburătorului cu farfuria“, unde pe lângă nebuniile instrumentale cu adevărat remarcabile se detașează un voice – off care îți repetă răspicat motto-uri de genul „recunoașteți formula“...sau „nu întrerupeți!“.

„Întoarcere în cerc“ începe cu un sample de „așa mă!“ cât încape de autentic, după care asistăm la o nebunie marcată de sound-uri de bass alterate și synth-uri ce amintesc indiscutabil de o serie de reprezentanți ai krautrock-ului german, iar spre finalul acesteia autorul principal repetă obsesiv „Mă întorc în cerc /  Mă rătăcesc“, care se detașează ca un veritabil motto. 

Cu intro-ul „Îmbrăcată în apa luminilor din zori“ pășim într-o piesă cu iz de hit confecționată în camera de „3.50 pe 3“ a lui Mircea Florian, numită „Iubirea Tainicul Vârtej“, care-ți poate aminti de new wave-ul practicat odinioară de A Flock Of Seagulls. Mai departe, în piesa „La cafeneaua întîlnirilor“ se lăfăie acorduri din albumul Regatta de Blanc – The Police întrerupte în momente potrivit alese cu bunătățuri din sound-ul celor de la Men At Work din discul Cargo, iar în „Mă simt minunat“, dincolo de orchestrația subtilă te răscolesc versuri șmechere care spun că „Mă simt minunat, tocmai m-am întors din oraș, aș,/ Bicicleta mi-a dat ținta pentru arcaș, aș,/Arcaș e cel ce ară cu săgeata preschimbată în plug/ Pedalând frenetic de amintire fug, fug,/Fug, fug, mă trage ața inimii de azi/Ținta mea e locul unde tu mă arzi“. 

Un amestec de Phoenix și Devo se instaurează în „Nunta lui Harap Alb“, iar pe final avem încă o cireașă pe tort. Pe un schelet de synth – pop creionat parcă de trupa sârbească Videosex, „Parelele intersectate“ are parte de o energie aparte și versuri cu oameni kaki: „Visele mele oranj/N-au nevoie de curaj/Să dea socoteală/De-a lor îndrăzneală/În faţa mea/Curaj ar putea chiar da/Viselor mele kaki/Care fac doar prostii/Închipuie războaie/Măceluri şi noroaie/Și care mă fac/Să mă zvârcolesc în pat“. 

Pe lângă cele nouă piese care au intrat pe disc, artistul a mărturisit că au mai existat încă două melodii care n-au trecut de cenzura vremurilor. Una dintre ele este „As“ al cărei text neaprobat suna așa: „Forţa atomică, forţa atomică, forţă mecanică, forţă mecanică”. Deși n-a intrat pe album, melodia cu pricina se regăsește pe un bootleg înregistrat în 1984 la Craiova, iar cealaltă compoziție care a fost scoasă de oamenii acelor vremuri din disc purta numele de „Madama Butterfly“. 



Probabil că n-am reușit să sintetizez nici jumătate din motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în discografia oricărui meloman. De dragul etichetelor, putem numi muzica lui Florian din Transilvania drept ceva experimental la acele vremuri. Ori de avangardă, dacă termenul acesta vă este mai pe plac. Sigur că în era streamingului termenii aceștia au alte conotații. La urma urmei, etichetele astea sunt insignifiante. Cert e că Tainicul vârtej poate fi inclus lejer într-o carte cu cele mai bune 101 de discuri românești pe care trebuie să le asculți înainte să mori. Parol! 


16 ian. 2022

Petre Ionuțescu - Murmur (Live)

 



Dacă ați avut vreodată ocazia să-l ascultați pe Petre Ionuțescu, e clar că ați sesizat niște influențe. Cel mai la-ndemână exemplu în acest sens este trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer, care dealtfel i-a încântat pe melomani și-n vara anului trecut în cadrul celui mai șmecher festival de jazz din țara noastră, cel de la Gărâna. 


La sfârșitul anului 2021, Petre Ionuțescu a lansat  albumul „Murmur“, un material discografic ce conține opt piese proprii, care au fost pentru prima dată interpretate cu ocazia unui concert inedit susţinut pe o scenă plutitoare aflată în mijlocul lacului Trei Ape din comuna Brebu Nou, în 2020. Și fiindcă trăim vremuri completamente digitale, materialul s-a lansat într-o formă audio – vizuală. Pentru a savura așa cum se cuvine această călătorie, vă recomand cât se poate de apăsat să ascultați Murmur cu perdeaua trasă și telefonul mobil pe silențios, departe de orice dispozitiv care proiectează imagini. Fiindcă  magia stă în imaginația fiecărui ascultător .  Iar dacă ascultați la niște căști performante, veți descoperi câteva sound-uri cu adevărat mirifice.


Se știe că în vremurile noastre o bună parte din albume sunt gândite ca un slalom între genuri muzicale care în imaginația conservatorilor în ale muzicii nu au cum să se împace. Deși se scaldă uneori la granița mai multor genuri, Murmur nu a fost creat pentru a demonstra cuiva ceva. Nu ai senzația că e un disc fabricat pentru a crea vâlvă. E un basm modern de Hans Christian Andersen, cu clipocitul apei din depresiunea Gărâna care se îmbină la marea artă cu o serie de instrumente arhaice și moderne. Pentru a resimți cât se poate de exact atmosfera, un alt sfat la fel de apăsat este să ascultați albumul acesta cap – coadă. Fără a apăsa butonul pause sau skip. Doar așa ai șansa să înțelegi ideea artistului. Să te delectezi pe deplin cu sound-urile ambientale și să te deconectezi de cotidian. 

Amestecul de filon etno și sunete moderne se găsește din plin în zilele noastre. Se vede de la o poștă că multe dintre ele au fost fabricate pentru că „ciorba“ asta e trendy, carevasăzică e cool să amesteci doze de patriotism cu bla-bla-uri cotidiene. Din fericire, aici nu e cazul. Ingredientele din care este preparată ciorba asta sunt de cea mai bună calitate și nu dau impresia că au fost puse acolo doar pentru că sunt la modă. Printre lucrurile drăgălașe de tot sunt și incursiunile în sonoritățile care-ți pot aminti de  Vangelis sau Bonobo, în diverse momente, în special pe penultima piesă Dance In Blue, care se recomandă a fi cea mai experimentală piesă.  


Albumul ăsta face parte din acea categorie de discuri care fie ți se strecoară deîndată sub piele,fie intră direct la categoria „never again“. Nu poate fi etichetat în acele categorii „hipster – friendly “ care atrag multă lume în zilele noastre, iar principalul motiv pentru care reușește să-ți capteze atenția este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil modernul cu clasicul. Sunetele naturale neșlefuite cu efecte moderne care nu-s introduse în ecuație doar pentru că le folosesc și cei care compun pe bandă rulantă muzică pentru hipsteri. 



Probabil că dacă eşti un robot care servește mâncarea la Jocurile Olimpice de la Tokio din 2022  există şansa să nu fii atins de muzica acestui disc. La fel ca și alți muzicieni din branșă, Petre Ionuțescu are un dar aparte de a te teleporta într-o altă lume. În care cuvântul de ordine este „lejer“. Murmur e  un disc pe care îl „simţi“ cu toată fiinţa. Din loc în loc ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale și savurezi momentul pe deplin.  Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul lejer de care aminteam anterior și există șansa ca după audiţia acestui album să devii  niţel mai bun înlăuntrul tău şi să te imunizezi cât se poate de mișto împotriva elementelor din societatea noastră care propovăduiesc cu bună știință energiile negative. 


Putem să-l numim nu jazz, neo – clasicism, electronica with good flavours, dar dincolo de etichete, urechile destupate au parte de acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. Recomand cu căldură  oamenilor deschişi la minte care apreciează deopotrivă naturaleţea jazz-ului sau a muzicii clasice dar şi frumuseţea efectelor electronice. Merge și pentru rockeri, în momentele în care e nevoie de o pauză de distors. Nu prea merge pentru cei care sunt îndrăgostiți de melodiile inspide, incolore și inodore care se difuzează în exces în zilele noastre, dar...- cine știe? – poate merge și-n această situație. Cu risul de a folosi cuvinte mari m-aș risca să cataloghez acest disc printre cele mai bune albume din categoria basme sonore din ultima vreme în România. 



17 oct. 2021

Pragu de Sus - Să nu urăști nimic

 



Nu știu alții cum sunt, dar, când mă gândesc la magia muzicii primul lucru care-mi vine în cap pentru o explicație pertinentă a pieselor cu adevărat memorabile este ........un gram de impredictibilitate. Bucățile muzicale și albumele care au o „nebunie“, care reușesc să te surprindă prin diverse metode, fie că au texte șugubețe fie că armoniile muzicale-s surprinzătoare....cam asta numesc eu „cireașa de pe tort“. Personal, nu mă dau în vânt după chestiile „clasice“, cele care corespund „așteptărilor“. Din acest punct de vedere la prima ascultare, „Să nu urăști nimic“, noul album al celor de la Pragu De Sus, nu m-a dat pe spate. Aparent, ceea ce prestează băieții ăștia aici intră-n categoria sunetelor și pieselor „cuminți“, cu aranjamente muzicale corect executate, dar care nu au acea scânteie care separă lucrurile extraordinare de celelalte. La o audiție mai atentă a discului însă, există șansa să descoperi elemente mai puțin predictibile. 

În ultimii 17 ani, de când există Pragu de Sus, trupa a trecut prin multe schimbări. Atât de componență, cât și la capitolul „modalitatea de exprimare a trăirilor artistice“, dacă vreți. Șase albume lansate „oficial“ în țărișoara noastră este o chestie mai mult decât remarcabilă, fapt pentru care nu pot decât să exclam....chapeau bas! Dincolo de determinarea liderului trupei, Călin Bârcean de a rezista în branșă, se cuvine să remarc și faptul că trupa și-a creat o bază de fani cât se poate de sănătoasă, mai ales datorită evoluțiilor lor live, desfășurate în cluburi sau în cadrul unor evenimente private. 

La prima vedere/ascultare, discul cu numărul șase din discografia Pragu de Sus este un amestec de Mircea Baniciu și Compact. Un amalgam de folk tradițional și rock „old school“, peste care se adaugă  ambițiile de „ultim poet“ (unul din albumele celor de la Pragu de Sus) ale liderului formației. După un start cât se poate de folk în care aflăm că „Poate că de mâine/Vei schimba ceva în tine/Și va fi lumină-n viața ta“ , ascultătorul este întâmpinat cu „Ieși de după perdea“ compoziția care în refrenul ei cuprinde și titlul acestui album, dar cele mai bune momente ale albumului urmează în următoarele două piese: „Măcar o clipă“ și „N-ai nevoie de foarte multe“. Ambele compoziții fac parte din categoria „șlagăre folk inspirate din rețete de succes“, iar cea din urmă este creația lui Dinu Olărașu. „Actul 4“ poartă o amprentă distinctă semnată de Gabriel Cindea, iar cea mai surprinzătoare piesă de pe acest album,este fără îndoială  „Moara“ . Remake-ul piesei înregistrate în toamna anului 1977 de către Semnal M (muzica Iuliu Merca și versurile de Puiu Cristea) duce discul într-o zonă rock de bun augur. Dealtfel sound-ul de chitară a lui Florin Demea (care aduce aminte melomanilor de Stevie Ray Vaughan sau mai autohton...Riff) completează frumușel alura de folkist a lui Călin Bârcean, iar basistul Costel Răsuceanu contribuie și el din plin la definirea unui sound „specific“ Pragu de Sus, completat desigur de „bețele“ tobarului Cosmin Herac. Un alt punct demn de remarcat din acest disc este „Dintr-o cafea“, piesă în care Mircea Vintilă este pregnant. Printre ceilalți colaboratori ai acestui disc se numără Horea Crișovan și Victor Miclăuș, iar ultimul track de aici, „Stop pe cadrul vieții“ este.......un speech poetic al lui Călin Bârcean, care oglindește cât se poate de corect vremurile complicate pe care le trăim. Era să uit! Mai există aici un plus: mirosul acela de tipografie care te lovește când frunzărești cărticica CD-ului ce cuprinde texte și imagini. Yep, old school, dar cui nu-i place?

Pe scurt, Pragu de Sus navighează undeva între apele delimitate cu titulatura de „muzică pentru toată lumea“ și cele botezate „muzică pentru inițiați“. Piesele lor prind bine de tot în rândul oamenilor care folosesc muzica pe post de relaxare după o zi extenuantă la servici și care caută să fredoneze „la li la li lu li“ alăuri de gașca lor, dar pot fi consumate lejer și de „ceilalți“.