Kurt Vile - B'lieve I'm Goin Down...

E destul de greu de explicat în cuvinte magia pe care o emană piesele americanului Kurt Ville. Să fie de vină umorul pe alocuri crispat care răzbate din texte? Sau lejeritatea aranjamentelor? Cel de-al şaselea album discografic solo al fostului membru al trupei War On Drugs reuşeşte să transmită emoţii fremătătoare. Poate şi datorită faptului că majoritatea pieselor au fost compuse noaptea, după ce soţia sa şi cei doi copii s-au dus la culcare,  discul ăsta sună într.un anume fel. E un soi de dark music, dar definiţia asta are alte conotaţii căci Kurt Vile este fără îndoială modelul americanului obişnuit. Omul de pe stradă care-şi expune of-urile cu o chitară şi nişte versuri inspirate. Înainte de a devni cunoscut pentru muzica sa a lucrat ca şi şofer de camion, iar în timpul liber s-a apucat de compus piese.

 

Pentru a savura aşa cum se cuvine piesele lui Kurt Vile, e musai să fii conectat şi la versurile sale. Excelentul single Pretty Pimpin, care dealtfel e şi prima piesă a acestui disc are un feeling aparte în care se regăsesc atât arome de country cât şi bucăţele care amintesc de creaţiile unui Neil Young sau Leonard Cohen. Versuri ca “I woke up this morning didn’t recognize the man in the mirror / Then I laughed and I said ‘oh silly me… that’s just me“ pot fi uşor confuze scoase din context, dar Kurt Vile e un real magician al cuvintelor, fiindcă le completează şi cu „But it was a Monday, no a Tuesday, no Wednesday, Thursday, Friday/Then Saturday came around and I said "Who’s this stupid clown blocking the bathroom sink?". Un alt punct de referinţă  pentru acest album este “I’m An Outlaw,”, în care pe lângă un banjo care ţi se strecoară în ureche cât se poate de penetrant, ai parte de alte minunăţii lingvistice de genul „I’m an outlaw on the brink of self-implosion.”. "That’s Life, tho (almost hate to say)" are un aer diferit datorită aranjamentelor „mai spre americana“, dar urechile avizate vor descoperi fără îndoială şi acel rock al anilor 70, printre piese. 

Ca şi în cazul unor vedete ca Tom Petty sau Bob Dylan, Kurt Vile şi-a creat o semnătură aparte şi prin tonalitatea vocii. “Wheelhouse” este una din piesele favorite ale artistului (pe care chiar a numit-o cea mai bună piesă compusă de el vreodată). Înainte de a compune piesele pentru acest album, Kurt Vile a petrecut câteva zile alături de africanii de la Tinariwen şi se pare că muzica acestora şi-a pus niţel influenţa şi pe cele 12 piese ale albumului. Lost my head e una din piesele care ies oarecum din tiparele lui Kurt Vile, fiind unul din cele mai slăbuţe momente de aici. Dacă ar mai fi motive pentru a sublinia frumuseţea acestui disc, poate n-ar fi total neindicat să amintesc faptul că Kim Gordon din Sonic Youth a avut o sumedenie de cuvinte de laudă despre această apariţie. Şi totuşi, cea mai bună recomandare vine doar dacă ascultaţi albumul acesta. De preferinţă, la adăpostul nopţii, cu căştile pe urechi sau fără, dar cu atenţia sporită atât la chitări cât şi la versuri. Merită! 

Valerie June - Pushin' against a stone

Dacă e să te iei după spusele criticilor, Valerie June îşi „trage“ rădăcinile muzicale din bluegrass, muzica munţilor Apalaşi, soul, gospel şi blues. Dacă e să te iei după piesele pe care le asculţi pe primul ei album scos la o casă de discuri „serioasă“, categorisirea e una cât se poate de simplă: fata asta cântă muzică naturală. Nealterată de vremurile moderne, fără brizbriz-uri instrumentale şi fără pic de adaos comercial. Compoziţiile ei sunt dezarmant de simple şi directe, iar vocea solistei e cireaşa de pe tort. Care face ca Pushin' Against A Stone să curgă cât se poate de bine.  Discul începe într-un mare fel, căci Workin' Woman Blues – trackul numărul unu de aici – este unul din cele mai izbutite momente. Pe lângă vocea genială a artistei, ascultătorul are parte de ritmuri africane amestecate la marele fix cu chitări de blues. Nici textul nu e de lepădat, căci „muncitoarea“ cu pricina trage la sapă exact ca şi sexul tare, iar acest fapt o împiedică să devină o mamă sau o soţie: „I ain't fit to be no mother/I ain't fit to be no wife yet/I been workin' like a man, y'all/I been workin' all my life yeah“. Ca şi o curiozitate, aceasta e singura melodie de pe acest album care nu a fost înregistrată pe tărâmuri americane, ea născându-se la Budapesta. Din fericire, lucrurile devin la fel de interesante, poate chiar şi mai şi, odată cu piesa a doua a discului, superba Somebody To Love. Chitara este schimbată pe ukulele (remember Over the rainbow?), la clape apare celebrul Booker T Jones, iar sound-ul de vioară combinat cu vocea „necizelată“ a artistei adaugă un plus de şarm. Piesa asta e una din melodiile alea care te cucereşte instantaneu prin simplitatea ei, iar în cazul în care nu ai inima de piatră n-ai cum să n-o iubeşti. Printre produc[torii acestui disc se numără Dan Auerbach, din The Black Keys. Care alături de Kevin Augunas  face o treabă extraordinară, reuşind prin instrumentaţii cât se poate de simple să coloreze mirific acest produs. "Wanna Be on Your Mind"  e fără îndoială printre momentele cele mai funky ale discului, iar atunci când asculţi Tennesee Time intri parcă într-un film american documentar în care eşti martor la războiul din 1812, în care soldaţii voluntari din acest stat american au jucat un rol important. Nu degeaba, Tennessee cuprinde şi Memphis-ul, locul unde şi-au început cariera discografică nişte artişti de genul Elvis Presley, Johnny Cash, Carl Perkins sau Roy Orbinson. “The Hour” este un alt moment de referinţă ale albumului, fiind un melanj izbutit de orgă B3 şi alte bunătăţuri. Printre instrumentele care-şi fac apariţia pe diverse piese se numără şi cornul. Desigur, din acest aluat american n-avea cum să lipsească nici country-ul. O altă perlă a acestui disc este “You Can’t Be Told“. Care musteşte de „mâna“ chitaristului şi solistului din The Black Keys, Dan Auerbach, fiind o combinaţie de old versus new cât se poate de reuşită. Ca şi influenţe vocale, Valerie June e greu de încadrat undeva. Are câte ceva din Diana Ross. Poate şi din Dolly Parton. Sau chiar Tracy Chapman. Exemplele pot curge la nesfârşit. Esenţa e alta: discul ăsta e simplu, natural, de neratat. E muzică în formă pură. Şi generează în urechile melomanilor porţii serioase de deliciu sonor.

Lionel Richie - Tuskegee

Una din cele mai misto balade din toate timpurile, Easy, are un vers in care Lionel Richie canta „And Im not happy when I try to fake it“. Cam asta e treaba si cu cover-urile bag eu de seama. Atunci cand le faci doar pentru a bifa o activitate n-ai cum sa fii happy. Insa in momentul cand nimic nu e „fake”, dai peste un album misto, cum este si acest crossover country – pop al celebrului muzician aparut la trei ani distanta dupa precedentul Just Go. Revenind la superba Easy - piesa care a fost cantata de multi altii, inclusiv superba varianta a celor de la Faith no More – ea se regaseste si pe acest nou disc al lui Lionel Richie, intr-o varianta cat se poate de reusita cantata alaturi de Willie Nelson. Desi alaturi de el pe cele 13 piese reinterpretate apar o sumedenie de staruri ca Rascal Flatts, Shania Twain sau Kenny Rogers, discul asta e cat se poate de „aerisit”, fiindca variantele country ale pieselor sunt cat se poate de misto realizate. Printre momentele de referinta de aici se numara fara indoiala prestatia lui Rasmus Seebach in Say you, say me sau Dancing on the ceiling care are parte de o orchestratie banjo si prestatia celor de la Rascal Flatts. Una peste alta, desi nu ma omor eu dupa reinterpretari si nici country-ul nu se afla pe lista mea de stiluri mega – agreate, discul acesta este unul cat se poate de reusit si ni-l prezinta pe Lionel Richie in forma maxima. Carevasazica, Good job, my brother, dupa cum se aude in finalul variantei de aici la Dancing on the ceiling.

Pokey Lafarge and the South City Three - Middle of Everywhere

Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se regasesc din plin printre melodiile care iti proiecteaza mental un film cu sigla Columbia Pictures. Pe langa prestatia vocala de exceptie a personajului principal, in ecuatia asta mai exista trei indivizi care si-au luat numele de South City Three: Joey Glynn (bass), Adam Hoskins (chitara) si Ryan Koenig, acesta din urma raspunzator pentru muzicuta si diverse percutii care mai de care mai colorate. Omul presteaza inclusiv la washboard, care n-are nimic de-a face cu skateboardul, ci e o percutie folosita in blues si jazz-ul clasic si care este nici mai mult nici mai putin decat o placa de lemn conceputa pentru spalatul hainelor, dar care scoate niste sunete bestiale. Meniul sonor este completat cu portiuni de swing si chiar „echte” rock n roll. Textele sunt la fel de pure ca apa izvorata dintr-un varf de munte. Nu gasesti teme precum I Kissed a girl, ci referiri la batranul Jack - in “Drinkin’ Whisky Tonight”- sau declaratii de dragoste old – fashioned de genul “I just say in my way that I love you from head to toe” in Head to Toe. E o muzica atat de autentica incat iti vine greu sa crezi ca aceasta e compusa in zilele noastre. Practic, discul asta n-are highlight-uri si implicit nici momente mai putin reusite: e un album de veselie, iar single-ul So long Honeybee Goodbye descrie cat se poate de misto starea cu care esti imbibat dupa aceasta auditie.

Pistol Annies - Hell on heels

Asa cum fiecare natiune serioasa are o gramada de concursuri gen X – Factor si americanii au Nashville Star. Care o arde numai pe muzica din categoria country. Si care a propulsat o stea care poarta numele de Miranda Lambert. Alaturi de ea in acest super – grup pentru gusturile americanilor, se afla Ashley Monroe si Angaleena Presley. Ce iese atunci cand trei gagici isi pun laolalta talentul creativ si sparg piata cu un material de debut? Cele zece piese care insumeaza doar aproximativ jumatate de ora de auditie se invart stilistic in zona situata la mijlocul dintre blues si country, dar fara indoiala ca textele pieselor contribuie si ele decisiv la senzatia de bine care ti-o da aceasta auditie.

 Grosso modo, tematica e centrata pe problemele cu care se confrunta nevestele americane, puternic afectate de recesiune si nesimtirea pe care o afiseaza barbatii americani(sic!).

Dolly Parton - Better Day

Asteptari: Fara indoiala, Dolly Parton este una din cele mai cunoscute figuri ale muzicii country din intreaga lume. Solista a debutat in 1967, iar noul ei disc este cel de-al 41-lea album de studio din cariera!

Rezultat: Se prea poate ca primul meu contact cu muzica country sa fi avut loc cand printre filmele care rulau in perioada de dinainte de 89 prin cinematografele Timisoarei s-a numarat si comedia 9 to 5, care a reprezentat dealtfel si debutul cinematografic al celebrei soliste. Nu intamplator am amintit de celebrul film, deoarece patru din cele 12 piese incluse pe noul ei album - I Just Might, Get Out and Stay Out, Shine Like the Sun si Let Love Grow - sunt adaptari ale 9 to 5 –ului care a fost jucat pe Broadway. Parafrazand un hit al celor de la R.E.M. noile piese ale solistei cunoscute printre altele si pentru bustul ei mai mult decat generos fac parte din categoria Shinny happy people incadrandu-se in sertarul „country cu mesaj pozitiv“.

Alison Krauss & Union Station - Paper Airplane

Asteptari: Conform profesionistilor din industria muzicala americana care acorda in fiecare an celebrele premii Grammy, Alison Krauss e cea mai buna solista din lume. Si asta, pentru ca artista nascuta in 1971 se poate mandri cu 27 de premii Grammy, fiind astfel cea mai premiata solista din lume. Peste Aretha Franklin, Beyonce sau Alicia Keys, urmatoarele clasate in acest clasament. Alison e un soi de copil – minune din zona bluegrass – country, care si-a scos albumul de debut la varsta de 16 ani. Noul ei album vine la patru ani distanta dupa colaborarea sa de mare succes cu Robert Plant, Raising Sand.

Rezultat: Nimic de zis, un material discografic realizat cu dobro (chitara acustica dotata cu un rezonator metalic incorporat), banjo si mandolina are un aer aparte.

Drive-By Truckers - Go-Go Boots

Asteptari: Cu un nume ca Drive-By Truckers e cat se poate de clar pentru toata lumea ca aceasta trupa isi are sediul in United States Of America. Si-n plus, e vorba de country. Gasca asta e compusa din sase oameni care pe parcursul anului 2009 s-au inchis intr-un studio si au inventat doua albume noi: The Big To Do , aparut anul trecut si acest Go-Go Boots.

Rezultat: Nu trebuie sa ai urechi superdestepte ca sa realizezi din prima ca sound-ul acestui disc este diferit fata de multe productii pe care le auzi in zilele noastre. Iar asta se datoreaza in principal faptului ca oamenii acestia isi inregistreaza piesele analogic.

Amos Lee - Mission Bell

Asteptari: Amos Lee este un cantaret si compozitor american care activeaza la celebra casa de discuri Blue Note Records si care a debutat in 2005 cu un disc in cadrul caruia si-a facut aparitia la cateva piese si Norah Jones. Mision Bell este cel de-al patrulea disc din cariera muzicianului care se declara influentat de Thelonious Monk, Miles Davis, Stevie Wonder sau Bill Withers.

Rezultat: Avem de-a face aici cu un album in care inca din primele note iti dai seama ca are eticheta made in U.S. Din fericire, in acest caz nu e vorba de acel pop prefabricat de soiul Taylor Swift si nici de muzica urbana etalata de Lil Wayne. Discul este un soi de melanj intre folk, soul si country, care transmite o intimitate crancena si in unele momente e chiar magnific.

kd lang - Recollection

Poate parea ciudat faptul ca una din cele mai sexy voci din industria muzicala ii apartine unei femei care si-a declarat preferintele sexuale catre lesbianism si care se imbraca in taioare barbatesti. Stilistic albumul se misca in country, jazz si poate chiar si ceva light - rock. Timbrul vocal unic pe care il poseda recomanda acest disc pentru orice meloman, indragostit de acordurile simple si de o voce iesita din comun.

Canadianca k.d. lang a ajuns sa faca valuri in momentul in care a cantat ca si backing vocal pentru Roy Orbison. Alaturi de care a inregistrat hitul Crying, piesa care a castigat un premiu Grammy in 1989. De-a lungul carierei, solista al carei nume adevarat este Kathryn Dawn Lang a castigat patru premii Grammy si este o cunoscuta militanta pentru drepturile minoritatilor sexuale, ale animalelor si pentru drepturile celor din Tibet.

Muzical, albumul Recollection cuprinde o selectie interesanta a pieselor sale, un remember al celor 25 de ani de cariera care debuteaza cu Trail of Broken Hearts. Piesa reuseste sa redea perfect ambianta sonora a acestei colectii. Lucrurile curg cat se poate de lin cu poate-cea-mai-cunoscuta piesa a ei Constant Cravin, iar printre melodiile incluse pe primul disc care ies inm evidenta se numara Western Stars si Miss Chatelaine, aceasta din urma o capodopera a albumului ei din 1992 numit Ingenu.

Pe discul secund amatorii vor gasi Crying, excelentul duet al ei cu Roy Orbison , o varianta jazzy la “Moonglow” cu Tony Bennett si o piesa mai uptempo cu compatriota ei Jane Siberry. Printre momentele de nota zece se numara si doua variante ale Hallelujah a lui Leonard Cohen., impartite frateste cate una pe fiecare disc.

Performantele vocale ale faimoasei canadience sunt cat se poate de netagaduit. In timp ce alte artiste ca Whitney  Houston sau Celine Dion parca „se chinuie“ atunci cand puncteaza parti culminante ale prestatiilor sonore, la kd lang situatia este complet alta. Senzatia e ca totul este natural si fara nici o fortare. Exista si o piesa noua, Beautifluuly Combined. Care cu siguranta nu va sparge topurile. E tipica kd lang.

Poate parea ciudat faptul ca una din cele mai sexy voci din industria muzicala ii apartine unei femei care si-a declarat preferintele sexuale catre lesbianism si care se imbraca in taioare barbatesti. Stilistic albumul se misca in country, jazz si poate chiar si ceva light - rock. Timbrul vocal unic pe care il poseda recomanda acest disc pentru orice meloman, indragostit de acordurile simple si de o voce iesita din comun. Targetul solistei este unul destul de greu de definit. Acest disc poate fi gustat pe deplin de gasca care graviteaza in jurul unor nume ca Melissa Etheridge sau chiar Diana Krall. E country - pop iesit din comun, cu timbrul kd lang.

Lady Antebellum - Need you now

Lady Antebellum ocupa prima pozitie a clasamentului american cu cel de-al doilea album din cariera. Nu, nu e nimic de felul Gaga, e country - music. Sincer, nu pricep motivul pentru care Need you now are parte de atata valva. Desigur, nu este un album catusi de putin rau, dar de aici pana la a declara ca este "sound-ul revolutionar" al country-ului e cale lunga.

Unul din numele aflate pe buzele tuturor americanilor in aceste zile este Lady Antebellum. Nu, nu e defel ceva in genul Gaga, e country - music direct din Nashville, oras socotit capitala acestui stil de muzica. Trio-ul american Lady Antebellum a reusit sa vanda nu mai putin de 481.000 de exemplare din albumul Need you now, suficient pentru a intra direct pe prima pozitie a clasamentului Billboard.

Anul acesta, Lady Antebellum a primit doua nominalizari la premiile Grammy si a plecat acasa cu premiul Best Country Performance By A Duo Or Group With Vocals, pentru piesa I Run To You. Albumul Need you know cuprinde 11 piese și a fost înregistrat la casa de discuri Capitol Nashville. După ce primul extras pe single, care a fost chiar piesa titulară, a ajuns astă-vară în fruntea clasamentului Hot Country Songs din revista Billboard, noul extras pe single este American Honey.

Piesa care da titlul albumului are o melancolie aparte care descrie perfect tema preferata a genului country: despartirea. Cele doua voci ale grupului se impletesc la fix iar melodia are toate sansele sa devina un imn al ascultatorilor romantici. Asta in ciuda faptului ca romantismul este exprimat cat se poate de americaneste posibil. Ceva de genul „e unu si un sfert, sunt singur si am nevoie de tine acum/am spus ca nu te voi suna dar sunt putin beat si am nevoie de tine acumi“ (It's a quarter after one, I'm all alone and I need you now. And I said I wouldn't call but I'm a little drunk and I need you now). Romantism made in U.S. Sonoritatile clasice ale muzicii country isi dau drumul cu maiestrie in piesa Our kind of love. Vocea distincta a solistei face ca American Honey sa fie o piesa cu mult bun simt si chiar daca la capitolul instrumentatie melodia nu are prea multe de spus, per ansamblu este o melodie cat se poate de "lipicioasa" buna de ascultat intr-o calatorie prelungita pe Route 66 sau chiar pe autostrada Soarelui, in caz ca aceasta nu este inchisa din cauza vremii nefavorabile.
Hello world nu are defel darul de a fi inclusa in categoria "piese reusite", poate datorita faptului ca este cantata doar de vocea masculina a trupei, o balada solitara dar nu prea inspirata. Lucrurile reiau un drum favorabil odata cu Perfect Day, care iese din aria cu ritmuri incete ale discului iar in Love this pain energia ramane la aceleasi cote fierbinti, piesa fiind una de "condus".  When you got a good thing nu va dezamagi amatorii de „echte“ country music chiar daca este una "linistita". Stars tonight este cu siguranta una din cele mai orientate spre rock melodii din acest disc. O balada a la Bryan Adams este si If I knew then iar Something about a woman suna la fel ca celalalte creatii: country a la Nashville.

Sincer sa fiu nu pricep motivul pentru care Lady Antebellum are parte de atata valva. Desigur, nu este un album catusi de putin rau, dar de aici pana la a declara ca este "sound-ul revolutionar" al country-ului e cale lunga. Se prea poate sa fie un album plictisitor pentru cei care au ascultat la viata lor country "adevarat". Si chiar si pentru cei care nu gusta genul, of course. Pentru toti ceilalti, e o auditie placuta, dar departe de a rupe gura targului.

Dolly Parton - Live from London

Cand rostesti numele de Dolly Parton automat iti vin in minte doua lucruri: country si bust generos. Sau viceversa. Discul de fata cuprinde 15 melodii "beton" din cariera doamnei care a declarat recent ca a compus vreo 3.000. Nu e rock n roll, dar nu dauneaza nimanui.

Cand spui Dolly Parton te gandesti automat la doua lucruri: country si bust generos. Sau viceversa. De la albumul ei de debut aparut in 1967, a scos vreo 50 de discuri, ultimul material de studio fiind Backwoods Barbie, care a aparut in 2008 si a fost promovat si prin 17 concerte in Europa. Doua dintre acestea au avut loc in incinta celebrei arene O2 din Londra, loc din care provine si muzica de pe acest CD (si DVD-ul aferent).

Se prea poate ca in tarisoara noastra regina country-ului, actualmente in varsta de 64 de ani, sa nu fie atat de celebra precum mai la vest de noi.   Mai in gluma, mai in serios, sanii mari au ajutat-o uneori in cariera. Dar nu numai. Acum doi ani medicii i-au recomandat acesteia sa evite orice efort cateva saptamani, motiv pentru care un turneu american a trebuit sa fie amanat. Motivul? Sanii mari ii cauzau dureri de spate....

Discul de fata cuprinde 15 dintre cele mai bune piese ale cantaretei iar pentru a incapea pe disc multe din dialogurile dintre piese au fost "taiate", ceea ce pe alocuri da sentimentul ca asculti inregistrari dintr-o serie de concerte nu dintr-unul singur. Chiar daca nu contine piese noi este un album de ascultat cu urechile ciulite pentru oricine care are ceva in clin sau in maneca cu muzica country in general si cu Dolly in special. Pe plan muzical nu sunt prea multe surprize, gasesti cam toate cantecele la care te-ai astepta. Celebra 9 to 5 are un vibe cat se poate de american, iar Shinola suna si ea cat se poate de corect.

Nu putea sa lipseasca de aici nici The Grass is blue, melodia care recent a fost interpretata si de Norah Jones. Printre punctele tari ale acestui concert se numara si Here You Come Again sau Islands in the Stream.  Se prea poate ca multi melomani sa ridice un pic din sprancene cand din boxe se aude piesa I will always love you. Nu, nu e nici o greseala. Nu e un cover dupa Whitney Houston, chiar daca piesa cu pricina a devenit slagar mondial si datorita versiunii ei inclusa in filmul The Bodyguard.
Piesa a fost cantata in original de regina muzicii country si a mai avut versiuni si cu Kenny Rogers, Linda Ronstadt sau chiar LeeAnn Rimes. Ascultand varianta din concert a I will always love you nu poti decat sa te gandesti cat de brutal a fost ea masacrata in interpretarea nu mai putin celebrei Whitney Houston. In piesa Coat of Many Colors" se face referire la faptul ca Dolly provine dintr-o familie saraca, care a avut nu mai putin de 12 copii.

Intr-un interviu dat anul trecut de Dolly in emisiunea lui Larry King, regina country a declarat ca a scris de-a lungul anilor peste 3.000 de melodii. Din fericire aici sunt prezente doar 15, exact de ajuns cat sa fie o auditie convenabila. Nu e rock and roll, dar e o auditie placuta, care nu dauneaza nimanui. De ascultat pentru cei infectati cu microbul country si de toate urechile care au nevoie de putintel de diversitate. Nu musca!

Country la 77 de ani: Willie Nelson

Asteptari: Cu o caruta de materiale discografice in spate, muzicianul care a implinit 77 de ani zilele acestea se intoarce cu un disc care aparent are un titlu cat se poate de sec. Nu e defel asa, deoarece country music reprezinta o intoarcere la radicini pentru legenda care e explorat de-a lungul vremurilor si alte stiluri ca  pop, reggae, jazz, western swing, blues sau gospel avand duete cu Julio Iglesias, Wyclef Jean sau Jon Bon Jovi – printre altii si un disc cat se poate de jazzy inregistrat cu Wynton Marsalis.
 
Rezultat: Cele 15 piese incluse aici au parte de un „slefuitor” cat se poate de legendar, munca de productie revenindu-i lui T Bone Burnett.  Fiacere bucata sonora ilustreaza standarde country, unele din ele de mult uitate. Startul este dat de un remake al piesei Man with the blues, primul single al lui Willie Nelson, aparut initial in 1959. Pe parcursul albumului se regasesc o sumedenie de piese din repertoriul unor nume ca Ray Price, Porter Wagoner, the Delmore Brothers, sau Hank Williams. Nu prea exista momente stralucite, dar nici esecuri. Gotta walk alone te face sa-ti imaginezi un drum prafuit din U.S.A. iar Freight train boogie poate fi deasemenea inclusa in orice sountrack modern, nu doar ca o ilustratie pentru un vagabond care calatoreste intr-un tren marfar. Pistol Packin’ Mama este o piesa care in anul 1943 a ajuns pe prima pozitie a topului Juke Box Folk Records (care mai tarziu si-a schimbat numele in Hot Country Song) in interpretarea lui Bing Crosby and The Andrews Sisters. Cu o instrumentatie simplista si fara percutie, piesele astea au ceva special in ele. E drept, muzica country s-a schimbat enorm in cei 50 de ani de cand Willie Nelson activeaza in aceasta industrie. Cu toate acestea notiunea de vintage country este pusa la semn de egalitate cu Willie Nelson. Se prea poate ca vocea distinctiva a lui Willie Nelson sa para in anumite momente imbatranita. Dar si acest mic amanunt da o conotatie aparte acestui disc care dupa feeling-ul pe care il emana putea fi inregistrat oricand in ultimele 4 -5 decenii.

Recomandari: Pentru aceia care sunt curiosi de un remember in cultura americana si aceia care vor sa se lase antrenati intr-o excursie in vremurile cand in muzica se punea mult – mult suflet.