Marxist Love Disco Ensemble – MLDE

 

Dacă e să etichetăm pe scurt….muzică de dans care produce frământare. Cam asta eceea ce încearcă să ofere Marxist Love Disco Ensemble în albumul de debut numit MLDE. În spatele acestui proiect stă un tobar italian pe numele său Paulo Volkov , iar albumul a fost înregistrat cu câțiva muziiieni din Croația și Slovenia într-un studio din Ljubljana.

Desigur, chestia asta n-are cum să nu-ți ridice semne de întrebare. Începând de la titulatură. Și da, se regăsesc pe ici pe colo și câteva chestiuni politice. Folosite desigur pentru a capta atenția auditorului. Este aici o piesă Brumaire (care face referire la o lucrare celebră a lui Karl Marx). Dar găsim și un manifest, care ne spune că că „potremmo ballare, disco feels so good marxismo sociali liberamo tu“. Piesa asta „Manifesto“ are la refren „disco socialista“ și a fost scrisă ca un răspuns la melodia elvețianului  Patrick Juvet „I Love America”. Dincolo de povești marxiste și minorități oprimate muzica ce se revarsă din boxe la audiția acestui disc este plină de voioșie și groove-uri țopăitoare.

„Material“ de exemplu te introduce într-o lume misterioasă în care cuvintele întregesc un peisaj aparte astfel încât te trezești fredonând „Surplus value has no case / Workers own the means in place/ Occupy what you don’t own / Teer all the things that you disown“. Tot albumul te duce cu gândul la discotecile comuniste pe care le-am prins și unii dintre noi, dar felul în care au fost croșetate piesele este unul cât se poate de actual, chiar dacă se spune că toate instrumentele folosite la înregistrările melodiilor sunt analogice. Poate pentru unele urechi neobișnuite cu sound-ul disco al deceniilor trecute ciorba asta pare oleacă prăfuită, dar cu siguranță discul ăsta e unul remarcabil. Are arome Daft Punk sau Yellow Magic Orchestra. Pare arhaic,  dar toate piesele sunt modelate în ceva nou, care dă senzația de fascinant. Este pe alocuri lo – fi și conține trompetă, saxofon, chitară și sintetizatoare din era Jean Michel Jarre amestecate într-o chestie super adorabilă.

Ultima piesă inclusă pe disc e o parodie scoasă parcă din coloana sonoră a unui film SF de prin deceniile trecute în care aflăm că vocea MLDE este una importantă. Mai mult chiar….robotul ne anunță că muzica asta e „agitational dance music“….Eticheta asta descrie cât se poate de real genul muzical inventat de ansambul ăsta misterios cu sediul în orașul italian Bologna care își trage seva din învățăturile lui Marx…..

Lindstrom - Six cups of rebel

Hans-Peter Lindstrøm este genul de artist pe care sau il urasti, sau il iubesti. Din pacate, noua sa excursie in apele cosmic disco – ului nu reuseste sa se ridice nici macar la jumatatea creatiilor sale anterioare. Si o spun asta cu cel mai mare regret caci norvegianul care a ajuns pe buzele tuturor in special gratie superbei I feel space - o melodie care alaturi de alte perle sonore de cea mai misto coloratura a fost inclusa in It's a Feedelity Affair- a revolutionat curentul muzical botezat in fel si chip de catre critici.  Aproape nimic de aici nu seamana cu Real Life Is No Cool, proiectul in care a colaborat cu cantareata Christabelle si nici cu Where You Go I Go Too, albumul sau care a inclus o piesa de nu mai putin de 29 de minute lungime! Dezamagirea fanului de Lindstrom care scrie randurile acestea e teribil de mare, caci frecventul colaborator al lui Prins Thomas a dat cu mucii in fasole rau de tot, oferind un produs cu titlul de experiment, dar care n-are nici sare si piper. Si nicio „substanta“.
Piesa de deschidere No Release are darul de a te face sa te intrebi „ce e asta“, iar raspunsul iminent nu e deloc favorabil. Principala hiba a acesteia nu e lipsa oricarui beat, ci structura intortocheata a compozitiei, chestiune care se perpetueaza si-n celelalte sase track-uri ale acestui album insipid. De Javu are un nume predestinat si o linie cat se poate de „robotica“ care te implora aproape sa apesi pe butonul de skip, iar cele opt minute din piesa urmatoare Magik, au un singur lucru remarcabil: vocea excentrica a autorului. All I want is a quiet place to live este singurul mesaj al piesei urmatoare (Quiet Place), dar problema acesteia nu e neaparat stupizenia textului, cat beat-ul monoton si synth – urile care devin enervante prin repetitia lor. Call Me Anytime reuseste sa te plictiseasca la fel de mult ca precedentele track-uri, iar singurul moment ceva mai rasarit il reprezinta piesa care da titlul acestui album, care se invarte undeva in zona disco – funk – jazz, avand parte si de niste efecte acid care iti amintesc pe alocuri de Josh Wink. Sincer, cele zece minute ale piesei de inchiere Hina sunt cat se poate de nesarate, iar sentimentul care il ai dupa aceasta auditie este acela ca Lindstrom a dat-o rau in bara. Dealtfel intr-un interviu recent, norvegianul a admis ca a mers poate prea departe cu latura experimentala a acestui disc, lucru cu care nu pot fi decat perfect de acord. Asadar, daca sunteti fani de cosmic disco, am o sugestie cat se poate de pertinenta: ocoliti acest release si ascultati creatiile anterioare ale lui Lindstrom. Six cups of rebel n-are nimic magic si poate fi o pierdere de timp. Asta in cazul in care nu faceti parte din categoria aia de oameni indragostiti de acel gen care poate fi caracterizat prin „muzica atat de exprimentala incat n-o intelege nimeni“.