Ibeyi - Ash

                                             

La doar doi ani după debutul omonim, cele două gemene care l-au avut ca tată pe binecunoscutul Miguel "Angá" Díaz, (din echipa Buena Vista Social Club) au revenit cu un album care are toate atu-urile unei audiţii deosebite, fiind încărcat cu o serie de lucruşoare din categoria „aşa da“. Ca şi în primul disc, şi aici diversitatea influenţelor stilistice este una de admirat.


Şi pentru că orice album „tare“ din zilele noastre e musai să aibe şi nişte featuring-uri „corecte“, printre colaboratorii acestui material discografic se regăsesc nişte figuri aparte. Aş începe cu domnul Kamasi Washington care adaugă un şarm mişto piesei “Deathless”. Dincolo de măiestria lui Kamasi Washington, piesa are şi un mesaj unitar, căci ea se referă la păţania uneia dintre cele două gemene care a fost arestată pe când avea 16 anişori pe motive rasiste. Incidentul a fost amintit de Lisa într-o conversaţie cu Richard Russell (boss-ul casei de discuri XL Recordings şi totodată producătorul acestui disc) care a încurajat-o să scrie o melodie despre această experienţă neplăcută. Şi uite aşa s-a născut o piesă în care ni se spune că  „He said, he said/You’re not clean/You might deal/All the same with that skin”. Încă din prima piesă a discului Ash e clar că avem de-a face cu o chestiune specială: pe parcursul celor 94 de secunde ale intro-ului avem parte de un sample repetitiv din Le Mystère des Voix Bulgares. Un alt moment interesant în care muzica tradiţională cubaneză se împleteşte la fix cu sound-urile moderne se regăseşte în Away, away. Stilistic albumul acesta se învârte undeva în zona downtempo electro-soul, hip-hop, jazz, cu percuţii cajon care amintesc de zonele vest africane. Un alt sample celebru este folosit în "No Man Is Big Enough For My Arms" unde se aude un fragment dintr-un speech susţinut de Michelle Obama, unde mesajul este “The measure of any society is how it treats its women and girls.”. Deosebit de inspirat este şi momentul „Transmission/Michaelion,” unde alături de Meshell Ndegeocello suntem trataţi şi cu o lectură în spaniolă din The Diary of Frida Kahlo. “Me Voy,” este cel mai pop moment alş discului, unde alături de fete apare şi rapperul Mala Rodríguez. Un alt moment care merită toată atenţia este When will I learn, unde apare şi Chilly Gonzales. Ultima piesă de aici, care dă titlul albumului este un amestec de Yoruba şi engleză care subliniază pe deplin mesajul  : "No more heart, no more home / And keep walking alone / We are actionless / Moving around“.

Deşi au doar puţin peste 20 de anişori Lisa-Kaindé şi Naomi Diaz demonstrează cu acest al doilea album că au toate atu-urile unei trupe coerente. Care oferă poveşti muzicale pline de substanţă şi originalitate. În cazul în care nu sunteţi îndrăgostiţi de refrenele facile, „Ash“ este un disc peste care nu aveţi voie să treceţi, căci piesele înglobate aici alcătuiesc unul din albumele mişto „pop“ ale anului în curs.

Chilly Gonzales

Asteptari: Chilly Gonzales este pseudonimul unui muzician nascut in Canada pe numele lui Jason Beck, care si-a facut o oarecare faima in randul multor fani de “underground” prin prestatia sa. Ca MC, pianist, producator, compozitor. Domnul cu pricina si-a inceput cariera in trupa de rock alternativ Son si a colaborat printre altele cu Jamie Lidell, Feist, Peaches si asa mai departe. Albumul de fata se vrea a fi soundtrack-ul unui film in care printre altii apar Tiga si Peaches.

Rezultat: In caz ca nu stii definitia cuvantului eclectic, dupa aceasta auditie vei avea cu siguranta o imagine de ansamblu asupra notiunii. Daca ar fi sa-l etichetez pe Chilly Gonzales intr-un singur cuvant, acela ar fi “imprevizibil”. Canadianul care se mandreste cu originea sa evreiasca si locuieste mai nou la Paris amesteca cateva felii muzicale care aparent n-au cum sa convietuiasca pasnic. Malaxorul lui e burdusit de elemente de muzica clasica, dance, disco, electro, rap. Iar ghiveciul care iese e ridicol de delicios.

Categoric, un disc care contine un text de genul „I’m a toilet with no seat, flushing tradition down/I'm socialist lingerie, I'm diplomatic techno/I'm gay pastry and racist cappuccino“ nu are cum sa fie unul tocmai banal. Single-ul I Am Europe e unul iesit din tipare, ceva ce a reprezentat Choose Life-ul din Trainspotting la vremea sa. Se prea poate ca ironia (umorul) de aici sa fie groaznic de „deplasat” pentru unii. Din fericire, pentru aceia care nu gusta asemenea „gandiri complexe“, interventiile vocale pe acest disc sunt cat se poate de rare. Knight Moves, melodia care deschide seria „bunaciunilor” din Ivory Tower are un beat irezistibil, care are darul de a te face sa topai prin casa. E daca vreti un She knows you al lui DJ Tonka, o demonstratie a faptului ca muzica dance poate fi facuta si cu extrem de mult bun – gust. You can dance e ceva care ar fi putut fi scos de Kool & The Gang in 2010 iar Siren Song e si ea geniala. Exista posibilitatea ca cei care se autointituleaza „connaiseurs” sa remarce un talmes – balmes la capitolul instrumentatie. Doar ca e unul bine gandit, in care momentele de Michael Nyman se intrepatrund elegant cu The Beegees iar din cand in cand adie si o portie de Justice sau Daft Punk. Pare inimaginabil, dar acesta e Chilly Gonzales. The Grudge e una din putinele piese care are parte de voce, un fel de Eminem unplugged, cu un refren mai mult decat bogat, iar Pixel Paxil e un fel de soundtrack al unui film cu Charlie Chaplin technicolor. Crying e un fel de Army of Lovers cantat doar cu ajutorul unui pian.  Desigur exista si momente mai putin stralucite aici. Bittersuite e o piesa in care Gonzales a cam uitat notiunea de chill, piesa fiind centrata pe un arpegiu care te scoate efectiv din minti daca rezisti sa nu apesi butonul skip in timpul auditiei. E momentul cel mai josnic al acestei creatii, dar unul care  poate fi uitat instantaneu, fiindca e inconjurat de multe alte piese care pur si simplu stralucesc.

Interesant este ca scenele filmului Ivory Tower au fost concepute pe baza pieselor din acest soundtrack si nu invers cum se intampla in majoritatea cazurilor.  Marea majoritate a pieselor sunt construite pe baza pianului a la Phillip Glass, cu acompaniemnet electronic cat se poate de modern si contin portiuni de rap aplicate peste niste constructii sonore ce nu pot fi defel incluse in hip – hop. Ca si cum Eminem ar scoate un album cu Phillip Glass iar producatorul ar fi Air. E de ascultat cu mare atentie, chiar daca nu e pentru oricine.

Recomandari: E un disc care darama bariere, esential pentru toti aceia care se bat cu caramida in piept considerandu-se “open – minded”. De nota zece, chiar si cu micile deraieri.