Se afișează postările cu eticheta Caribou. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Caribou. Afișați toate postările

29 ian. 2016

RUFUS - Bloom

RUFUS Bloom
                                           
cronica disc rufus

Irefutabil, o grămadă din artiştii care se învârt în muzica dance – pop din zilele noastre au un sound deja vu. Se prea poate ca acesastă constatare să fie datorată faptului că mai toţi folosesc aceleaşi VST-uri şi progrămele ajutătoare. Şi totuşi, există şi oameni care reuşesc să prezinte materiale discografice interesante, folosind aceleaşi pattern-uri, dar cu stil. E şi cazul australienilor RUFUS, care ca şi fraţii lor americani care alcătuiesc Capital Cities, au o semnătură aparte. O altă certitudine este că în lipsa unor repere clare şi concise, o sumedenie de etichetări ale unor formaţii din zilele noastre sunt cât se poate de halucinante. Bunăoară, pe Wikipedia stilul australienilor este „alternative dance group“. Adică o corcitură între Red Hot Chilli Peppers şi David Guetta? Categoric nu. Cel de-al doilea album al celor trei muzicieni din Sydney nu are nimic din numele descrise anterior, fiind un pop – dance de calitate superioară, la fel ca şi debutul lor „Atlas“, care în 2013 a ajuns pe prima poziţie a topului din Australia şi a avut un feedback frumuşel şi în alte zone ale lumii.


 Cu excepţia piesei de final „Innerbloom“, celelalte zece compoziţii incluse pe acest disc respectă cu sfinţenie regula unui pop – hit: vers, cor, ritm stabilit undeva la 120 BPM şi alte ingrediente folosite en – gros de către majoritatea celor care-şi petrec timpul cu crearea de piese de top. Ceea ce face ca aceste piese să iasă din „turmă“ este melodicitatea deosebită cu care australienii combină sound/urile. Găseşti aici italo – disco- ul specific anilor 80, garage – house a la Disclosure, balearic – disco, armonii trance şi chiar şi niţel tech- house. Una din piesele care străluceşte de departe este „You were right“, unde amalgamul de stiluri prinde contur încă din primele acorduri. Piesa asta e un soi de Caribou compus special pentru ringul de dans şi are o magie aparte. Sound-urile de synth sunt adesea acompaniate de efecte electronice subtile care crează o atmosferă de cocktail, ca de exemplu în Be with you, care te face să te binedispui instantaneu. „Like an animal“, „Until the sun needs to rise“ sau „Brighter“, completează senzaţia de vară pe care o emană albumul. Da, e drept, piesele sunt uşurele, dar produsul final este delicios fiindcă australienii îmbină influenţele într-un mod aparte. Muzica RUFUS este creată parcă special pentru delfinii care fac spectacole de magie. Finalul albumului, „Innerbloom“ demonstrează că oamenii aceştia pot produce şi chestii mai puţin comerciale. Drept urmare, amatorii de exepriemnte pot asculta aproape zece minute de nebunie australiană cu multe răsturnări de armonii pe parcurs. Un alt fapt interesant este că trupa aceasta are un alt nume în Statele Unite Ale Americii, RUFUS DU SOL. Şi asta pentru că numele de Rufus nu este disponibil în această ţară, din cauze de copywright. Overall, dacă vreţi să ascultaţi o muzică pop – dance decentă în anul 2016, vă recomand să nu ocoliţi această audiţie. 


2 feb. 2015

Ghost Culture - Ghost Culture

Albumul de debut al celui care-şi spune Ghost Culture face parte din seria acelor discuri care te fascinează încă de la prima ascultare, deşi logica îţi spune că sound-ul acesta nu aduce nimic nou în muzica electronică. La fel ca şi mulţi alţi artişti din muzica electronică, James Greenwood reuşeşte să amestece câteva ingrediente arhicunoscute într-o reţetă extrem de savuroasă pentru urcehile avide de bunătăţuri. Printre ingredientele folosite pe parcursul pieselor care alcătuiesc acest debut spectaculos se regăsesc părţi de techno, ambient house, electro şi desigur synth – pop. E – dacă vreţi – un soi de Yazoo updatat la anul 2015, un fel de 80s combinat cu vremurile noastre, un liant între stupizenia multor creaţii electronice ale anilor în care trăim şi melodicitatea exagerată a anilor în care au apărut cele două filme Ghostbusters. De remarcat ar mai fi faptul că Ghost Culture a fost „descoperit“ de Erol Alkan, DJ-ul britanic care prin intermediul label-ului său, Phantasy, a mai propus urechilor avide de electronice interesante şi nume ca Daniel Avery, Connan Mockasin sau Tom Rowlands. 


Cele şase minute şi câteva secunde ale piesei de deschidere numite „Mouth“ trasează destul de precis linia muzicală la care să te aştepţi, căci sound-urile atât de 80s de synth sunt ambalate într-o feerie de beat-uri magice, curcubeul sonor dezvăluit de această construcţie fiind unul care te acaparează din primele secunde. Sound-urile te duc cu gândul la perioada electronică a celor de la New Order, dar pe ici pe colo urechea poate sesiza şi niscaiva Caribou, exact aât cât să coloreze într-o manieră spectaculoasă produsul final. „Giudecca“, pe de altă parte duce spectrul sonor undeva spre zona minimal techno – ului. Interesant este că absolut toate piesele reuşesc să scape din zona aceea „liniară“ cu care ne-au obilşuit marea majoritate a creatorilor de electronic music din zilele noastre. „Arms“ pare a fi o combinaţie reuşită între Kraftwerk şi Depeche Mode, în timp ce „How“ – una din cele mai lini;tite piese de pe disc – pregăteşte terenul pentru superba „Glass“, aceasta din urmă plină de metafore sonore a la Yazoo, care pe parcursul celei de-a doua jumătăţi devine un adevărat exerciţiu de experiemental electronic music. Sunetul ăsta te teleportează undeva într-o hală industrială, unde s-ar putea să fii tratat şi cu ceva inflexiuni din zona belgienilor de la Front 242. 

Mai multe piese de aici seamănă pe ici pe colo cu o sumedenie de muzici făcute în anii 80 din zona The Beloved. Cum ar fi Lying. Şi totuşi, deşi ai acest sentiment, inexplicabil, totul sună foarte actual. Un alt punct de referinţă al acestui disc este Lucky, care începe cât se poate de convenţional, dar devine pe parcurs o explozie de efecte mai mult sau mai puţin distorsionate. Care dau naştere unui track de nota zece. Dincolo de sound-ul dark oferit de instrumentaţie, piesele astea reuşesc să transmită o căldură aparte graţie vocii plăcute ale artistului. De aici vine şi feeling-ul acela de hot and cold, pe care îl emană tot albumul. E şi cazul melodiei Answer, care se dilată şi se comprimă de mai multe ori în decursul celor şase minute. Piesa de final numită The Fog, are darul de a te lăsa oarecum în ceaţă, căci pe parcursul celor patru minute inserturile de Kraftwerk se amestecă destul de dubios. 

Desigur, comparaţiile cu alte nume din branşă sunt inevitabile. La fel şi nelipsitele referiri la muzica 80s. Aia synth – pop. Cert este că felul în care discul ăsta amestecă sound-uri bine ştiute cu efecte potrivite pentru anul 2015 fac din această audiţie un deliciu. Pentru toţi cei care sunt curioşi de o muzică electronică de bun augur, recomand cu căldură Ghost Culture, un album plin de piese care se dilată şi se contractă, exact cât trebuie!


5 ian. 2015

Caribou - Our Love

Our Love e unul din cele mai şmechere albume de muzică electronică din 2014. Dacă în industria muzicii dance ar exista distincţia de doctor honoris causa, titlul acesta i-ar reveni cu siguranţă canadianului Dan Smith. Lucrările sale academice în spectrul sonor reuşesc să trezească interesul celor avizaţi, iar contribuţiile aduse dance-ului prin albumele editate sub numele de Caribou sunt de netăgăduit. Precedentul material al canadianului, Swim, a deschis o linie muzicală superbă, care este continuată cu mare măiestrie într-un disc ambiţios, ce merită ascultat la volum măricel. Dacă e să ne luăm după legendă, Caribou este numele cu care se strigă renii în America de Nord. Dacă e să ne luăm după senzaţii, Our Love e numele unui album care te surprinde prin suişuri şi coborâşuri inteligent create. Dacă e să asculţi piesa care dă titlul albumului, de exemplu, în momentul când piesa capătă bass, te simţi ca într-un rollercoaster, undeva la înălţime, gata să cobori într-un abis care îţi provoacă fiori privirii. Şi-n momentul când te avânţi în hău, bum....vine bassul acela care pur şi simplu te ameţeşte de cap. Dincolo de piesa care dă titlul acestui material de colecţie, se regăsesc o sumedenie de „nebunii“ sonopre care alternează între pishadelic şi experimental. Un alt moment de cumpănă este single-ul Cant do without you, prima piesă din cele zece track-uri prezente aici. Fanii muzicii dance cunosc probabil această piesă şi graţie remixurilor deştepte de care beneficiează, dar nici varianta originală a acesteia nu e de lepădat. „Silver“ de pe altă parte are parte de un aranjament hipnotic, în care Daniel Snaith îşi arată măiestria în arta aranjamentelor muzicale. Chestie care se observă de la distanţă şi-n alte track-uri, de exemplu în Second Chance, unde nişte armonii absolut neobişnuite reuşesc totuşi să creeze o melodie magică. Julia Brightly pare o piesă extrasă parcă din vremurile de rave ale lui Moby, iar Mars te trimite într-o galaxie îndepărtată unde roboţii mişcă din şuruburi într-un mare fel. Un alt moment de cumănă este Back Home, dar întreg discul ăsta are o magie aparte greu de descris în cuvinte. Indiferent că această muzică e etichetată indie – electronic sau „dance pentru oameni cu IQ“, piesele lui Caribou merită toate laudele. Iar Our Love merită aplauze prelungite.

                                                

18 oct. 2012

Daphni - Jiaolong

Daphni
Inca din primele secunde ale piesei Ye Ye, m-am „prins“ ca ceea ce avea sa urmeze e o poveste sonora descompusa in nuante si profunzimi mega – sarmante. In momentul in care am aflat ca sub numele de Daphni se ascunde matematicianul canadian Daniel Snaith, lucrurile au inceput sa prinda si mai mult contur. Tipul in cauza a scos unul din cele mai misto discuri ale anului 2010, Swim, despre care la momentul respectiv spuneam ca „e o muzichie pe care nu-ti vei toci pantofii pe ringul de dans, se adreseaza neuronilor“. Fie ca apare sub titulatura de Caribou sau Omul fara Nume, omul asta reuseste sa surprinda prin doze nepermise de bun gust in materie de aranjamente muzicale moderne, iar cele noua piese ale acestui Jiaolong demonstreaza cu prisosinta afirmatia anterioara. E drept, de aceasta data piesele sunt mult mai orientate spre ceea ce ne place noua sa numim „dance”, dar aceasta constatare n-ar trebui sa sperie pe nimeni, caci canadianul demonstreaza ca e un as.

19 apr. 2010

Matematica si muzica. Egal Caribou.

Aparent mariajul dintre matematica si muzica e unul nu prea fericit. In acest caz, cele doua se imbina mult prea bine si reusesc sa creeze un soundtrack potrivit pentru excursiile de vara. Cu stropi de ploaie (evocati cu ajutorul sintetizatoarelor). Swim are darul de a „curge” cat se poate de lin, chiar daca in multe momente nu mentine standardul vers/cor/vers. Curge ca un rau de munte si ocoleste abil niste obstacole care in zilele noastre poarta denumirea de standarde. E o muzichie pe care nu-ti vei toci pantofii pe ringul de dans, se adreseaza neuronilor....

Daca sunteti curiosi ce fel de sunete pot fi inventate de catre un matematician inchis pentru o perioada de timp intr-o camera in care nu are la indemana decat sintetizatoare, un program Ableton Live si cateva maracas, faceti bine si ascultati discul canadianului Daniel Victor Snaith , care si-a ales pseudonimul de Caribou. Albumul sau Andorra, aparut in 2007 a castigat premiul Polaris Music Prize, fiind considerat cel mai bun album canadian al anului. E pur si simplu muzica electronica: orice etichete suplimentare nu-si au rostul, fiindca piesele se strecoara abil printre clisee. Iar coperta e si ea cat se poate de matematica…

Bass-ul impresionant al piesei de deschidere Odesa anunta o excursie exotica, care se invarte in jurul unui ritm ametitor, ajutat pe alocuri si de clopotele care adauga un surplus de irealism melodiei. Daca piesa Sun aluneca nitel spre partea house (cu niste clape cat se poate de fluctuante si sample-uri repetitive, dar folosite cu discernamant) atunci cand asculti Kaili nu ai cum sa nu remarci absenta ritmului atat de specific pieselor din zona „dance”. Lalibela si Found out sunt momente mai putin inspirate dar care pot fi trecute cu vederea fiindca sunt o gramade de piese cu „lipici”. Cum ar fi Bowls, care beneficieaza de clopote tibetane amestecate cu sound-urri de harfa. Sau chiar si Leave House.  Si sa nu uit nici de Hanibal, care reuseste sa imbine cat se poate de discret mai multe directii din zona muzicii electronice creand un conglomerat cat se poate de solid. Jamelia e si ea o minunatie de piesa, care desi are o constructie pe alocuri anevoioasa reuseste sa impresioneze prin omogenitate.

Aparent matematica n-are prea multe in comun cu muzica. In acest caz insa cele doua chestiuni se imbina mult prea bine si reusesc sa creeze un soundtrack potrivit pentru excursiile de vara. Cu stropi de ploaie (evocati cu ajutorul sintetizatoarelor). Swim are darul de a „curge” cat se poate de lin, chiar daca in multe momente nu mentine standardul vers/cor/vers. Curge ca un rau de munte si ocoleste abil niste obstacole care in zilele noastre poarta denumirea de standarde. E o muzichie pe care nu-ti vei toci pantofii pe ringul de dans, se adreseaza neuronilor....