Se afișează postările cu eticheta Arcade Fire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Arcade Fire. Afișați toate postările

25 mar. 2014

Grimus - Emergence

Parafrazând celebra zicală de la televizor care ne spune că „pentru o viaţă sănătoasă consumaţi minim doi litri de apă zilnic“, am putea inventa un nou imbold, de această dată pentru auz. De genul „pentru a avea urechi sănătoase. consumaţi minim un album de ascultat, zilnic“. Odată cu acest cel de-al treilea album din carieră, clujenii de la Grimus au intrat definitiv şi irevocabil în liga mare a rock-ului românesc. Am ocolit cu bună ştiinţă sintagma de „alternativ“, căci definiţia actuală a rock-ului înglobează fără tăgadă şi această particulă. Dincolo de mâna producătorului Adam Whittaker (răspunzător şi pentru creaţiile anterioare ale băieţilor), Emergence e mult mai divers stilistic decât precedentele realizări ale trupei care il are ca solist vocal pe Bogdan Mezofi. Lucrurile încep cât se poate de bine, căci intro-ul „Tunguska“ e unul cât se poate de inspirat. Desigur, inevitabila paralelă dintre explozia din 1908 de la Tunguska şi piesa care deschide acest material are menirea de a sublinia faptul că muzicienii clujeni s-au specializat în „explozii controlate“, iar singura nemulţumire este aceea că piesa este instrumentală. Cu un text deştept, Tunguska putea deveni unul din hiturile acestui disc, i guess. Următorul track – cel care dă şi titlul discului – e un soi de Song 2. Sau Blur a la Cluj, dacă preferaţi. O linie melodică inspirată, explozii de „one two three four“ bine plasate şi interpretarea fără cusur fac ca această piesă să fie una din cele mai reuşite momente ale discului. După un început atât de furtunos, atmosfera se mai linişteşte odată cu Legends. Care e urmată de domola “The Hell I’m In”, în care ai impresia că auzi o combinaţie de The Smiths sau R.E.M.. Graţie faptului că solistul Bogdan are mai mult „spaţiu“, melodia te duce într-o lume a misterelor, în care pe acorduri care îţi amintesc când de Morrisey când de Radiohead, te simţi confortabil. E acel moment de linişte interioară, de care ai nevoie pentru a rezista cu brio exploziilor de zi cu zi. Revenirea din reverie se produce brusc cu Weird Disco, un soi de „Started“ updatat la zi, care poate concura şi ea la statutul de „single“ sau poate deveni preferata fanilor în concerte. În ceea ce priveşte High, sincer nu pricep care este motivul pentru care e nevoie să o vedem în videoclip pe Laura Coşoi. Îmbrăcată. Dincolo de videoclipul slăbuţ, piesa se înscrie în registrul obişnuit Grimus: simpatică, plină de energie şi care te îndeamnă la ţopăială. Spuneam totuşi că pe acest disc băieţii sunt mult mai diverşi, iar în sprijinul acestei afirmaţii vă invit să ascultaţi cu atenţie Sattelites, un alt moment în care Grimus calcă pe urmele celor de la Radiohead. O reală surpriză o constituie şi Crashing To Earth, nu doar fiindcă seamănă sensibil de mult cu sound-ul Muse, ci pentru că aduce în ecuaţie un track scurt, dar care exprimă exact ceea ce trebuie în doar două minuţele: demenţă pozitivă. Deşi am citit pe undeva că băieţii cred despre Vitriol că ar fi piesa cu potenţial de pe disc, nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Nu fiindcă piesa cu pricina n-ar fi O.K. din toate punctele de vedere, dar Emergence are alte momente şi mai inspirate.  Titlul de „cea mai surpinzătoare piesă de pe disc“ merge fără îndoială către Peregrine. Unde clăparul Lehel Kiss îşi face de cap în cel mai pozitiv mod cu putinţă, iar sound-urile sunt cât se poate de moderne. Singura nemulţumire e că piesa are sub două minuţele. Cu vreo 3 minute în plus, Peregrine putea fi momentul Arcade Fire al acestui Emergency. Deşi nu te vrăjesc din prima, Pale Hands şi Haze reuşesc să rămână în zona decentă a clujenilor.  Singura piesă în limba română, Priveşte-mă, e oarecum „nice“, dar nu face parte din momentele cele mai reuşite ale acestui disc. Şi-n plus, poziţionarea ei ca ultimul track nu e tocmai fericită, căci după un început ca Tunguska ar fi mers mult mai bine o altă nebunie din categoria „experiment“ ca finish. Dincolo de toate, Emergence este un album matur al unei trupe aşijderea. Care merită ascultat, indiferent de ce etichetă de rocker ai pe frunte. 

11 nov. 2013

Arcade Fire - Reflektor

Arcade Fire - Reflektor
Spre deosebire de o bună parte a albumelor scose în zilele noastre, după audiţia Reflektor-ului, rămâi cu o impresie bine conturată. E exact sentimentul acela pe care îl ai după ce termini de citit o carte, pe care o pui deoparte pentru a o citi mai târziu. Cel de-al patrulea album discografic al canadienilor consideraţi de mulţi critici drept una din cele mai mari trupe ale lumii are destule motive pentru a primi o sumedenie de „magna cum laude“. Însă, are şi un minus. E sentimentul ăla de mega - grandoare pe care îl întâlneşti pe alocuri şi la Muse sau alte trupe „din liga mare“. În timp ce asculţi piesele în subconştient ţi se impregnează un sentiment că oamenii ăştia „se dau prea mari“, mesajul lor fiind unul de genul „Vezi cât de meseriaşi şi complicaţi putem fi?“. Desigur, în 2013 orice „normal person“, ca să citez una din piesele acestui dublu - disc, ştie că alături de compoziţii, orice disc are nevoie de vâlvă. Care în zilele noastre se creează cu campanii deştepte de marketing, menite să inducă starea de „aşteptare“ a consumatorului. Discul ăsta nu face excepţie de la regulă. Printre „brizbriz“-urile care au reuşit să creeze un interes deosebit pentru Reflektor s-a numărat apariţia lui David Bowie într-una din melodii. Sau faptul că discul a putut fi ascultat la stream „colorat“ cu secvenţe din Black Orfeus, filmul lui Marcel Camus, care alături de filozoful danez Søren Kierkegaard şi muzica din Haiti au constituit surse de inspiraţie. Printre altele, mai e şi fantasticul videoclip regizat de Anton Corbijn, un nume cât se poate de respectat printre fanii Depeche Mode sau Joy Division. Exemplele ar putea continua, dar ideea e: Reflektor este cumva albumul anului? Greu de spus, deşi materialul ăsta merită cuvinte de laudă cu nemiluita.

Făcând abstracţie de muzică, canadienii ne servesc nişte texte din categoria aia care nu-ţi insultă IQ-ul. De mare efect este You Already Know, care începe cu un speech al vedetei de televiziune britanice Jonathan Ross sau simpaticul "Do you like rock and roll music? ‘Cause I don’t Know if I do“, care se face auzit în debutul piesei Normal Person. Şi tot aici, Arcade Fire punctează: „If that's what's normal now/I don't want to know“. Desigur, principala atracţie a Reflektor-ului este muzica. Care în acest caz are parte de idei interesante şi instrumentaţii deosebit de ingenioase, acestea din urmă datorându-se în mare parte lui James Murphy, „creierul“ LCD Soundsystem, care şi-a pus amprenta pe Reflektor în calitate de co – producător muzical. Printre cele 13 piese incluse pe cele două discuri se regăsesc de toate pentru toţi: bucăţele a la Rolling Stones, riff-uri din epoca White Stripes, coruri copiate parcă din Queen, porţiuni de Talking Heads şi nu în ultimul rând nebunii electronice, acest ultim amănunt fiind unul care adaugă multe plusuri acestei creaţii. Flashbulb eyes e unul din momentele atipice de aici, fiind un soi de reggae amestecat cu ritmurile ascultate de planete îndepărtate. Nu e deloc de mirare existenţa acestui moment, căci cuplul Win Butler şi Régine Chassagne au făcut o excursie de documentare pentru acest disc tocmai în Haiti. Pe parcursul piesei We exist, ai impresia că tocmai te-ai teleportat undeva în trecut, unde funk-ul era „în cărţi“. O adevărată nebunie în sensul cel mai frumos al cuvântului este “Here Comes the Night Time”, în care se exploatează aceeaşi temă din Haiti şi-n care desele schimbări de ritm creează o originalitate aparte. “You Already Know” şi “Joan of Arc” abordează nişte sound-uri rock extrase parcă din anii 80 îmbunătăţite însă prin artificiile extrem de reuşite create de James Murphy. „Afterlife“ are acel sing – a – long specific şi celor de la Coldplay iar „Porno“, dincolo de numele ei neinspirat e un alt moment care pur şi simplu străluceşte. Involuntar, titlul acestei piese m-a dus cu gândul către scena rock alternative din ţărişoara noastră şi la piesa cu acelaşi nume a celor de la Toulouse Lautrec. Evident, e o distanţă mare între Arcade Fire şi orice produs muzical din România, dar asta e cu totul altă poveste. Revenind la story-ul nostru, judecând strict după acordurile a la Bowie, new-wave, post-punk şi arena rock ce degajă acest Reflektor, ai putea fi tentat să spui că materialul ăsta e ancorat în trecut. Nimic mai flas, căci modalitatea în care sunt combinate aceste ingrediente e una cât se poate de ingenioasă. N-am amintit nimic de superba “It's Never Over (Oh Orpheus)” sau de ingenioasa parte a doua a „Here comes the night time“, dar cred că am descris pe scurt de ce acest album e aproape pefect. Ca o scurtă recapitulare, combinaţia maestrului Murphy cu Arcade Fire dă naştere unui disc spectaculos, colorat cu efecte electronice imprevizibile şi plin de şarm. E aproape perfect, minusul fiind acea grandoare.

6 oct. 2010

Arcade Fire - The Suburbs

Asteptari: Pentru cei care n-au fost contaminati inca de mania Arcade Fire, trebuie sa precizez din capul locului ca trupa canadiana “centrata” in jurul sotilor Win Butler si Régine Chassagne au reusit sa creeze destula valva cu primele lor albume Funeral si Neon Bible. Iar pentru ceilalti, e clar ca dupa doua albume „misto” presiunea poate fi cat se poate de mare....

Rezultat: Excursia sonora prin suburbiile Arcade Fire este una memorabila, desi contine momente mai mult sau mai putin placute. Fiind o formatie care n-a prea dat gres pana acum, muzicienii reusesc si de aceasta data sa fie “onorabili”, aruncand pe tarabe un disc care va genera mii de insemnari pe bloguri. Sau tone de cerneala, ca sa ma exprim oldstyle. Albumul acesta a fost primit cu bratele deschise de marea majoritate a lumii. A intrat pe locul 1 in topul englez si asta nu-I tot. Cei de la BBC l-au numit OK Computer-ul celor de la Radiohead iar cei de la NME l-au comparat cu Automatic for the people-ul celor de la R.E.M. In schimb cei de la Sputnikmusic socotesc ca baietii nu sunt decat o umbra a trecutului. Adevarul este – as always – undeva la mijloc. Principalul minus este acela ca cele 16 piese sunt “oleaca” prea mult pentru urechea umana pregatita pentru un singur disc. In plus, piesele slabe sunt mult prea evidente in lumina faptului ca “restul” este cat se poate de “tare”.

Inaintea aparitiei albumului, Win declara ca discul e un amestec intre Neil Young si Depeche Mode. Complet fals, dar ce mai conteaza? Startul albumului nu este unul tocmai promitator, piesa care da titlul materialului fiind una care reuseste sa plictiseasca pe alocuri. Ce-I drept, country-ul acustic care razbate din boxe are valente mai ample la mai multe reascultari, fiind unul care aduce aminte de Neil Young. Fara Depeche clar! Oricum The Suburbs nu merita inclusa in momentele remarcabile ale discului. Odata cu Ready to start, atmosfera se invigoreaza dintr-o data poate si datorita implementarii acelui sound de  indie – rock tipic britanic, care poate fi pe alocuri vivace. Albumul capata tot mai multa culoare odata cu a treia piesa numita Modern Man, care aminteste pe alocuri de The Cure. Roccoco reuseste sa tina orice ureche ciulita printr-un minimalism cum numai cei de la Arcade Fire pot produce. Energia este descatusata complet in cadrul piesei Empty Room iar prestatia vocala din City with No Children – si mai ales bass-ul proeminent – pot genera paralele cu de-alde Joy Division. Piesele celor de la Arcade Fire par mai zgomotoase si putin mai moderne in ceea ce priveste instrumentatia, in comparatie cu materialele lor anterioare. In partea secunda a piesei Half Light ai sentimentul ca ai de-a face cu vocea lui David Byrne din Talking Heads, melodia fiind dealtfel una dintre cele mai placute surprize. E un fel de Springsteen pe ritmuri electro, un The Killers remixat in cine stie ce laborator ultra – secret NASA. Absolut remarcabila este si The month of May, o piesa care prezinta latura „salbatica” a celor de la Arcade Fire. Si care este una cat se poate de percutanta. We used to wait incepe de parca ar fi ABBA. Tot la capitolul „de necrezut” se incadreaza si “Sprawl II (Mountains Beyond Mountains), care este un pas inainte pentru sound-ul trupei. O piesa aproape disco in genul BeeGees sau Scissor Sisters dar care aduce o aroma foarte interesanta intregului concept. Desigur sound-ul „indie” prezent in piese de genul Suburban War este definitoriu pentru cei de la Arcade Fire, dar felul in care pe ici pe colo experimenteaza cu alte genuri este unul remarcabil.

Per total, The Suburbs e un album nostalgic care este cat se poate de bine executat. Care aduce a The National, pe ici pe colo, mai mult prin atitudine. Poate fi catalogat ca un disc situat exact la mijlocul intre extaz si plictiseala, linia care separa cele doua notiuni fiind destul de subtirica. Este un album foarte bun prin prisma trupelor de acest gen care activeaza in zilele noastre. Dar pana la perfect, mai e ceva cale....

Sincer, The Suburbs e un album destul de greu de digerat. Are momente in care e monoton gratie instrumentatiei (mai ales in trio-ul format din piesele Modern Man/Rococo/Empty Room) iar altele in care inspiratia oamenilor este remarcabila.

Nu stiu daca e numai impresia mea, dar se pare ca o caruta de trupe emblematice pentru rock-ul ultimilor ani a inceput sa sune “prea matur”. Sa intre –n liga mare cu alte cuvinte, acolo unde intreg campionatul se joaca dupa reguli dinainte stabilite. Ma refer aici la Franz Ferdinand, Vampire Weekend, Placebo, Spoon, Klaxons si acum Arcade Fire. Cu toate minusurile, albumul asta e unul care merita reascultat de mai multe ori. Iar faptul ca asemenea muzica poate ajunge direct pe prima pozitie a topului englez de albume, nu poate decat sa ma bucure.

Daca in locul celor 65 de minutele muzicienii ar fi venit pe tarabe cu ceva a la 40 de minute, ar fi fost mult mai cool. Arcade Fire e o trupa buna, dar ai are ceva drum pana la eticheta de „excelent”.

Recomandari: Pentru oricine are chef de o muzica menita sa fie ascultata, disecata, analizata. Interzis amatorilor de „gume de mestecat”, nu e genul de muzica pe care sa topai din prima!