Alison Moyet - The minutes

Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant. 

Şi-ntradevăr, aşa e. Din fericire, pe lângă aranjamentele electronice vocea unică a solistei capătă destul de spaţiu. E un disc care diferă destul de mult de ceea ce se produce în zilele noastre. În primul rând pentru că deşi e „electronic“ nu are acel EDM care începe să fie enervant pentru orice posesor de urechi destupate. E o combinaţie între experimental şi sound-uri accesibile oricărui, care conţine o colecţie de cântece în care Alison Moyet e când tristă când veselă. Nu e nimic „prefabricat“, nicio notă de aici nu pare a fi scrisă doar pentru a „da bine la radio“, dar fără îndoială că acest amănunt conferă un plus de magie întregului disc. Horizon Flame, piesa care deschide discul e unul din punctele tari ale acestuia, care cu siguranţă va fi digerată aşa cum trebuie de cei care sunt fani Bjork, existând oareşce similitudini. Single-ul When I was your girl a fost alegerea optimă, fiind un soi de imn al femeii middle – age şi care beneficiează de un text bine şlefuit: “and then today, all the nightmares came my way… you were never satisfied, when I was your girl”. Love reign supreme e un amestec deştept între sound-ul Yazoo şi pop-ul actual. Cu o voce seductivă şi cu nişte aranjamente moderne, discul ăsta este cu mult peste aşteptări, fiind un material discografic bun de ascultat pe îndelete. M-am speriat niţel când pe finalul piesei A place to stay am auzit nişte acorduri destul de apropiate de dubstep. Din fericire, e doar o aromă. Dealtfel întreg scheletul piesei este construit pe nişte loop-uri ce amintesc mai degrabă de Portishead. Există aici şi vagi arome de drum and bass, mai ales pe All signs of life, iar  Filigree demonstrează cu vârf şi îndesat că mixajul de elemente clasice cu efecte electronice sună mega – corect. The Minutes n-are nicio piesă care ar putea intra în heavy – rotation la posturile de radio comerciale, dar conţine 12 melodii (plus un remix) care te ung la suflet. Şi asta e ceea ce vrem noi de la muzică, nu?