Bob Dylan - Tempest

Respectul si politetea sunt doua chestii care nu costa nimic. Ca sa inteleaga si cititorii din generatia „zuisiu“, sunt moka! Atunci cand esti pus in situatia de a analiza noul material discografic al unui domn care in 24 mai a.c. a implinit varsta de 71 de ani si care se poate lauda cu 50 de ani in breasla, cele doua insusiri amintite in debutul acestei cronici sunt musai de bifat. Din start. Indiferent de rezultat, carevasazica. Din fericire, mult – asteptatul album al celui care s-a nascut ca Robert Allen Zimmerman nu e nici pe departe de neglijat. E drept, daca e sa-l compari cu cele 34 de albume anterioare ale cantaretului, acesta nu iese prea tare in evidenta, fiind undeva in plutonul de mijloc.
Insa, daca e sa compari Tempest cu marea majoritate a albumelor care se afla pe pozitii fruntase in topurile anului 2012 (caci discul asta va ajunge printre fruntasi, crede-ti-ma), categoric e o opera de arta. Nu neaparat din prisma sound-ului muzical, ci mai ales pentru metaforele si jocurile de cuvinte absolut dementiale care se regasesc in cele zece piese. Inainte ca cineva sa ma ia in suturi pentru „sound-ul muzical”, dati-mi voie sa va spun ca daca aranjamentele astea muzicale nu veneau de la omul care a facut istorie cu The Times They Are A-Changing sau Hard rains gonna fall probabil ca ar fi trecut neobservate pentru multi. E cat se poate de evident faptul ca cei care sunt in cautare de sound-uri inovatoare nu vor gasi nimic de remarcat aici. Doar goold old times rock, blues si alte cele, cu un parfum oldies but goldies. E oarecum ciudat ca unii artisti sunt presati de public sa scoata intotdeauna ceva „nou” pe plan stilistic, iar altii fac aceeasi treaba de decenii intregi in uralele, aplauzele si aclamatiile publicului si a criticilor. Bob Dylan face parte categoric din cea de-a doua categorie. De ce? Pentru ca vorbim de omul care a inventat Mr. Tambourine Man, Like a Rolling Stone sau Highway 61 Revisited.  Printre diamantele de aici se numara Duquesne Whistle, care poseda un iz de blues cat se poate de lovely, dar al carei videoclip nu prea „pusca“ cu ideea piesei sau Narrow Way, o balada rock care pe parcursul a sapte minutele te tine in priza. In cazul in care asculti Scarlet Town ai impresia ca tocmai ti-ai pus un vechi disc Electrecord cu povesti la pick – up, dar cele mai reusite piese din acest Tempest sunt fara indoiala cele doua compozitii care inchid discul. Cele aproape 14 minute ale piesei care da titlul acestui disc incep printr-un sound care da undeva spre un cvartet de coarde si curpinde 45 de versuri, din care nu lipsesc referirile la blockbuster-ul lui James Cameron despre scufundarea Titanic-ului. Apar referiri chiar si la Leonardo Di Caprio, iar intreaga piesa are un dramatism feroce. Finalul, Roll on John, e un tribut adus lui John Lennon, in care la un moment dat Dylan se joaca  cu cuvintele Beatles-ilor (Come together right now). Fiindca The Tempest este opera de „adio” a lui Shakespeare, unii critici s-au grabit sa gaseasca similitudini cu acest nou disc al lui Bob Dylan. O fi asta un soi de „comment te dire adieu”? E un amanunt la care doar trecerea timpului ne va da un raspuns. Ceea ce este cert este insa ca discul asta e mega - decent. Cu o mica obiectie: are o coperta care s-ar fi potrivit mai degraba la o reclama pentru nustiuceparfum trendy...