Jack White - Blunderbuss

Parafrazand seria de compilatii Now! That’s what I Called Music, n-am cum sa-mi incep aceasta cronicuta decat cu banala dar cat se poate de adevarata constatare visavis de debutul solo a lui Jack White care suna „asta e ceea ce numesc eu muzica“. Recunosc, eram gata – gata sa ma lafai in lamentari visavis de decaderea topurilor US si UK din zilele noastre, dar fiindca omul acesta a reusit cu Blunderbuss „dubla“ (direct pe prima pozitie in cele mai valabile chart-uri din lume) voi lasa aceasta dizertatie pentru alta data. Demult n-am mai dat peste un disc atat de variat stilistic, peste un material discografic care „te prinde“ chiar si daca n-ai auzit in viata ta de Seven Nation Army, The Raconteurs sau Dead Weather. Cele 13 piese incluse aici sunt demential de bine croite si reusesc sa creeze o balanta ideala intre „music for the masses“ (citeste compozitii simplute, cu iz de slagar, create special pentru urechile obisnuite cu „bubble – gum“) si „music pour le connaiseurs“ (citeste compozitii fabricate pentru urechile nealterate de gunoiul sonor cotidian).
Aromele de blues, country, rock clasic, jazz si acel/stil/caruia/i/se/zice/indie contribuie din plin la diversitatea discului, dar inainte ca cineva sa comenteze asupra unui eventual iz retro care ar putea razbate din acest ghiveci, e bine de amintit ca treaba asta sonora e orchestrata al naibii de modern. Desigur, experimentele cu care ne-au obisnuit The White Stripes au cam disparut, totul este mult mai frumos ambalat, dar Jack White ramane un geniu chiar s-asa. Desi n-am nimic de obiectat visavis de Sixteen Saltines (care este cat se poate de bine ales pentru promovarea discului), trebuie sa admit ca  materialul asta are o gramada de posibile single-uri. Cum ar fi Freedom at 21, bucata muzicala care pe alocuri rezoneaza a mega – mediatizatul Should I Stay or should I Go din visteria The Clash, carevasazica reuseste sa-ti ridice parul la o auditie sanatoasa. Nici primul single extras de aici -Love Interruption – nu e defel de ignorat, dar adevaratele perle care se regasesc in tracklist-ul acestui debut solo ofera o sumedenie de satisfactii urechilor avizate. Piesa care da titlul albumului oscileaza intre niste sound-uri atat-de-tipic-country americane si arome de Wanted Dead or Alive (Bon Jovi), dar adevarata piatra de hotar este aerul jazz din I Guess I Should Go to Sleep, o piesa „cu dedicatie“ pentru multi compozitori din zilele noastre, care dupa aceasta auditie ar face bine sa se reprofileze. Daca mai pui la socoteala si fantastica I’m Shakin care te loveste cu un blues genial, ajungi la concluzia ca albumul asta pur si simplu n-are nicio hiba. Printre personajele care-si fac aparitia ca gosti p-aici se numara Karen Elson, fosta sotie a muzicianului, dar si Carla Azar (din Autolux) la tobe, Brooke Waggoner la pian, Olivia Jean la chitara, Bryn Davies (bass) sau Ruby Amanfu (voce). Dincolo de toate, Jack White merita toate aplauzele si daca o tine tot asa, exista sanse ca peste 20 de ani despre el sa se vorbeasca la fel cum se aminteste astazi de Bob Dylan, unul din idolii fostului White Stripes. Revoltator de cuminte in unele locuri, dar genial de neastamparat in altele, Blunderbuss e o capodopera care se inscrie serios in competitia discul anului 2012.