23 aug. 2011

Nero - Welcome Reality

Asteptari: Daniel Stephens si Joe Ray sunt cele doua nume care se ascund in spatele acestui proiect de muzica electronica, arhicunoscut in randul celor familiarizati cu notiunile de drum and bass si dubstep. Dupa patru single-uri de succes si o gramada de remixuri pentru artisti cunoscuti, Nero a lansat in sfarsit albumul de debut.

Rezultat: Pentru cititorii acestui blog care s-au nascut inante de 1989 am o informatie vitala: copiii din ziua de azi sunt innebuniti dupa dubstep. Iar daca rostesti numele de Nero in asemenea cercuri, e ca si cum ai vorbi de AC DC intr-un birt de motociclisti. Chiar daca n-am dezvoltat un sentiment de love story visavis de acest curent muzical, au existat cateva  chestii care mi-au picat cu tronc. Senzatia pe care mi-a lasat-o auditia acestui album e comparabila cu aceea pe care o ai atunci cand halesti o ciocolata dulce – amaruie. Iti lasa un gust ciudat, greu de cuantificat. Ar mai trebui sa amintesc aici un amanunt deloc de neglijat: Nero astia au sustinut un concert alaturi de BBC Philharmonic Orchestra. Se pregateste asadar de o revolutie dubstep simfonica? Ramane de vazut/auzit.

 Habar n-am daca cei doi englezi care raspund la numele de Nero au ascultat vreodata Vangelis. Ceea ce m-a frapat insa este faptul ca folosesc  momente care amintesc de grandoarea unor opere spatiale. Cele doua minutele care deschid acest disc – inglobate in piesa 2808 – descriu cat se poate de bine aceasta senzatie, care revine destul de pregnant in anumite momente. E un disc care se vrea ambitios, lucru care partial chiar asa si este. Cele doua minute de synth-uri prea solemne deschid drumul urmatoarei opriri in aceasta excursie, care ne aseaza in fata unei melodii dominata de voci de trailer de film si efecte sonore extrase parca din filmele Science Fiction. E desigur Doomsday, care seamana oaresicum cu piesele din perioada de inceput ale celor de la Prodigy.  Lucrurile devin nitel mai umane in My eyes, in care solista Alana Watson reuseste sa mai cizeleze nitel din asperitatile beat-urilor. Adeseori, ai impresia ca discul asta navigheaza in ape necunoscute. O spune chiar si Alana in Guilt: "I don't know where we're going". Si totusi, parca momentele in care solista lipseste de la apel sunt mai interesante. Ca de exemplu in Fugue State, care aminteste de era Justice. Un alt single binecunoscut acelora care frecventeaza cluburile, Me and You, face parte din momentele bune ale acestui album, obsedantul Are you ready repetat in nestire intrandu-ti sub piele. Adevaratul sarm se regaseste in melodiile care nu sunt single-uri. Innocence e o demonstratie pertinenta a faptului ca oamenii acestia stiu sa inventeze si compozitii mai putin create pentru masele largi. Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine varianta lor a hitului din 1985 Crush on you (cantat in original de The Jets) nu este tocmai o opera de arta. Si nici sample-ul din Out of touch (Hall & Oates) nu se ridica la inaltimea asteptarilor in piesa Reaching Out.
Una peste alta debutul Nero e unul pentru amatorii de dubstep care asculta cu mare drag si mainstream – pop. Contine cateva single-uri care au facut deja istorie si alte idei interesante, desi pe alocuri este teribil de previzibil. Daca e sa-l compar cu SBTRKT, e mult mai slabut, dar in termeni de popularitate cu siguranta Nero va rupe tot. Dealtfel, Welcome Reality a intrat direct pe locul unu in topul englez. Carevasazica, avusei dreptate ceva mai sus, nu?

Recomandari: Pentru indragostitii de wuah-wuah-wuah care adora sa se zbenguie pe beat-uri sacadate in cluburi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu