Asteptari: Numele de Kelly Rowland ar trebui sa va fie cunoscut gratie faptului ca a fost una din cele trei componente ale trupei Destiny s Child, alaturi de Beyoncé Knowles si Michelle Williams. Primul ei album solo a purtat numele de Simply Deep (2002), care a fost urmat de Ms. Kelly (2007), acest disc fiind cel de-al treilea material discografic din cariera. Rezultat: Microbii sonori actioneaza diferit, in functie de personalitatea fiecaruia. Cel care poarta numele de „R & B plus Hip Hop special designed for radio – lovers“ nu e nici pe departe nou, dar e cat se poate de activ. In ultimele decenii au aparut o serie de “leacuri” (citeste noi stiluri muzicale), dar numarul posesorilor de urechi care prefera sa asculte zgomot in detrimentul armoniilor muzicale pare sa fie in crestere. Carevasazica n-ar trebui sa fim mirati ca “industria” vine in sprijinul “opiniei generale” si scoate pe taraba ceea ce se cere.
A fost o vreme in care microbul asta propagat odinioara de Mariah Carrey – printre altii – avea o doza de originalitate. Trebuia s-o cauti adanc, dar chiar avea un pic de noima. Vremurile s-au schimbat, dar microbul asta a ramas la fel de prost si omniprezent in muzica pop. Pare-se ca cei care consuma asemenea “bunataturi” nu se plictisesc de aceleasi ritmuri trase parca la indigo si de aceleasi teme profund intelectuale. Carevasazica, Kelly Rowland ingroasa randurile acelora care scot muzica de tip bubble – gum, buna de rontait eventual odata, care mai apoi ajunge inevitabil in Recycle Bin, fiindca industria are nevoie periodic de noi fete de promovat, nu-I asa? N-am nimic cu vocea, interpretarea sau aranjamentele acestui disc in particular. Dar nu am cum sa observ ca ciorba asta seamana cu orice alte produs din seria felurilor intai si nu are nici un gram de originalitate sau inventivitate.
Care e primul gand atunci cand constati ca un disc incepe cu o piesa care poarta titlul de I’m Dat Chick? Pai, fie tipa asta se crede un soi de Oana Zavoranu made in America, o tipa care stie tot si toate, fie tipa asta a compus albumul asta in timp ce facea shopping la Mall. Oricare ar fi raspunsul potrivit, lucrurile nu stau prea roz. Se stie ca in muzica mainstream succesul se masoara si dupa „marimea“ invitatilor. Suspectii de serviciu de aici sunt David Guetta si Lil Wayne, acesta din urma pe mega – slagarul Motivation. Mai sunt si altii, dar din linia secundara, deci n-are rost sa va incarc memoria cu mentionarea numelor lor. E foarte greu sa gasesti aici momente reusite sau portiuni in care muzica o ia pe aratura. Si asta fiindca intregul produs e ca o ciunga intinsa la maxim, in care omul are parte de balade pe acelasi calapod si piese midtempo care nu prea se diferentiaza unele de altele. Pentru cei care au urechi care sunt lipite ziulica intreaga de postul FM in care printre stiri si buletine meteo mai curge cate o melodie in fundal, probabil ca cel de-al treilea album al solistei Kelly Rowland poate fi o auditie placuta. Pentru amatorii de mainstream ceva mai rafinat si ceilalti, unica utilitate a acestui disc este aceea de a-l face cadou atunci cand te duci la aniversarea nepoticii care a implinit zece anisori.
Recomandari: Sincer? Mai bine nu....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu