12 iul. 2011

Limp Bizkit - Gold Cobra

Asteptari: Cu 60 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga, Limp Bizkit este cu siguranta una din cele mai cunoscte formatii din zona nu/rap metal. Trupa a debutat in 1997 cu Three Dollar Bill, Yall$ iar Gold Cobra vine la sase dupa precdentul The Unquestionable Truth (Part 1).

Rezultat: Nu fac parte din categoria aia de oameni care au asteptat cu nerabdare acest disc. Ca sa fiu sincer, nici nu mai eram sigur ca Fred Durst cu a lui sepcuta lui rosie de baseball mai activeaza in business. Drept urmare, inaintea acestei auditii eram destul de sceptic in privinta probabilitatii ca omuletii astia sa mai ajunga vreodata la ceea ce au reprezentat ei odinioara. Dupa sase ani de pauza si ultimul album de cacao (The Unquestionable Truth), mari asteptari nu existau. Si totusi, comeback-ul e unul de remarcat. Chiar daca melodiile de pe Gold Cobra nu aduc nimic nou, ele pica la fix. Stati pe pace, oamenii acestia nu s-au reinventat, pur si simplu au compus niste piese in stilul lor de la-nceput. Piese care la prima auditie suna mai mult decat valabil.
Se prea poate ca unul din motivele pentru care discul acesta suna „richtig“ este acela ca in multe portiuni ale lui suna nepermis de mult a Red Hot Chilli Peppers. Si fiindca RHCP e o trupa de care nu ai voie sub nici o forma sa comentezi, Gold Cobra e valabil. E agresiv si suparat, schizofrenic pe alocuri, ce mai, o adevarata delectare pentru cei care au iubit vreodata nu metal –ul.

Cele 80 de secunde ale intr-oului numit Introbra te introduc cat se poate de subtil in atmosfera nebunatica a universului creat de trupa lui Fred Durst, iar distorsurile de chitara din Bring it back paveaza cat se poate de bine drumul pe care se invarte Gold Cobra. E un start cat se poate de izbutit, care mai apoi e completat de alte bunataturi cum ar fi Gold Cobra, Shark Attack sau Get a Life, melodii carora nici sa vrei nu le gasesti absolut nici cea mai mica hiba. La succesul acestui disc un aport deosebit il are si chitaristul Wes Borland care in ultima vreme a pus bazele trupei Black Light Burns si a cantat si prin Filter si chiar si cu Marylin Manson. Si scratch-urile lui DJ Leathal sunt exact acolo unde trebuie. Printre lucrurile bune de aici se numara si Douche Bag, iar dupa atatea laude e inutil sa mai precizez ca urechile care au rezonat vreodata la piesele de inceput ale baietilor vor fi mai mult decat incantate de acest album. E drept, daca asculti cu atentie textele s-ar putea sa fii deranjat oleaca de prea multi muthafuckas si bitches care “talk shit”. Dar s-ar putea sa si razi la Autotunage, in care Fred Durst face misto de o galeata de interpreti actuali care folosesc obositele expresii de genu „All the women in the back give me one scream/All the women in the front give me one scream“. Una peste alta, desi n-am eu prea mari tangente cu muzica lui Fred Durst, discul asta e unul de ascultat cu urechile ciulite.
Recomandari: Pentru cei care n-au oroare de nu-metal.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu