Rezultat: Discul asta e o adevarata gura de aer proaspat pentru oamenii care n-au oroare de muzica punk combinata cu influentele traditionale irlandeze. Cele 45 de minute care sunt cuprinse in 13 piese reusesc sa te teleporteze in atmosfera specifica a birturilor irlandeze iar dupa auditia albumului ai impresia ca tocmai ai participat la un St. Patrick cat se poate de veritabil.
Baietii astia si-au gasit drumul inca de la primul album, iar faptul ca in decursul acestor ani n-au schimbat nimic din reteta este cat se poate de laudabil. Imaginea pe care ti-o proiecteaza acest disc este una in care o armata de oameni piliti canta si danseaza in jurul unor butoaie de rom si whisky, iar trupa crasmei tocmai se apropie de finalul recitaluli de sambata sera. Toata lumea canta rade si danseaza, carevasazica.
In zilele noastre, albumele – concept sunt tot mai rarute. Si acest Going out in style are o poveste si urmareste viata unui personaj imaginar numit Cornelius Larkin. Unul din momentele cele mai hot de pe aici e piesa care da titlul albumului, in care apar si Fat Mike din celebra trupa americana NOFX, Chris Cheney din Living End si un comic celebru din Boston, Lenny Clarke. La capitolul surprize, nu ai cum sa treci cu vederea peste faptul ca penultima piesa a discului Peg of my heart il are ca invitat special pe nimeni altul decat Bruce Springsteen. Care face o treaba cat se poate de potrivita cu porecla „The Boss“. Tot la capitolul chestii inedite, pe ultima melodie de aici apare un alt invitat special, mai putin cunoscut melomanilor, dar foarte apropiat de formatie. Este vorba de Pat Lynch, care este tatal chitaristului James Lynch, membru al trupei Dropkick Murphys, care face o treaba cat se poate de reusita pe ritmurile The Irish Rover. Sound-ul punk e arhiprezent in piese ca Hardest Mile, Memorial Day sau Sunday Hardcore Matinee iar cei care aprecieaza mai mult ritmurile traditionale irlandeze vor avea o auditie cat se poate de interesanta in melodiile "Broken Hymns," "Cruel" si "1953".
Going out in style e unul din cele mai bune albume ale americanilor din intreaga lor cariera. Chiar daca linia muzicala a ramas in aceleasi coordonate, discul asta e unul cat se poate de ambitios si povoaca o stare de bine. Filozofia lor e descrisa cat se poate de exact in refrenul piesei Hang em high, care deschide albumul: "No mercy, no quarter,". Nu stiu cat timp mai pot pastra baietii astia linia de calitate care se regaseste in productiile lor, dar pentru moment oamenii astia merita aplauze si reverente. Prea multe noutati sa nu va asteptati: discul asta e soundtrack-ul perfect pentru un chef. Cu mult whisky si bere irlandeza. Sau chiar si d-aia numita Noroc!
Recomandari: Pentru punkisti, rockabilly-isti si alti „isti“ care stiu sa se distreze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu