Rezultat: Chiar daca n-as putea sa ma definesc tocmai un fan al acestei trupe, muzica inventata de Dave Grohl de-a lungul ultimilor ani n-a reusit sa ma plictiseasca niciodata. Chestiunea ramane valabila si cu acest disc, care poate fi analizat prin prisma a doua perspective. Daca faci parte din omuletii care cauta sa descopere sound-ul rock al secolului 21, probabil ca piesele astea nu te vor da pe spate.
In schimb, daca faci parte din oamenii aceia care asculta cu precadere melodii cantate in diverse garaje, se prea poate ca cele 11 piese de aici sa-ti provoace clipe minunate. Hai sa facem un exercitiu de imaginatie: sa presupunem ca piesele astea ar fi fost cantate de o trupa din Malaezia. Cu un producator mai putin celebru decat Butch Vig si cu un lider care nu are eticheta de “fost tobar” in Nirvana. Oricat de bine ar fi sunat produsul final, n-ar fi creat nici pe jumatate din valva unui nou Foo Fighters. Cu toate acestea, nici prin gand nu-mi trece sa lansez ideea conform careia albumul asta ar avea oaresce hibe. E exact asa cum te-ai asteptat sa fie. Si totusi, prestatia lui Grohl din proiectul Them Crooked Vultures – de exemplu – mi se pare mult mai convingatoare.
Single-ul Rope este cat se poate de bine ales pentru a face reclama acestui produs, avand in vedere ca zugraveste cat se poate de artistic latura “nervoasa” a baietilor. Piesa cu pricina puncteaza insa si un aspect asupra caruia cei de la Foo Fighters (sau ma rog, ofiterii de presa care au dat comunicatul aferent acestui disc) atrag atentia: toate inregistrarile au fost facute doar cu scule analogice (a se citi: orice calculator a fost pur si simplu interzis) in garajul lui Grohl. Nu e singurul carlig din Wasting Light: bomba e ca producatorul materialului este nimeni altul decat Butch Vig, omul care a creat si monumentalul Nevermind al celor de la Nirvana. Ramanand la legendara formatie, ar mai fi de amintit ca la o piesa de aici, I Should Have Known, apare si basistul Krist Novoselic. Din nefericire, unica piesa care m-a cucerit din prima e White Limo. Poate pentru ca are un iz de punk. Sau poate pentru ca are un videoclip in care Lemmy de la Motorhead face pe soferul. Tocmai cand ma pregateam sa desfiintez piesa Dear Rosemary, mi-a parvenit informatia conform careia chitarist si backing – vocal este Bob Mould, carismaticul lider al celor de la Husker Du. Deci ma voi abtine in a spune ceva rau de aceasta melodie, din aceasta cauza. Chiar daca, piesa asta ar putea fi difuzata chiar si de Europa FM intre un Eagles si Bon Jovi. Titlul de cea mai neinspirata melodie de aici i se acorda piesei Arlandria, un pseudo – slagar cum nu te-ai astepta sa gasesti pe vreun material al celor de la Foo Fighters.
Per ansamblu, avem un disc care nu dezamageste dar nici nu emana o satisfactie aparte. E Foo Fighters, cu bune si rele. O trupa super-star care isi inregistreaza albumul in garaj, in timp ce milioane de trupe din garaj n-ajung niciodata sa cante pe un stadion. Gasca lui Dave Grohl ramane una din cele mai mari trupe de rock din lume, chiar daca surprizele lipsesc cu desavarsire.
Recomandari: Pentru cei care vor sa auda o portie sanatoasa de rock fabricat parca in anii 90.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu