Rezultat: E o adevarata placere sa asculti un pop de calitate in vremurile noastre. Mai ales intr-o perioada in care marea majoritate a artistilor care se scalda in aceasta categorie reusesc sa fie de-a dreptul inspizi, incolori sau inodori.
Am avut prilejul s-o vad live pe Ayo in cadrul Bestfest-ului din 2009 de la Bucuresti, unde printre altii a cantat si sotul artistei, nu mai putin faimosul Patrice. Marturisesc ca la vremea respectiva recitalul ei n-a reusit sa-mi capteze prea tare atentia. Dar, album acesta e pur si simplu sanatos. Influentele solistei - ce includ nume ca Bob Marley sau Pink Floyd – genereaza niste compozitii absolut fabuloase, care cu siguranta vor gadila intr-un mod placut urechile melomanilor. Discul poarta numele fetei nascute de Ayo, iar simpla enumerare a colaboratorilor e de ajuns sa va trezeasca anumite curiozitati. E vorba de Craig Ross (chitaristul lui Lenny Kravitz), rapperul Saul Williams, Matthieu Chedid si Gail Ann Dorsey, basista lui David Bowie.
Spuneam mai sus ca e un disc sanatos de pop – music, dar oare cati artisti din aceasta tagma au curajul sa-si inceapa discul cu o melodie care depaseste nitel pragul de 7 minute? Dincolo de lungime, melodia How many people? da un start oarecum reggae materialului si puncteaza din start instrumentatia pur si simplu profi a discului. E genul acela de piesa care reuseste sa ti se impregneze in memorie inca de la prima auditie. Si care te face sa simti ca materialul asta iti rezerva o serie de bunataturi pe parcurs. Asa si este, caci imediat dupa aceea esti bombardat de acordurile misto ale single-ului care are rolul de a catapulta acest material in topuri. I m gonna dance e o explozie de buna dispozitie, creat pe fondul unei melodii cat se poate de dinamice care iti poate aminti pe alocuri de vremurile pop – rock ale anilor 90, de genul No Doubt. Ca si mesaj, solista germana se declara obosita in a-si retine respiratia si ne avertizeaza ca vrea sa traiasca, sa aibe parte de sex si sa se simta bine (I am tired of holding my breath/I wanna live, I wanna give/ I wanna have sex, I wanna feel good“). Trecand peste tematica din categoria usurica, sentimentul de fericire pe care il emana aceasta piesa e unul de admirat. Nu va speriati, nu toate momentele de aici sunt in acest registru. Black spoon, de exemplu, induce nori pesimisti, dar are rolul de a descrie cat se poate de meticulos viata omului, care nu-i asa, cuprinde in alternanta bune si rele. Ca orice disc cu personalitate, si aici exista mici scapari. N-am cum sa inteleg ce cauta aici piesa I cant, care imi suna pe ici pe colo cu Mmmbop – ul celor de la Hanson. Si nici cover-ul I want you back, chiar daca in acest ultim caz banuiesc ca si-au bagat coada oamenii care se ocupa de marketing-ul acestui disc. Revenind la suprizele placute, ma vad nevoit sa nominalizez Flowers ca fiind una din melodiile de suflet ale acestui Billie – Eve. In care Ayo scoate de la naftalina influentele ei rock si ne serveste un blues cu iz de anii 70. In aceeasi categorie intra Real Love cu al ei usor beat de r and b si chiar My man sau We ve got to, care cocheteaza cu rock-ul de bun simt. Iar atunci cand asculti Julia sau Who are they nu ai cum sa nu te gandesti la Tracy Chapman. Nici duet-ul ei cu Saul Williams (Believe) nu e de colo – colo, ceea ce inseamna ca micile deraieri nu au cum sa stirbeasca din frumusetea unui album pop elegant, care merita ascultat la volum mare de oricine.
Recomandari: Pentru cei care vor sa asculte un pop – rock – reggae cu iz de Lauren Hill, Tracey Chapman si Norah Jones.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu