Rezultat: Majoritatea suntelor sunt percepute de urechile umane din varii perspective care corelate cu diversi alti factori trimit creierului un verdict. Carevasazica sunetul perceput e catalogat vinovat sau nevinovat , dupa care I se adauga adjectivele de interesant, plictisitor, fabulos, monoton sau “neutru, dar nu pe gusturile mele“. Discul de debut al britanicului James Blake primeste un verdict din categoria “cate putin din fiecare”.
Are momente cand te convinge ca e genial si altele in care iti vine sa asculti cotele apelor Dunarii. Emana senzatii stranii si se misca periculos de mult intre agonie si extaz. Fara indoiala ca in lumea in care aproape totul este prefabricat iar muzica e trasa parca la indigo, exista tot mai putini oameni care se aventureaza pe poteci neumblate de altii. James Blake face parte din aceasta tagma. Chiar daca sincer sa fiu destinatia acestui drum nu mi-e foarte clara, categoric “soseaua” e pitoreasca, cu tot cu micile ei gropi care mai apar pe ici colo. In spiritul oricarui tip care incearca ceva nou, si acest James Blake e plin de contradictii. Vocea puternic filtrata este cand incetinita cand data “pe viteza” si reuseste sa fie adorabila in momentele cand nu are acel enervant efect de auto – tune in ea. Ceea ce se aude aici e descris de specialisti drept post – dubstep, o eticheta cat se poate de idioata, daca ma intrebati. Cu toate acestea n-am gasit un substitut pentru aceasta categorisire.
Inca din primele acorduri ale discului e clar pentru oricine ca nu avem de-a face cu niste chestii de consumat pe fuga. La primul contact, Unluck pare a fi o amestecatura de Burial cu niscaiva R & B mai “spalat”. Pare-se ca tipul asta vrea cu tot dinadinsul sa nu fie bagat in nicio oala, iar acest lucru trebuie sa recunosc ca ii reuseste de minune. Wilhelms Scream incepe banal dar are parte de un final naucitor, lucru valabil dealtfel in mai multe compozitii inclusiv in geniala I Never Learnt To Share, care se recomanda a fi unul din punctele forte ale acestui debut. Celelalte motive pentru care acest disc merita ascultat cu urechile ciulite poarta denumirile de To care (like you) si Limit To Your Love, un cover dupa piesa cantata de solista canadiana Feist. Nici restul pieselor nu sunt defel de aruncat, dar oscileaza nepermis de mult intre momente de reala inspiratie si „abureli“.
Imi inchipui ca unii ar putea gasi aceasta combinatie de sunete etichetata drept post dubstep cat se poate de incolora. Discul asta ocoleste cat se poate de abil orice canoane, nu numai cele ale dubstep-ului. Instrumentatiile sunt pe alocuri fascinante, dar vocea emana un sentiment de „feeling lonely” asociat cel mai adesea cu tristetea. Si totusi, in spiritul contradictiilor, acest sentiment este dublat si de un „calm aparent” care emana din absenta beat-ului zgomotos. Parca si „linistea” e un instrument pe care James Blake il foloseste cu o reala maiestrie. Auditia acestui disc seamana cu o excursie facuta pe un traseu de munte nemarcat, la sfarsitul caruia speri sa gasesti o pajiste mirifica care sa-ti ofere o priveliste de vis de la-naltime. Ei bine, s-ar putea sa ramai frustrat fiindca n-ai dat de feeria mult – asteptata. Insa esti nevoit sa recunosti ca excursia a fost una palpitanta iar pasii tai au calcat prin niste locuri putin umblate. Pot spune ca dupa auditia aceasta am ramas cu un sentiment de frustrare si unul de bucurie. Exact ca si cand am luat contact pentru prima oara cu Burial. Satisfactia e aceea ca am pasit pe o poteca noua iar frustrarea e ca n-am ajuns la destinatie. Sau poate nici nu exista o destinatie?
Recomandari: Doar pentru acei reprezentanti ai rasei umane care sunt dispusi ca pentru 38 de minutele sa paseasca intr-o lume noua a sound-ului. Exista posibilitatea ca aceasta excursie sa nu duca la un obiectiv turistic deosebit, dar din cand in cand mai trebuie sa iesi din cotidian, nu-i asa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu