Rezultat: Scopul declarat al acestei capodopere remarcabile a fost acela de a aduce pianul in lumea secolului 21, iar misiunea este indeplinita cu succes! La prima vedere spectrul sonor al acestui material discografic este imbibat cat se poate de puternic cu elemente de muzica clasica si jazz, insa adevarata stralucire a acestuia se datoreaza faptului ca urechile avizate sunt tratate si cu bucatele de experimente si chiar techno pe ici pe colo.
Numarul compozitorilor de muzica clasica care au reusit in ultima vreme sa se rupa de barierele traditionale iesind din carapacea aceea rigida impusa de canoane este cat se poate de mare. Din fericire, Francesco Tristano face parte din acea categorie de tineri muzicieni care pe langa latura de “experiment” stie sa ofere ascultatorului si o emotie vie, provenita din adancul sufletului. Chiar si jocul de cuvinte care da titlul acestui material este unul terifiant si demonstreaza ca tanarul compozitor n-are nici o aversiune fata de nimic….
Pe parcursul celor noua compozitii ale acestui Idiosynkrasia, ai pe alocuri senzatia ca te-ai avantat intr-o auditie a unui album de jazz realizat cu ajutorul a tone de echipament modern (sintetic), insa ceea ce socheaza cu adevarat este naturaletea melodiilor. Nimic nu e nelalocul lui, fiecare nota este asezata exact acolo unde trebuie sa fie, iar simbioza dintre clasic si modern este adeseori sufocanta. Piesa de deschidere, Mambo este construita in jurul unui arpegiu mai mult decat placut si pare a fi la un moment dat o coloana sonora. In nici un caz nu e soundtrack-ul filmului care ruleaza actualmente la mall-ul din apropiere ci mai degraba acompaniemantul sonor al celebrului serial Lumini si Umbre imbunatatit oleaca cu elemente din filmele lui David Lynch. Din loc in loc, instrumentele aparent clasice au niste conotatii stranii, iar acest amanunt se datoreaza fara indoiala „ajutorului” dat de Carl Craig la nasterea acestor minunatii de compozitii. Un alt fapt care coloreaza piesele de aici il reprezinta puseurile de pian asezonate cu percutii pline de distors. Nach Wasser noch Erde este un alt punct de referinta al acestui disc deosebit. De aceasta data efectele electronice lipsesc aproape complet, dar melodia impresioneaza. Dealtfel acest contrast intre piese puternic procesate si pline de efecte si compozitii „cristaline” continua pe parcursul intregului material. Wilson urca treptat pana spre o adevarata „furtuna” pe final, iar piesa care da titlul materialului inclina din nou balanta spre „electronice”. Printre momentele cu adevarat reusite se numara si Fragrance de Fraga care pare a fi o varianta semi acustica a unui hit din zona french house. Deosebit de interesanta mi se pare paritatea dintre elementele electronice si cele de compozitii neo – clasice. Discul asta e un fel de fifty – fifty intre Phillip Glass si Carl Craig, iar acest lucru nu e defel usor de atins. Dupa mai multe auditii, ai impresia ca muzica asta vine undeva dintr-o slujba de duminica inclusa intr-un serial SF. Categoric nu e o auditie facila, dar nici nu necesita cine stie ce cunostinte. E pur si simplu o imbinare dementiala intre muzicile jazz, clasice si electronice.
Recomandari: Pentru aceia care stiu sa asculte fara aversiune o imbinare fericita intre acorduri a la Sergey Prokofiev si Laurent Garnier.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu