8 feb. 2011

Amplifier - The Octopus

Amplifier - The Octopus



Asteptari: Amplifier este egal cu un chitarist (ocazional si solist), un basist si un tobar. Echipajul isi are sediul in Manchester si a debutat cu albumul omonim in 2004, iar inainte de acest material oamenii au mai editat Insider. The Octopus este un dublu – album ce include si o carticica de 70 de pagini in editia limitata.
Rezultat: Bazandu-se pe cifrele oficiale publicate in Marea Britanie la sfarsitul anului 2010, nenea Paul Gambaccini – una din cele mai proeminente figuri ale criticii muzicale britanice, supranumit si The Professor of Pop – isi punea pe buna dreptate intrebarea daca rock'n'roll e pe moarte sau nu. Faptele spun ca numarul pieselor rock din topuri e cel mai mic din ultimii 50 de ani, printre altele.
Ei bine, adevarul, ca si in multe alte cazuri, e undeva la mijloc. Atata timp cat din neant mai apar chiar si prin oraselul Timisoara trupe ca The Egocentrics, categoric afirmatia „profesorului” nu poate fi luata in considerare. E drept, multa lume crede ca daca asculta Sex on fire de Kings of Leon se poate considera rocker, dar asta e alta poveste. Story-ul de astazi este dedicat insa unei trupe prea putin cunoscute din Manchester, Amplifier, care a avut curajul de a „ansambla” un dublu – album care sa demonstreze ca rock-ul n-a murit. Sufera transformari, se schimba, are fel si fel de fatete si devine in unele cazuri transparent, dar pentru cei care stiu sa aprecieze comori ascunse, speranta n-a murit.

Sa scoti un dublu – album in zilele noastre nu e tocmai de colo colo, daca nu din alta cauza, pur si simplu fiindca au trecut vreo 15 ani de cand Smashing Pumpinks se aflau pe primul loc in Billboard cu dublul CD (si triplu LP) Mellon Collie and the Infinite Sadness. E drept, fata de cele 28 de piese ale trupei lui Billy Corgan, materialul acesta se prezinta la apel „numai” cu 16. Care insumeaza doua ore pline de auditie. Amatorii de etichete ar trebui sa stie ca baietii astia din Manchester o ard in zona progressive rock, psychadelic sau space. Melomanii care nu dau doi bani pe etichete vor descoperi un dublu – disc somptuos, admirabil si indraznet, fara indoiala.

Calatoria in lumea mistica a amplificatorului incepe printr-o mostra de briuaj sonor bine gandit in instrumentala The Runner, care traseaza un usor aer de Pink Floyd pieselor, senzatie care mai apoi e propagata si in alte puncte ale voiajului. Interglacial Spell e o incursiune in era Led Zeppelin, cu trei secunde de intro momumentale si cu un usor melanj si inspre portiuni de Cream. Dealtfel arome de classic – rock sunt prezente la tot pasul, piesa Minion’s Song fiind din sertarul King Crimson sau Yes. Piesa care da titlul albumului reuseste sa fie cat se poate de misterioasa in prima parte a celor peste 9 minutele. E o simfonie a efectelor de delay care se inghesuie in spate, un adevarat imn al celor de la Amplifier, care in unele locuri imi aduce aminte de Kula Shaker in vremurile lor bune. Amplifier nu inventeaza absolut nimic nou aici si sunt convins ca nu acesta este scopul lor de a creea muzica. Posibila asemanare cu alte trupe din diverse felii si decenii nu e defel intamplatoare. Din loc in loc esti tentat sa remarci sonoritati Sonic Youth, pentru ca in clipa urmatoare sa spui: „astia suna stoner”. Forever and more contine o pleiada de riff-uri superbe iar White Horses At Sea/ Utopian Daydream se numara si ea printre momentele remarcabile. Dincolo de piese, materialul acesta e unul de ascultat in tihna, fara paraziti exteriori, pentru ca excursia propusa de creatorii acestuia sa fie una de neuitat.

Recomandari: De ascultat cu telefoanele inchise si perdeaua trasa de rockerii care refuza sa creada ca genul acesta e pe moarte si care stiu ca King Crimson nu e o marca de ciocolata....

2 comentarii:

  1. Salut Zoli!
    O mare si placuta surpriza pt mine acest site.Nu ma asteptam sa mai existe persoane cu creier in Romania, dupa ceea ce se intampla si vad la tv.Stau momentan in Germania, dupa ce-am mai hoinarit prin Europa, singurul contact cu tara fiind internetul.Imi place ENORM rock-ul progresiv, de la origini pana in prezent.Cumpar lunar "Eclipsed", una din cele mai bune reviste de "Art_Progressive_Psychedelic_Classic_hard Rock" din lume.Poate o stii, in numarul pe Ianuarie, albumul lunii este Amplifier-The Octopus.Ii dau 9 puncte din 10, tradus "phanomenal".10 puncte, tradus " unübertrefflich"=de neintrecut, nu a fost dat nici unui album de 2 ani de cand cumpar revista.Am ascultat 10 din cele 16 piese, gasite pe youtube si pot spune ca seamana mult cu al doilea disc al celor Lunatic Soul, proiectul lui Mariusz Duda de la Riverside.Il consider pe Duda egalul lui Steven Wilson de la Porcupine Tree, primul Lunatic Soul fiind o capodopera.Am deviat un pic, revenind pot spune ca acest Amplifier este NUMAI pt oameni destepti, fara idei preconcepute, etichetari (nemtii baga trupa la Alternative/Artrock/Rock) si sabloane.Da, privind la tv si topuri, vezi ca rock-ul a disparut, fiind inlocuit de poponari cu freze emo.Dar uitandu-te cata lume vine la concerte Iron Maiden, Dream Theater sau Metallica, iti dai seama ca efortul caselor de discuri de-a ne "maneliza" pe toti n-are sanse.Mi-ar placea sa vorbim mai pe larg, daca ai chef si timp.Ciao!

    RăspundețiȘtergere
  2. Salut Anonim!
    Iti multumesc pentru cuvintele frumoase si te invit sa mai citesti din cand in cand acest blog, care desi nu e dedicat niciunui gen anume incearca sa cuprinda o privire de ansamblu asupra muzicii. toate bune!

    RăspundețiȘtergere