Discul numit dupa celebrul tablou al lui Édouard Manet exprima o maturitate artistica deosebita si este dominat de atmosfera de-alta data a vremurilor Roxy Music, chiar daca unele momente sunt surprinzatoare. Fara indoiala impresionanta lista a colaboratorilor acestui disc (ce ii include pe Dave Stewart din Eurythmics, Phil Manzanera si Andy Mackay din Roxy Music, Groove Armada, David Gilmour, Scissor Sisters, Nile Rodgers, Jonny Greenwood din Radiohead, Steve Nieve, Flea, si Brian Eno) confera o paleta destul de larga compozitiilor in sine. Per ansamblu, Bryan Ferry reuseste sa-si intre cat se poate de bine in atmosfera hiturilor sale vechi, Olympia fiind un comeback la radacini care ii va unge la suflet pe cei care au auzit vreodata de Roxy Music. Cei care se asteapta la ceva relationari cu muzica anului 2010 ar face bine sa ocoleasca aceasta aparitie. E un disc nitel prafuit, dar daca ai rabdarea sa il „stergi” de mai multe ori, poate deveni o bijuterie.
Asteptari: Cel de-al 13-lea album solo al fostului lider de la Roxy Music vine la opt ani dupa ultima creatie care a inclus piese originale (Frantic) si dupa trei ani de la discul in care a preluat numai piese de Bob Dylan, Dylanesque. Desi au fost cateva zvonuri care spuneau ca Roxy Music e pe punctul sa scoata ceva nou, deocamdata Bryan merge pe acelasi drum solo. Rezultat: Discul numit dupa celebrul tablou al lui Édouard Manet exprima o maturitate artistica deosebita si este dominat de atmosfera de-alta data a vremurilor Roxy Music, chiar daca unele momente sunt surprinzatoare. Fara indoiala impresionanta lista a colaboratorilor acestui disc (ce ii include pe Dave Stewart din Eurythmics, Phil Manzanera si Andy Mackay din Roxy Music, Groove Armada, David Gilmour, Scissor Sisters, Nile Rodgers, Jonny Greenwood din Radiohead, Steve Nieve, Flea, si Brian Eno) confera o paleta destul de larga compozitiilor in sine. Ceea ce nu inseamna insa ca avem de-a face cu o auditie nemaipomenita, chiar daca pe plan componistic materialul acesta este unul cat se poate de solid.
Single-ul extras din disc si totodata piesa care deschide materialul , You can dance, reuseste sa dea o indicatie clara oricarui meloman asupra directiei in care evolueaza constructiile sonore pe Olympia. Aceasta este o intoarcere la radacinile Roxy Music, la pop – ul sofisticat si rafinat care razbatea odinioara din piese ca Love is the drug sau Jealous Guy. Chiar daca mi-as fi imaginat complet altfel o colaborare intre Scissor Sisters si Bryan Ferry piesa Heartache by numbers este una cat se poate de interesanta si surprinde intr-un mod placut orice ureche sensibila la pop-ul de calitate. O alta colaborare care reuseste sa fie mult mai interesanta este aceea cu cei de la Groove Armada pentru piesa Shameless. Unicul moment care nu reuseste deloc sa se integreze in peisajul albumului este piesa Ode to Olympia, compusa alaturi de Phil Manzanera, pe parcursul careia vocile background au darul de a fi cat se poate de enervante. Se prea poate ca melomanii mai tineri sa fie mirati de faptul ca pe acest disc exista o piesa numita No face, no name, no number. Care este o preluare, dar in nici un caz dupa Modern Talking ci din visteria celor de la The Traffic, piesa aparand in original in 1967. O alta preluare de aici este Song for the Siren dupa Tim Buckley iar Alphaville – inspirata dupa SF-ul omonim al lui Jean-Luc Godard – este o copie in „alb – negru” a oricarui hit disco. Per ansamblu, Bryan Ferry reuseste sa-si intre cat se poate de bine in atmosfera hiturilor sale vechi, Olympia fiind un comeback la radacini care ii va unge la suflet pe cei care au auzit vreodata de Roxy Music. Cei care se asteapta la ceva relationari cu muzica anului 2010 ar face bine sa ocoleasca aceasta aparitie. E un disc nitel prafuit, dar daca ai rabdarea sa il „stergi” de mai multe ori, poate deveni o bijiterie.
Recomandari: Pentru toi cei carora numele de Roxy Music nu le suna ca fiind un capitol dintr-o carte SF.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu