Rezultat: Se stie, Brian Eno e omul care in 1978 a inventat termenul de ambiental cu discul sau Ambient 1: Music for Airports. Carevasazica, vorba celor de la Radiohead, No Surprises, avem de-a face parte cu un muzician din categoria aceea de la care stii exact la ce sa te astepti. Desi in ultimii ani muzica ambient e exploatata in fel si chip, ceea ce realizeaza britanicul e mult diferit, in primul rand datorita conceptiei. Asadar Small craft on a milk sea nu straluceste in termeni de inovatie, dar acest fapt nu-I stirbeste cu nimic din frumusetea pe care o emana atunci cand este ascultat. Daca pe ultimele doua materiale ale muzicianului (Another day on earth si Everything that happens will happen today), Brian Eno a cochetat cu “melodia“, de aceasta data cei ce il pretuiesc pentru “ambient” vor avea toate motivele sa fie incantati.
Nu prea exista aici momente remarcabile sau portiuni mai putin inspirate. Si asta pentru ca piesele sunt ca niste soundtrack-uri pentru niste filme imaginare. Atmosfera emanata oscileaza de la melodii in care ai impresia ca auzi fosnetul ierbii de afara pana la chestiuni cat se poate de complexe, cum e de exemplu Horse, care pe alocuri e o demonstratie de “noise la patrat”, dar in care fiecare element e la locul lui. Cele doua forme ale furiei, expuse in 2 Forms of Anger sunt cat se poate de misterioase. Track-urile realizate de cei trei muzicieni sunt greu de descris in cuvinte, e ca si cum ai incerca sa descrii culorile curcubeului intr-o emisiune de radio. Intreg materialul e un disc electronic ambiental “in ceata”, cu multe portiuni ascunse la prima auditie dar care isi fac aparitia maiestuos la ascultari succesive, care alcatuiesc un intreg misto. Printre cele 16 melodii (track-uri ar fi exprimarea corecta) se strecoara din plin influente din muzica electronica. Chitarile rock adauga si ele un plus, iar portiunile in care totul devine clasic nu lipsesc nici ele. Din fericire, nu e un talmes – balmes, ci o imbinare geniala intre diverse felii. E un disc adresat cu precadere oamenilor calmi din fire si asta pentru ca trebuie sa ai multa rabdare ca sa descoperi fiecare acord “introdus” undeva in strafundul melodiei. Paleosonic e o piesa care subliniaza talentul de exceptie al chitaristului Leo Abrahams, dar la un moment dat devine o adevarata orgie prin combinatia letala de chitara – sintetizator, acesta din urma pe axa Josh Wink pe alocuri. Discul acesta trebuie ascultat cap – coada de mai multe ori pentru ca ascultatorul sa inteleaga pe deplin filmul proiectat de Brian Eno. E o treaba complicata, dar in final ascultatorul e rasplatit regeste.
Recomandari: E un disc care emana mult – mult calm, ideal de folosit ca antidot la lumea care ne-nconjoara sau pentru a-ti crea mirificul sentiment de “in concediu”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu