26 iun. 2010

Jumate din Erasure, Andy Bell

Din pacate, marea majoritate a pieselor de pe cel de-al doilea album solo semnat de jumararea "cantatoare" a trupei Erasure au o reteta destul de saracacioasa, astfel incat originalitatea este undeva pierduta in spatiu. Desi nu este nimic dezagreabil pe acest album, melodiile nu se ridica la nivelul asteptarilor. Si asta pentru ca zona synth – pop este cat se poate de aglomerata in ultima vreme. Lipseste Vince Clark? Categoric. Drept urmare, e electro - pop repetitiv si fara sclipirea la care ne-am fi asteptat.
Asteptari: Solistul trupei Erasure, Andy Bell se afla la a doua incercare solo care dincolo de titlul neinspirat de NonStop cuprinde zece melodii evident in stilul synth – pop. Chiar daca formatia Erasure n-a mai scos nimic din 2007, multe din albumele acestui an se invart intr-un fel sau altul in zona synth – pop abordata de ei cu atata maiestrie in anii trecuti. Deci, asteptarile pot fi maricele….
Rezultat: Nu e nevoie sa fii un geniu pentru a realiza ca ceva lipseste din acest synth – pop. Acel ceva se numeste Vince Clark, cealalata jumatate a grupului Erasure, omul responsabil pentru Just cant get enough-ul celor de la Depeche Mode sau piesele Yazoo. Cu aceasta absenta, piesele lui Andy Bell sunt mai mult decat repetitive si chiar daca pe alocuri constructiile sonore au cateva sclipiri, din pacate materialul nu reuseste sa iasa in evidenta, fiind un electro – pop mediocru.
Single-ul Call on me e unul din momentele inspirate ale discului, fiind o piesa dedicata suta la suta ringurilor de dans. Cu mentiunea ca pe alocuri orchestratia e “depasita”. DHDQ este titlul unei alte piese care pe ici pe colo are sclipiri. Dupa un inceput a la Kim Wilde (Kids in America) piesa care poarta numele de Debbie Harry Drag Queen evolueaza intr-un amalgam destul de interesant de sunete. Colaborarea cu solistul celor de la Jane’s Addiction, Perry Farewell este si ea aproape interesanta, dar din pacate se desfasoara pe o teme sonora groaznic de puerila. Aproape interesanta se dovedeste a fi Will you be there? Poate daca melodia n-ar semana atat de mult cu Calvin Harris ar fi chiar adorabila. Asa, e doar un moment acceptabil, dar prea putin pentru Erasure. Chiar si pe jumatate. Din pacate, marea majoritate a pieselor au o reteta destul de saracacioasa, astfel incat originalitatea este undeva pierduta in spatiu. Desi nu este nimic dezagreabil pe acest album, melodiile nu se ridica la nivelul asteptarilor. Si asta pentru ca zona synth – pop este cat se poate de aglomerata in ultima vreme.
Recomandari: Doar pentru fanii inraiti ai lui Andy Bell. Nu este un disc de neascultat, doar ca Andy Bell are o concurenta serioasa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu